Mai întâi îmi leg părul strâns la spate, ca să nu mă încurce. Abia apoi mă apuc de lucru. De când l-am născut pe cel de-al doilea copil, lucrez acasă, fac bijuterii, obiecte decorative, mici accesorii de vestimentaţie, eşarfe, cravate, cordoane şi curele, pe care le vând printr-un magazin de specialitate din Bucureşti. Ceea ce-mi rămâne, după ce trag impozitele şi alte taxe, nu este prea mult, dar asigură o parte din cheltuielile casei. De obicei, lucrez la masa din bucătărie, în timp ce copiii dorm. Aşa pot să supraveghez şi oala de mâncare, dar şi maşina de spălat rufe. Am învăţat să-mi programez cât mai judicios orele zilei şi să exploatez astfel cât se poate fiecare minut. Uneori am impresia că mă port ca un robot programat dinainte. Nu este uşor să trăieşti mereu pentru alţii, adică să te laşi mereu pe planul al doilea, să-ţi laşi la o parte propriile dorinţe, pentru a face ceea ce trebuie şi nu ceea ce ai vrea. Şi e şi mai greu când îmi dau seama că, de fapt, tot mai des mă simt furată, înşelată în propriile aşteptări despre ceea ce înseamnă familie. De multe ori simt că sunt depăşită de tot ce se întâmplă în jurul meu şi am ajuns să nu-mi doresc pentru mine nimic altceva decât să vină seara şi să mă pot întinde în pat, cu speranţa că ziua care va veni va fi mai bună decât cea care a trecut. Poate că am obosit, dar cui să-i spun asta? Cum să spun cuiva că am obosit în rolul de mamă, chiar dacă asta este realitatea, deşi n-au trecut decât patru ani de când mi-au pus în braţe primul născut. Cum m-ar judeca cei de pe margine, care sunt întotdeauna tare ştiutori în a vedea paiul din ochii celorlalţi, dacă ar afla că m-am săturat să las mereu de la mine pentru a le fi bine altora? Oare nu sunt destul de matură pentru anii pe care-i am, oare nu cumva am făcut prea repede aceşti copii? Ce-mi lipseşte ca să fiu împăcată cu viaţa de acum? De ce nu sunt atât de fericită pe cât visam înainte? De ce-mi vine să urlu şi să rup toate hainele bărbatului meu, pe care le găsesc aruncate la întâmplare peste tot? Şi, mai ales, de ce nu-i spun acest lucru, de ce evit o discuţie cu el legată de situaţia aceasta, deşi înainte, până să avem copii, era destul să ne privim ca să înţelegem ce se întâmplă cu noi.
Scurtă istorie
Trăiesc ca şi cum aş juca un joc cu reguli invizibile pentru alţii. Ce să vă spun oare despre mine, ca să mă înţelegeţi şi să vedeţi în această scrisoare, pe care o trimit pentru publicare revistei mele dragi, o cerere de ajutor, un apel la cei care pot să-mi spună mai mult decât: "Ai răbdare, va trece totul, va fi bine!" Vreau să aflu de la femeile care au trecut ca şi mine prin aceleaşi momente de cumpănă, cum au rezolvat ele frustrările imense apărute după naşterea copiilor. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit, sper că nu e vorba aici de ceea ce se cheamă în limbajul doctorilor depresie post-partum. Mi-am dorit mult aceşti copii, îi iubesc până în ultima fibră a trupului meu, mi se pare chiar deplasat să vorbesc despre dragostea pentru ei, căci este un sentiment care, cred eu, nu trebuie justificat şi nici explicat. Asta pe de-o parte, pe de alta însă, nu pot să ascund faptul că acele transformări din viaţa mea pe care le credeam doar temporare au devenit acum definitive şi asta mă sperie. Am fost luată cumva pe nepregătite şi văd că reacţionez oarecum sub presiunea timpului care trece. Mă simt trăită de viaţa de acum, văd că nu pot doar eu decide în ceea ce mi se întâmplă şi nu văd nicăieri o portiţă de scăpare. N-aş vrea ca rândurile mele să provoace reacţia unor cititoare care nu vor înceta să-mi spună cât este de înălţător şi de minunat rolul de mamă. Nu de asta am nevoie. Nu sunt atât de zăpăcită, încât să nu realizez ceea ce înseamnă să ai copii. Mai ales că aceşti copii au venit pentru că aşa am vrut. Tocmai pentru că mi-am asumat conştient acest lucru, vreau să înţeleg cât mai bine ceea ce se întâmplă cu mine. Sunt o fiinţă responsabilă şi nu vreau ca peste ani, atunci când îşi vor da seama de multe lucruri, copiii mei să aibă în faţa lor o epavă, o femeie obosită de viaţă, ajunsă la capătul puterilor.
El
Poate că aţi băgat de seamă că până în acest moment nu am pomenit nimic de bărbatul meu. Nu sunt prea multe de spus. Îl iubesc şi îl respect, îl admir pentru ceea ce face în domeniul în care lucrează. Atâta doar că serviciul îi fură multe ceasuri în care ar trebui să fie lângă mine şi lângă copii. Nu ar fi putut ajunge ce este astăzi dacă nu ar fi făcut acest sacrificiu. Nu pot să fiu egoistă şi să-i spun că aş fi mult mai fericită dacă am renunţa la ceea ce avem şi ne-am întoarce la o viaţă mult mai simplă, eventual chiar să plecăm din oraş undeva departe, într-un sat izolat, în care să trăim mai aproape de natură. Dar din ce să trăim acolo? Hai să zic că eu aş putea lucra şi acolo aşa cum fac acuma, dar el ce să facă? Nu-l văd săpând ogorul ca să pună cartofi şi nici tăind lemne ca să ne încălzim. Nu putem alege un drum pentru care nu am fost făcuţi. Pe de altă parte, nu cred că el ar vrea sau ar putea să abandoneze ceea ce a construit până acum cu atâta efort, fără să-i pară apoi rău. Până una alta, de banii lui depindem, şi eu, şi copiii, şi nu ne putem permite să renunţăm la ceea ce avem. Şi-atunci, ce-i de făcut?
Inventarea cea de toate zilele
Starea de frustrare de atunci mi se pare vecină cu ceea ce trăiesc acum. Încerc să-mi joc cât mai bine rolul de mamă şi de soţie, învăţând de la o zi la alta, fără să ştiu dinainte nimic precis. Învăţ să mă construiesc de la o zi la alta, în acord cu înzestrările pe care le am, să mă reinventez ca să pot face faţă la toate câte apar, şi îmi dau seama că tot ceea ce este în jurul meu se schimbă cu o viteză greu de ţinut în frâu. Sunt obligată să fiu mereu pe fază, să fiu în priză, cum se spune, să reacţionez la ţanc, fără întârziere, ca şi cum ar trebui să fac tot ce pot ca să nu pierd un tren care m-ar duce spre o destinaţie mai sigură.
Trec zilele, trec săptămânile şi mă trezesc tot mai nemulţumită de ceea ce mi se întâmplă. Nu mai pot să mă bucur de nimic din ceea ce fac, mi-am împărţit ceasurile zilelor strict, muncesc ca un robot, în aşa fel încât să duc la capăt, mulţumitor măcar, dacă nu bine, corvoada fiecărei zile. Din momentul în care îmi leg dimineaţa părul, ca să nu mă încurce la lucru, şi până seara, târziu, când mă aşez obosită, în pat, se întinde arcul neputinţelor şi frustrărilor mele. Cu doi copii frumoşi şi sănătoşi, cu un bărbat muncitor lângă mine, sunt, totuşi, o femeie nefericită şi nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit ceva, şi mult mai grav este că nu ştiu ce să fac ca să pot merge mai departe, altfel decât până acum. Cum să scap de această nefericire pe care nici măcar nu o pot defini?
Pagină ilustrată cu desene de
ANA RUXANDRA ILFOVEANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
