CRISTIANA RADU - "Am învăţat să fiu fericită cu foarte puţin"

- Artist plastic, ilustrator de carte pentru copii -

Despre primăvară, altfel de cum se vede pe geam

- Chiar dacă primăvara se lasă uneori aşteptată, ea poate să se reverse, cu toate culorile şi bucuriile ei, dintre paginile unei cărţi. Aşa cum se întâmplă, de pildă, cu cărţile desenate de Cristiana Radu, în care primăvara este un anotimp etern: pajişti verzi, smălţate cu soare, păsări cântătoare cu penaje în culori scânteietoare, roiuri de fluturi, puzderii de flori şi de copii fericiţi. O magie pe care am rugat-o să ne-o explice, la o ceaşcă de ceai -

O insulă în câmpie

- Cristiana Radu, ai fost hărăzită cu un dar măreţ: ilustrând cărţi pentru cei mici, tu poţi să vezi de-a pururi viaţa prin luneta fermecată a co­pilăriei. Ai primit, cumva, darul acesta de la ursitoare?

- "Legenda" familiei spune că la vârsta de un an, de pe tipsia de argint care i se pune copilului în faţă ca să aleagă un obiect, eu am ales pensula! O fi fost o coincidenţă, nu ştiu, dar mama a ţinut cont de ea şi mi-a pus de foarte mică la îndemână bloc de desen, creioane şi culori. Bineînţeles, nu am pregetat să le folosesc. Cred că toţi copiii au în ei o nevoie interioară de a se exprima, de a scoate la lu­mină nişte lucruri pe care nu le pot descrie prea bine în cuvinte când sunt mici, dar le pot "descrie" în culori. Problema nu este când în­ce­pem să desenăm, ci când şi de ce ne oprim, atunci când ne facem mai mari. Eu, una, încă nu m-am oprit!

- Cine ţi-a vegheat drumul?

- Părinţii mei erau amândoi ardeleni, de pe Va­lea Gurghiului, care ajun­seseră, cu valurile vieţii lor, tocmai la Galaţi, ca pro­fesori de gimnaziu: ma­ma, de limba ro­mâ­nă, iar tata, de is­torie. Familia noas­tră era o mică "insu­lă", privind întot­dea­una "oamenii de la câmpie" cu o uşoară îndoială şi cu o oa­re­care distanţă, pen­tru că existau multe di­fe­­renţe între noi şi cei din jur, care ţi­neau de viaţa de zi cu zi, de la faptul că în Ardeal vorba era vorbă, iar punc­tua­li­tatea era nem­ţească, până la modul de îm­pachetare al sar­ma­­lelor. Mama, Ma­ria Petra, a fost poet, profesor şi jur­na­list - era considerată cea mai bună poetă din Galaţi (a publicat mai multe volume la marile edituri din Bucu­reşti, a co­laborat la revistele lite­rare de pres­tigiu ale vremii), şi a fost o profesoară ex­cep­ţională. Mulţi dintre foştii ei elevi au con­tinuat să o viziteze şi după ce au terminat şcoala şi i-au păstrat o amintire foarte caldă. Avea un ta­lent pedagogic fantastic, putea transforma o insipi­dă problemă de gramatică în ceva palpitant. În­cerca să "le deschidă mintea" copiilor, li se dedica real­mente, se servea de texte ca de nişte porţi prin care le putea descoperi orizonturi de gândire nebă­nuite. Evident, ajungea acasă epuizată. Mama avea o creativitate extraordinară, care se mani­festa pe multiple planuri. Eu nu am mai întâlnit pe ci­neva care să poată traduce poezie sau proză din­tr-o limbă pe care nu o cunoştea deloc, cu dicţio­na­rul, şi rezultatul să sune mai bine şi mai adecvat tex­tului original decât traducerea publicată, sem­nată de nume de multe ori sonore. Dar aşa era. Sigur, avea un foarte bun simţ al limbii şi era un om cult, citea enorm, reuşise să-şi alcătuiască o bi­bliotecă incre­dibilă (care tapeta aproape toţi pereţii noştri) cu cărţi din toate domeniile, de la bele­tris­tică, artă şi filosofie, până la fizică şi astronomie. Avea un ta­lent estetic nativ, noi aveam mereu com­poziţii minunate pe perete, alcătuite din ta­blouri sau obiec­te diverse, de la măşti africane la piese de ceramică sau stampe, şi am putut observa în situaţii foarte variate cum reuşea, fără efort, să aran­jeze spec­ta­culos lucrurile, în orice context. Spre sfâr­şitul vieţii înce­puse chiar, timid, să picteze. Mi-a spus odată că mama ei, bunica mea, aranja la fel, în micul sat din Ardeal de unde ve­nea, icoanele, ştergarele şi far­fu­riile pe pereţii casei, in­ven­ta şi potrivea cu mult gust modelele de pe co­voa­rele şi peretarele pe care le ţesea. Cred că ceva din această plăcere şi în­cli­naţie artistică s-a trans­mis cumva pâ­nă la mine. Tata, Radu Au­gustin, avea o fire senină şi liniştită, într-un total con­trast cu firea mamei, care era un munte de energie şi făcea totul în casă, practic, n-o vedeai stând o clipă lo­cului ("Nu sta, că-ţi stă no­rocul!", zicea mai în glumă mai în serios, parcă o aud). Tata, în schimb, povestea extraordinar de frumos, avea un talent pedagogic autentic, fapt pentru care era şi el, un profesor foarte iubit de copii. Rar îmi po­vestea ceva din cartea de istorie, dar atunci când o făcea, n-aş mai fi făcut nimic altceva decât să stau să îl ascult. Parcă vedeam aievea cum se des­fă­şurau bătăliile şi întâmplările evocate.

Şoriceii şi lumina lanternei

Însă faptul de a avea nişte părinţi extraordinari nu m-a ferit, din păcate, de o copilărie destul de nefericită. Eram copil unic şi rămâneam de foarte mică singură acasă, când ei plecau amândoi la şcoa­lă, nişte ore foarte, foarte lungi. Venea seara şi apoi se făcea întuneric şi eu tot singură eram, cu o lanternă lângă mine, pentru că încă nu ajungeam la comutator să aprind lumina. Se vedea că eram un copil foarte singur: îmi desenam tot timpul fa­milii numeroase (eram mare specialistă în familii de şoricei) cu mulţi fraţi, surori, veri şi bunici. Pe hâr­tie îmi portretizam prietenii ima­gi­nari (îl ţin min­te bine şi acum pe şoricelul Aurel), rezolvam con­flicte şi dădeam toate bătăliile vieţii. Am păs­trat o parte din desenele acelea, iar când le-am re­văzut, cu ochii maturului care am devenit, m-a izbit această dorinţă puternică de a nu mai fi sin­gură. Eram un copil foarte timid şi închis, hi­per­sen­­sibil, care suferea foarte tare la orice privire neprie­te­noasă aruncată înspre el şi nu ştia să co­mu­ni­ce decât pe hârtie.

- Unde ţi-ai desăvârşit pregătirea ca artist plastic?

- După aceşti ani de practică asiduă "cu burta pe desen", la modul propriu, lucrările mele erau deja diferite de ale celorlalţi copii: mature, deta­liate, realiste. Cei mici mă admirau pentru ele, iar mama mă aprecia şi mă încuraja foarte mult, ceea ce m-a canalizat spre artă şi a făcut să pară ceva fi­resc să fac asta şi pe viitor. Tot mama m-a încu­rajat şi să scriu. Când eram foarte mică, inventam poezii pe care le scandam prin casă, iar ea le punea pe hârtie. Trebuia să fie foarte atentă, dacă nu apu­ca să noteze bine un cuvânt, mă necăjeam foarte tare şi făceam o scenă de toată frumuseţea! Am scris şi mai târziu, sporadic, de exemplu, o poveste scrisă şi ilustrată de mine şi-a făcut loc în volumul "Bookătăria de texte şi imagini 2", Editura Trei. Pe când eram în clasa a opta, mama a luat desenele mele şi s-a dus cu ele la proaspăt înfiinţatul liceu de artă din Galaţi, să le arate profesorilor de acolo. "Trebuie să o aduceţi aici, e talentată!", i-au spus, aşa că soarta mea s-a decis. Şi adevărul e că de­se­nele acelea îmi plac şi azi, aveau o puritate a liniei, o spontaneitate a mişcării şi o fineţe a tuşei evi­den­te, se vede că erau făcute cu pasiune. După li­ceu, firesc, am dat ad­mitere la Universitatea de Arte, am urmat spe­cia­lizarea grafică şi am trecut şi pe la pictură, pen­tru că, aşa ca în copilărie, vo­iam să le ştiu şi să le fac pe toate, iar mai apoi, am făcut un masterat în arte vizuale.

Cuvinte în culori

- Ştiu că în ultimii ani ai strâns multe premii pentru lucrările tale. Cum a început, de fapt, aven­tura ta ca ilustrator de carte?

- În anii de după terminarea facultăţii, am ales iniţial o altă cale, am lucrat de pildă câţiva ani în redacţia unei reviste, ca editor al paginii de artă. Însă nu am renunţat deloc la desen în acest timp. Ba, pentru că în redacţie am avut norocul să mă împrietenesc cu o colegă, Adina Rosetti, devenită mai apoi scriitor cunoscut, am ajuns să ilustrez o po­veste pe care o scrisese pentru fiica ei, Clara - "Dom­nişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul". Am fost foarte încântată, pentru că, deşi îmi place să aşez în imagini şi lumea basmului popular, spa­ţiu mitic al arhetipurilor, preferatele mele sunt totuşi poveştile contemporane. De-a lungul celor aproape zece ani de când fac ilustraţie de carte, am avut şansa să am mai multe asemenea întâlniri cre­atoare, prima fiind cu poeta Grete Tartler, cu care am scos primele cărţi, una de poezie şi una de proză, la editura Paralela 45. Apoi a venit "Harap-Alb" al lui Ion Creangă, apărut la editura Vellant. Din­tre cele care au urmat, o să pomenesc aici căr­ţile Iuliei Iordan ("Călătorie printre ierburi şi lu­mi­nă" şi "Luli şi căsuţa din copac"), şi colaborarea cu Victoria Pătraşcu, pen­tru "Ela cea fără de cu­vin­te". O poveste care îmi e foarte dragă, pen­tru că are ca protago­nistă o fetiţă timidă, sin­guratică, dar cu un uni­vers imaginar debor­dant, cam aşa cum eram şi eu. Toate sunt apărute la editura Car­tea Copiilor, unde puteţi găsi multe alte cărţi pentru copii, foarte faine. Până acum sunt 17 cărţi în total şi, desigur, aventura continuă. Între timp, am decorat şi nişte ferestre cu vitralii, am desenat şi pe diverşi pereţi, fie de prin casele particulare ale doritorilor, fie ai spaţiilor accesibile publicului larg, precum în ceainăria "Cărtureşti Verona".

Lista cu fericiri

- Eşti fericită când intri în lumea desenelor tale, când uiţi de lumea cenuşie din jur, şi din vârful penelului tău dai la iveală o alta, mult mai frumoasă şi mai veselă?

- Am învăţat să fiu fericită cu foarte puţin. Am în­văţat să privesc existenţa ca pe un dar şi să mă bucur de fie­care zi pe care o trăiesc, de o ra­ză de soare, de un cântec de pa­săre. Poate că este cea mai im­por­tantă lecţie şi cel mai frumos dar lăsat de mama. Ea m-a în­vă­ţat farmecul acestor bucurii simple. De multe ori îmi atrăgea atenţia: "uite cum pică lumina asta pe frunze, ce culoare de miere are, i-auzi cum cântă pa­sărea aceea, ce glăscior are, oare ce o fi?" Lăsam totul şi ascultam fermecate. Mă bucur că mi-am ales o profesie pe care o iubesc, fiecare excursie pe acest tărâm al culorilor şi al viselor mate­rializate este o binecuvântare, este vindecătoare. Când lucrez, sunt fericită, uit cu totul de lu­mea din jur. Mă aflu la mijloc între culori şi pensu­le, pe de o parte, şi copii, destinatarii a ceea ce fac, pe de alta. Mă simt foarte bine aşa, îmi plac mult liniştea şi timpul petrecut în singurătate în faţa planşei de desen, sunt foarte bucuroasă şi să mă întâlnesc cu copiii la atelierele pe care le conduc.

- Unde-ţi găseşti inspiraţia?

- Inspiraţia poate veni din multe direcţii, dar cel mai des se hotărăşte să apară dacă te găseşte la masa de lucru. Experienţele trăite, cărţile citite, expo­ziţiile vizitate, confruntarea cu viziunea unui alt ilustrator, o călătorie sau o simplă plimbare în parc, toate pot fi surse de inspiraţie. Sunt înclinată spre detaliu şi minuţie şi poate de aceea arta pre­re­­nas­centistă italiană sau flamandă, goticul sau manus­crisele miniate sunt, pentru mine, un izvor fabulos de imaginaţie. Sunt, totodată, şi foarte dependentă de ambientul în care trăiesc. În atelier, îna­inte de a începe un nou desen, îmi aranjez di­ferite obiecte dragi în jur, îmi aştern cu grijă masa de lucru, iar apoi încep, încet, să îmi pregătesc ma­terialele. Spaţiul curat, ordonat şi aranjat într-un fel anume, ca şi toate aceste preparative, mă ajută să mă adun şi să intru, treptat, într-o stare de calm şi de concen­trare, în care pare că pensula merge aproape sin­gură. În jur am "uneltele" mele de lu­cru: pensule de toate mărimile şi formele, cre­ioane colorate, acua­rele, guaşe, acrilice, tuşuri, dăltiţe de gravură, cuttere, mine fine de creion, ascuţitori, radiere, pi­xuri colorate, peniţe şi coli de hârtie de toate felu­rile, preferatele mele fiind unele cu o gra­nulaţie foarte fină, satinată, pe care pot să lucrez cu minuţie cele mai mici detalii. Nu prea departe, ba chiar de multe ori, chiar în mijlocul mesei tronează Misha, unul dintre cei doi pisoi ai mei, care nu pierde nici o ocazie de a-şi băga nasul sau coada în ceea ce fac sau de a aţipi fix la câţiva cen­timetri de planşa de desen. Dar, nu ştiu cum reu­şeşte, nu deranjează şi nu strică niciodată nimic! Când avansez spre final, întind planşele pe jos, una lângă alta, pentru că, atunci când lucrezi cu nasul în desen, nu vezi su­biec­tul în întregul lui, trebuie să te îndepărtezi pentru a avea o viziune completă.

- Am vorbit despre co­pii şi copilărie, dar des­pre femeia care eşti, ce ne spui?

- Unii artişti func­ţio­nează cu motoarele tu­ra­te la maxim când sunt în­drăgostiţi, furtunile sen­­ti­men­tale le stimu­lea­ză cre­ativitatea. Pentru mi­ne, însă, de când eram mică şi desenam pe mar­gi­nea caie­telor, pe bănci şi pe orice bucăţică de hâr­tie, desenul e un mod de expresie suficient si­eşi, de care am oricum nevoie şi de care sunt si­gură că nu mă voi plictisi niciodată. Sunt o work­aho­lică, sunt în stare să mun­cesc până pic de oboseală şi să mă opresc doar pentru a mân­ca cinci minute pe colţul mesei de lucru. Sigur, dra­me­le şi tristeţea care vin la pa­chet cu dragostea te pot face să sondezi adân­cimile tale su­fleteşti; te pot elibera de pre­ju­decăţile şi principiile în­guste ale existenţei cotidiene, te pot ajuta să te recompui ca un om mai profund, după a­ceea. Poveştile mele de dra­goste au fost puţine, lungi şi intense. Sunt, ca zodie, între Rac şi Leu, sunt o saturniană care temperează Dragonul de Foc din zodiacul chinezesc, de aceea, nu sunt foarte ex­pansivă şi dacă mă simt bine într-o relaţie, o păstrez cu toată grija. Am avut no­roc însă ca în ultima vreme să am o atmosferă cal­mă şi liniştită în viaţa sentimentală şi să pot face lucruri frumoase în plan profesional, pe acest fond de stabilitate.

- Ce proiecte ai acum pe agenda de lucru?

- O colaborare cu o editură franceză şi altele două cu scriitori de aici, dar nu aş vrea să le enunţ îna­inte de a se materializa. Primesc constant co­menzi pentru a realiza ilustraţii pentru diferite cărţi, dar am şi proiecte de suflet pe care vreau să le scot la iveală, când le voi putea face loc. Am realizat acum doi ani, cu mare emoţie, ilustraţia pentru o carte care-mi e foarte dragă, "Închide ochii şi vei vedea ora­şul", a lui Iordan Chi­met - poet, prozator, tra­ducător, critic şi is­toric de artă, care a fost, totodată, un foarte bun prieten al mamei mele. Gălăţean prin naştere, în tinereţea lor, ştiind că mama nu iubea oraşul, i l-a "tradus", a ajutat-o să şi-l apropie. Eu în­sămi am înţeles, abia prin acest roman-feerie, mul­te lucruri despre Galaţi, un port cosmopolit, aflat pe placa turnantă către Orientul apropiat, plin de toate naţiile şi etniile, în care se amestecă limbi şi obiceiuri foarte diferite. Ca un omagiu pentru el şi pentru mama, mi-aş dori să ilustrez un alt volum de-al său, o carte de poeme minunate, "Lamento pen­tru peştişorul Baltazar".


Carte de vizită

Cristiana Radu a studiat pictura la Uni­ver­si­tatea Naţională de Arte Plastice din Bucureşti şi are un master în Arte Vizuale, din 2006. A ilustrat până acum 17 cărţi şi, dintre acestea, "Dom­ni­şoara Poimâine şi joaca de-a Timpul" a fost se­lec­tată, alături de alte cărţi pen­tru copii, să par­ticipe din partea României la Târ­gul Inter­na­ţional de carte Bo­logna 2015. Anul trecut, a fost invitată să par­ticipe la Marea Ex­po­ziţie de carte pentru copii de la Beijing, iar spre sfârşitul anu­lui, Cristiana Radu a primit, ca ilus­tra­tor, premiul "Cea mai fru­moasă carte pentru copii" pentru "De ce zboa­­ră vrăjitoarele pe cozi de mătură" de Adina Rosetti, publicată la editura Curtea Ve­che, carte selectată să facă parte din colecţia in­ter­naţională de cărţi ale umanităţii "White Raven Books" (o cla­sificare realizată în­cepând din 1949 de "In­ter­nationale Jugendbi­bliothek" din Mün­chen, Ger­mania). Cristiana face parte din Clubul Ro­mân al Ilustratorilor şi repre­zintă România la di­ferite întâlniri ale asociaţiilor profesionale ale ilus­tratorilor din întreaga Europă. De asemenea, pentru copii de toate vârstele, ea ţine ateliere despre ilustraţia de carte şi artele vizuale.