Dacă nu știați deja, George Banu e azi o personalitate de referință în lumea teatrului de pretutindeni, doctor honoris causa al mai multor universități mari, președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, autor multipremiat pentru cărțile sale de teatrologie. Pot să-mi închipui cât de sărăcit i-ar fi fost CV-ul dacă în 1973, la 30 de ani, n-ar fi avut curajul să rămână la Paris, asumându-și condiția de emigrant. Acum, după mai mult de patru decenii în capitala Franței, unde a făcut o carieră strălucită (profesor universitar la Sorbona, director al unei reviste de teatru, coordonator al colecției de dramaturgie la o prestigioasă editură, între altele), la îndemnul și cu sprijinul unor prieteni din țară, a scris în românește trilogia "Parisul personal", ilustrată de artista-fotograf Mihaela Marin. În originalele volume cu text autobiografic și fotografii, teatrologul pune în scenă un superb spectacol al privirii, memoriei și imaginației, având ca temă dubla lui condiție de român emigrat și francez integrat. Reperele pariziene de pe trasee de predilecție corespondează cu îndrăgite locuri bucureștene sau din Buzăul natal, un peisaj urban învie în memorie un altul, ca instantanee ale unui aici și acolo interșanjabile. Există în franceză un substantiv, l'entre-deux, ce îi definește demersul ca "relație între două entități autonome care, grație acestui dialog, își relativizează singurătatea și reușesc să comunice". Legăturile afective cu străzi, parcuri, poduri, teatre și cafenele pariziene (fixate în pagină de ochiul muzical al Mihaelei Marin) ne sunt povestite la intersecția dintre realitate și reflexul ei lăuntric, unde se conservă întâlniri, convorbiri, scene, chipuri (unele de celebrități, evocate dintr-o caldă apropiere - Cioran, Peter Brook, Grotowski, Antoine Vitez, Claude Roy ș.a.). Sociabil, cu vocația prieteniei, cu o nesecată capacitate de a admira și a se bucura de reușitele altora, George Banu are și voluptatea solitudinii, propice reveriei sau concentrării intelectuale. Erudiția îi hrănește imaginația cu întruchipări și trăiri compensatorii și asta se poate vedea-citi cel mai bine în volumul "Familia din Rivoli 18". Apartamentul în care locuiește de mult împreună cu soția lui, Monique Borie, adevărat refugiu din agitația cotidiană, adăpostește o extinsă familie imaginară adunată în timp din talciocuri, anticariate și târguri de pe multe meridiane. Colecția de portrete pictate, vechi de secole sau mai noi - în care fiecărui personaj i s-a dat un nume, i s-a închipuit o biografie și legături de rudenie - alcătuiește un arbore genealogic fictiv. Cel ce le-a adus împreună poartă cu fiecare, în intimitate, dialoguri, îi face părtași la existența lui cotidiană, le ascultă cum "vorbesc" între ele. Bogăția mentală, sensibilitatea, îndelungata relație cu toate formele de artă, "îmi permite să trăiesc, ipotetic, o altă viață, complementară" - scrie George Banu. Pe lângă "familia imaginară", în spațiul devenit acasă sunt păstrate și daruri de la prieteni, iar aceste obiecte personalizate păstrează în ele ființa celor ce i le-au dăruit și "îmi permit să reconstitui scene din memorie. Obiecte ce poartă semnătura unei prezențe și prezervă acum, în timp, nostalgia unei absențe, a unor dispariții sau tăceri definitive". Mai mult, regăsirea oamenilor în darurile lor îi dă "o viziune ameliorată a umanității pe care am cunoscut-o și frecventat-o". Efect benefic pe care îl are și Parisul personal al lui George Banu.