Dacă nu ştiaţi deja, George Banu e azi o personalitate de referinţă în lumea teatrului de pretutindeni, doctor honoris causa al mai multor universităţi mari, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, autor multipremiat pentru cărţile sale de teatrologie. Pot să-mi închipui cât de sărăcit i-ar fi fost CV-ul dacă în 1973, la 30 de ani, n-ar fi avut curajul să rămână la Paris, asumându-şi condiţia de emigrant. Acum, după mai mult de patru decenii în capitala Franţei, unde a făcut o carieră strălucită (profesor universitar la Sorbona, director al unei reviste de teatru, coordonator al colecţiei de dramaturgie la o prestigioasă editură, între altele), la îndemnul şi cu sprijinul unor prieteni din ţară, a scris în româneşte trilogia "Parisul personal", ilustrată de artista-fotograf Mihaela Marin. În originalele volume cu text autobiografic şi fotografii, teatrologul pune în scenă un superb spectacol al privirii, memoriei şi imaginaţiei, având ca temă dubla lui condiţie de român emigrat şi francez integrat. Reperele pariziene de pe trasee de predilecţie corespondează cu îndrăgite locuri bucureştene sau din Buzăul natal, un peisaj urban învie în memorie un altul, ca instantanee ale unui aici şi acolo interşanjabile. Există în franceză un substantiv, l'entre-deux, ce îi defineşte demersul ca "relaţie între două entităţi autonome care, graţie acestui dialog, îşi relativizează singurătatea şi reuşesc să comunice". Legăturile afective cu străzi, parcuri, poduri, teatre şi cafenele pariziene (fixate în pagină de ochiul muzical al Mihaelei Marin) ne sunt povestite la intersecţia dintre realitate şi reflexul ei lăuntric, unde se conservă întâlniri, convorbiri, scene, chipuri (unele de celebrităţi, evocate dintr-o caldă apropiere - Cioran, Peter Brook, Grotowski, Antoine Vitez, Claude Roy ş.a.). Sociabil, cu vocaţia prieteniei, cu o nesecată capacitate de a admira şi a se bucura de reuşitele altora, George Banu are şi voluptatea solitudinii, propice reveriei sau concentrării intelectuale. Erudiţia îi hrăneşte imaginaţia cu întruchipări şi trăiri compensatorii şi asta se poate vedea-citi cel mai bine în volumul "Familia din Rivoli 18". Apartamentul în care locuieşte de mult împreună cu soţia lui, Monique Borie, adevărat refugiu din agitaţia cotidiană, adăposteşte o extinsă familie imaginară adunată în timp din talciocuri, anticariate şi târguri de pe multe meridiane. Colecţia de portrete pictate, vechi de secole sau mai noi - în care fiecărui personaj i s-a dat un nume, i s-a închipuit o biografie şi legături de rudenie - alcătuieşte un arbore genealogic fictiv. Cel ce le-a adus împreună poartă cu fiecare, în intimitate, dialoguri, îi face părtaşi la existenţa lui cotidiană, le ascultă cum "vorbesc" între ele. Bogăţia mentală, sensibilitatea, îndelungata relaţie cu toate formele de artă, "îmi permite să trăiesc, ipotetic, o altă viaţă, complementară" - scrie George Banu. Pe lângă "familia imaginară", în spaţiul devenit acasă sunt păstrate şi daruri de la prieteni, iar aceste obiecte personalizate păstrează în ele fiinţa celor ce i le-au dăruit şi "îmi permit să reconstitui scene din memorie. Obiecte ce poartă semnătura unei prezenţe şi prezervă acum, în timp, nostalgia unei absenţe, a unor dispariţii sau tăceri definitive". Mai mult, regăsirea oamenilor în darurile lor îi dă "o viziune ameliorată a umanităţii pe care am cunoscut-o şi frecventat-o". Efect benefic pe care îl are şi Parisul personal al lui George Banu.
Selecţia "Formula AS"
* George Banu, "Parisul personal", fotografii de Mihaela Marin, I, "Autobiografie urbană"; II "Casa cu daruri"; III "Familia din Rivoli 18", Editura Nemira (pr.@nemira. ro), 144+136+144 p.
Dacă nu ştiaţi deja, George Banu e azi o personalitate de referinţă în lumea teatrului de pretutindeni, doctor honoris causa al mai multor universităţi mari, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, autor multipremiat pentru cărţile sale de teatrologie. Pot să-mi închipui cât de sărăcit i-ar fi fost CV-ul dacă în 1973, la 30 de ani, n-ar fi avut curajul să rămână la Paris, asumându-şi condiţia de emigrant. Acum, după mai mult de patru decenii în capitala Franţei, unde a făcut o carieră strălucită (profesor universitar la Sorbona, director al unei reviste de teatru, coordonator al colecţiei de dramaturgie la o prestigioasă editură, între altele), la îndemnul şi cu sprijinul unor prieteni din ţară, a scris în româneşte trilogia "Parisul personal", ilustrată de artista-fotograf Mihaela Marin. În originalele volume cu text autobiografic şi fotografii, teatrologul pune în scenă un superb spectacol al privirii, memoriei şi imaginaţiei, având ca temă dubla lui condiţie de român emigrat şi francez integrat. Reperele pariziene de pe trasee de predilecţie corespondează cu îndrăgite locuri bucureştene sau din Buzăul natal, un peisaj urban învie în memorie un altul, ca instantanee ale unui aici şi acolo interşanjabile. Există în franceză un substantiv, l'entre-deux, ce îi defineşte demersul ca "relaţie între două entităţi autonome care, graţie acestui dialog, îşi relativizează singurătatea şi reuşesc să comunice". Legăturile afective cu străzi, parcuri, poduri, teatre şi cafenele pariziene (fixate în pagină de ochiul muzical al Mihaelei Marin) ne sunt povestite la intersecţia dintre realitate şi reflexul ei lăuntric, unde se conservă întâlniri, convorbiri, scene, chipuri (unele de celebrităţi, evocate dintr-o caldă apropiere - Cioran, Peter Brook, Grotowski, Antoine Vitez, Claude Roy ş.a.). Sociabil, cu vocaţia prieteniei, cu o nesecată capacitate de a admira şi a se bucura de reuşitele altora, George Banu are şi voluptatea solitudinii, propice reveriei sau concentrării intelectuale. Erudiţia îi hrăneşte imaginaţia cu întruchipări şi trăiri compensatorii şi asta se poate vedea-citi cel mai bine în volumul "Familia din Rivoli 18". Apartamentul în care locuieşte de mult împreună cu soţia lui, Monique Borie, adevărat refugiu din agitaţia cotidiană, adăposteşte o extinsă familie imaginară adunată în timp din talciocuri, anticariate şi târguri de pe multe meridiane. Colecţia de portrete pictate, vechi de secole sau mai noi - în care fiecărui personaj i s-a dat un nume, i s-a închipuit o biografie şi legături de rudenie - alcătuieşte un arbore genealogic fictiv. Cel ce le-a adus împreună poartă cu fiecare, în intimitate, dialoguri, îi face părtaşi la existenţa lui cotidiană, le ascultă cum "vorbesc" între ele. Bogăţia mentală, sensibilitatea, îndelungata relaţie cu toate formele de artă, "îmi permite să trăiesc, ipotetic, o altă viaţă, complementară" - scrie George Banu. Pe lângă "familia imaginară", în spaţiul devenit acasă sunt păstrate şi daruri de la prieteni, iar aceste obiecte personalizate păstrează în ele fiinţa celor ce i le-au dăruit şi "îmi permit să reconstitui scene din memorie. Obiecte ce poartă semnătura unei prezenţe şi prezervă acum, în timp, nostalgia unei absenţe, a unor dispariţii sau tăceri definitive". Mai mult, regăsirea oamenilor în darurile lor îi dă "o viziune ameliorată a umanităţii pe care am cunoscut-o şi frecventat-o". Efect benefic pe care îl are şi Parisul personal al lui George Banu.
Dacă nu ştiaţi deja, George Banu e azi o personalitate de referinţă în lumea teatrului de pretutindeni, doctor honoris causa al mai multor universităţi mari, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, autor multipremiat pentru cărţile sale de teatrologie. Pot să-mi închipui cât de sărăcit i-ar fi fost CV-ul dacă în 1973, la 30 de ani, n-ar fi avut curajul să rămână la Paris, asumându-şi condiţia de emigrant. Acum, după mai mult de patru decenii în capitala Franţei, unde a făcut o carieră strălucită (profesor universitar la Sorbona, director al unei reviste de teatru, coordonator al colecţiei de dramaturgie la o prestigioasă editură, între altele), la îndemnul şi cu sprijinul unor prieteni din ţară, a scris în româneşte trilogia "Parisul personal", ilustrată de artista-fotograf Mihaela Marin. În originalele volume cu text autobiografic şi fotografii, teatrologul pune în scenă un superb spectacol al privirii, memoriei şi imaginaţiei, având ca temă dubla lui condiţie de român emigrat şi francez integrat. Reperele pariziene de pe trasee de predilecţie corespondează cu îndrăgite locuri bucureştene sau din Buzăul natal, un peisaj urban învie în memorie un altul, ca instantanee ale unui aici şi acolo interşanjabile. Există în franceză un substantiv, l'entre-deux, ce îi defineşte demersul ca "relaţie între două entităţi autonome care, graţie acestui dialog, îşi relativizează singurătatea şi reuşesc să comunice". Legăturile afective cu străzi, parcuri, poduri, teatre şi cafenele pariziene (fixate în pagină de ochiul muzical al Mihaelei Marin) ne sunt povestite la intersecţia dintre realitate şi reflexul ei lăuntric, unde se conservă întâlniri, convorbiri, scene, chipuri (unele de celebrităţi, evocate dintr-o caldă apropiere - Cioran, Peter Brook, Grotowski, Antoine Vitez, Claude Roy ş.a.). Sociabil, cu vocaţia prieteniei, cu o nesecată capacitate de a admira şi a se bucura de reuşitele altora, George Banu are şi voluptatea solitudinii, propice reveriei sau concentrării intelectuale. Erudiţia îi hrăneşte imaginaţia cu întruchipări şi trăiri compensatorii şi asta se poate vedea-citi cel mai bine în volumul "Familia din Rivoli 18". Apartamentul în care locuieşte de mult împreună cu soţia lui, Monique Borie, adevărat refugiu din agitaţia cotidiană, adăposteşte o extinsă familie imaginară adunată în timp din talciocuri, anticariate şi târguri de pe multe meridiane. Colecţia de portrete pictate, vechi de secole sau mai noi - în care fiecărui personaj i s-a dat un nume, i s-a închipuit o biografie şi legături de rudenie - alcătuieşte un arbore genealogic fictiv. Cel ce le-a adus împreună poartă cu fiecare, în intimitate, dialoguri, îi face părtaşi la existenţa lui cotidiană, le ascultă cum "vorbesc" între ele. Bogăţia mentală, sensibilitatea, îndelungata relaţie cu toate formele de artă, "îmi permite să trăiesc, ipotetic, o altă viaţă, complementară" - scrie George Banu. Pe lângă "familia imaginară", în spaţiul devenit acasă sunt păstrate şi daruri de la prieteni, iar aceste obiecte personalizate păstrează în ele fiinţa celor ce i le-au dăruit şi "îmi permit să reconstitui scene din memorie. Obiecte ce poartă semnătura unei prezenţe şi prezervă acum, în timp, nostalgia unei absenţe, a unor dispariţii sau tăceri definitive". Mai mult, regăsirea oamenilor în darurile lor îi dă "o viziune ameliorată a umanităţii pe care am cunoscut-o şi frecventat-o". Efect benefic pe care îl are şi Parisul personal al lui George Banu.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Selecţia "Formula AS"
- CRISTIANA RADU - "Am învăţat să fiu fericită cu foarte puţin"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
