Mai întâi îmi leg părul strâns la spate, ca să nu mă încurce. Abia apoi mă apuc de lucru. De când l-am născut pe cel de-al doilea copil, lucrez acasă, fac bijuterii, obiecte decorative, mici accesorii de vestimentație, eșarfe, cravate, cordoane și curele, pe care le vând printr-un magazin de specialitate din București. Ceea ce-mi rămâne, după ce trag impozitele și alte taxe, nu este prea mult, dar asigură o parte din cheltuielile casei. De obicei, lucrez la masa din bucătărie, în timp ce copiii dorm. Așa pot să supraveghez și oala de mâncare, dar și mașina de spălat rufe. Am învățat să-mi programez cât mai judicios orele zilei și să exploatez astfel cât se poate fiecare minut. Uneori am impresia că mă port ca un robot programat dinainte. Nu este ușor să trăiești mereu pentru alții, adică să te lași mereu pe planul al doilea, să-ți lași la o parte propriile dorințe, pentru a face ceea ce trebuie și nu ceea ce ai vrea. Și e și mai greu când îmi dau seama că, de fapt, tot mai des mă simt furată, înșelată în propriile așteptări despre ceea ce înseamnă familie. De multe ori simt că sunt depășită de tot ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să nu-mi doresc pentru mine nimic altceva decât să vină seara și să mă pot întinde în pat, cu speranța că ziua care va veni va fi mai bună decât cea care a trecut. Poate că am obosit, dar cui să-i spun asta? Cum să spun cuiva că am obosit în rolul de mamă, chiar dacă asta este realitatea, deși n-au trecut decât patru ani de când mi-au pus în brațe primul născut. Cum m-ar judeca cei de pe margine, care sunt întotdeauna tare știutori în a vedea paiul din ochii celorlalți, dacă ar afla că m-am săturat să las mereu de la mine pentru a le fi bine altora? Oare nu sunt destul de matură pentru anii pe care-i am, oare nu cumva am făcut prea repede acești copii? Ce-mi lipsește ca să fiu împăcată cu viața de acum? De ce nu sunt atât de fericită pe cât visam înainte? De ce-mi vine să urlu și să rup toate hainele bărbatului meu, pe care le găsesc aruncate la întâmplare peste tot? Și, mai ales, de ce nu-i spun acest lucru, de ce evit o discuție cu el legată de situația aceasta, deși înainte, până să avem copii, era destul să ne privim ca să înțelegem ce se întâmplă cu noi.
Scurtă istorie
Trăiesc ca și cum aș juca un joc cu reguli invizibile pentru alții. Ce să vă spun oare despre mine, ca să mă înțelegeți și să vedeți în această scrisoare, pe care o trimit pentru publicare revistei mele dragi, o cerere de ajutor, un apel la cei care pot să-mi spună mai mult decât: "Ai răbdare, va trece totul, va fi bine!" Vreau să aflu de la femeile care au trecut ca și mine prin aceleași momente de cumpănă, cum au rezolvat ele frustrările imense apărute după nașterea copiilor. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, sper că nu e vorba aici de ceea ce se cheamă în limbajul doctorilor depresie post-partum. Mi-am dorit mult acești copii, îi iubesc până în ultima fibră a trupului meu, mi se pare chiar deplasat să vorbesc despre dragostea pentru ei, căci este un sentiment care, cred eu, nu trebuie justificat și nici explicat. Asta pe de-o parte, pe de alta însă, nu pot să ascund faptul că acele transformări din viața mea pe care le credeam doar temporare au devenit acum definitive și asta mă sperie. Am fost luată cumva pe nepregătite și văd că reacționez oarecum sub presiunea timpului care trece. Mă simt trăită de viața de acum, văd că nu pot doar eu decide în ceea ce mi se întâmplă și nu văd nicăieri o portiță de scăpare. N-aș vrea ca rândurile mele să provoace reacția unor cititoare care nu vor înceta să-mi spună cât este de înălțător și de minunat rolul de mamă. Nu de asta am nevoie. Nu sunt atât de zăpăcită, încât să nu realizez ceea ce înseamnă să ai copii. Mai ales că acești copii au venit pentru că așa am vrut. Tocmai pentru că mi-am asumat conștient acest lucru, vreau să înțeleg cât mai bine ceea ce se întâmplă cu mine. Sunt o ființă responsabilă și nu vreau ca peste ani, atunci când își vor da seama de multe lucruri, copiii mei să aibă în fața lor o epavă, o femeie obosită de viață, ajunsă la capătul puterilor.
El
Poate că ați băgat de seamă că până în acest moment nu am pomenit nimic de bărbatul meu. Nu sunt prea multe de spus. Îl iubesc și îl respect, îl admir pentru ceea ce face în domeniul în care lucrează. Atâta doar că serviciul îi fură multe ceasuri în care ar trebui să fie lângă mine și lângă copii. Nu ar fi putut ajunge ce este astăzi dacă nu ar fi făcut acest sacrificiu. Nu pot să fiu egoistă și să-i spun că aș fi mult mai fericită dacă am renunța la ceea ce avem și ne-am întoarce la o viață mult mai simplă, eventual chiar să plecăm din oraș undeva departe, într-un sat izolat, în care să trăim mai aproape de natură. Dar din ce să trăim acolo? Hai să zic că eu aș putea lucra și acolo așa cum fac acuma, dar el ce să facă? Nu-l văd săpând ogorul ca să pună cartofi și nici tăind lemne ca să ne încălzim. Nu putem alege un drum pentru care nu am fost făcuți. Pe de altă parte, nu cred că el ar vrea sau ar putea să abandoneze ceea ce a construit până acum cu atâta efort, fără să-i pară apoi rău. Până una alta, de banii lui depindem, și eu, și copiii, și nu ne putem permite să renunțăm la ceea ce avem. Și-atunci, ce-i de făcut?
Inventarea cea de toate zilele
Îmi amintesc că în copilărie, obișnuiam, adesea, să dorm, la sfârșit de săptămână, la o mătușă care avea două fete, una mai mare decât mine și una de aceeași vârstă. Am crescut cu verișoarele mele și am împărtășit cu ele multe dintre necunoscutele și tulburările copilăriei. Cred că aveam vreo nouă, zece ani, când mi-am dat seama că Lidia, verișoara care era de aceeași vârstă cu mine, avea ceva în plus, era și se purta mult mai altfel decât mine. Poate învățase de la sora ei mai mare, ori de la mama ei, poate așa era ea făcută, nu știam cum să explic faptul că am observat că ea are cumva mult mai bine clarificate acele trăsături, însușiri care pot defini o domnișoară. Câtă vreme eu păream rățușca cea urâtă, ea avea deja o atitudine diferită, de învingătoare, cumva, ceea ce mie îmi lipsea cu desăvârșire. Uitându-mă la verișoarele mele, imitându-le pe cât am putut și pe cât m-am priceput, m-am străduit să învăț să fiu eu, să mă construiesc cumva din acele detalii care mă fascinau la ele. Țin minte, de exemplu, cum sunau brățările verișoarei mele, care gesticula odată, povestind ceva amuzant. Părea că oficiază cine știe ce ritual straniu. Altădată, m-a surprins prin felul în care își arunca pe umăr colțul eșarfei ori prin felul în care-și închidea ghiozdanul. Mult mai târziu, peste ani, am realizat că verișoarele mele erau conștiente cumva de feminitatea lor, că se treziseră și că își controlau nu numai propriile emoții, ci erau capabile să le transmită și celor din jur. Pe lângă ele, păream o înapoiată, nici cal, nici măgar, cum se spune, nesigură pe mine, la o vârstă incomodă.
Starea de frustrare de atunci mi se pare vecină cu ceea ce trăiesc acum. Încerc să-mi joc cât mai bine rolul de mamă și de soție, învățând de la o zi la alta, fără să știu dinainte nimic precis. Învăț să mă construiesc de la o zi la alta, în acord cu înzestrările pe care le am, să mă reinventez ca să pot face față la toate câte apar, și îmi dau seama că tot ceea ce este în jurul meu se schimbă cu o viteză greu de ținut în frâu. Sunt obligată să fiu mereu pe fază, să fiu în priză, cum se spune, să reacționez la țanc, fără întârziere, ca și cum ar trebui să fac tot ce pot ca să nu pierd un tren care m-ar duce spre o destinație mai sigură.
Trec zilele, trec săptămânile și mă trezesc tot mai nemulțumită de ceea ce mi se întâmplă. Nu mai pot să mă bucur de nimic din ceea ce fac, mi-am împărțit ceasurile zilelor strict, muncesc ca un robot, în așa fel încât să duc la capăt, mulțumitor măcar, dacă nu bine, corvoada fiecărei zile. Din momentul în care îmi leg dimineața părul, ca să nu mă încurce la lucru, și până seara, târziu, când mă așez obosită, în pat, se întinde arcul neputințelor și frustrărilor mele. Cu doi copii frumoși și sănătoși, cu un bărbat muncitor lângă mine, sunt, totuși, o femeie nefericită și nu știu unde am greșit, dacă am greșit ceva, și mult mai grav este că nu știu ce să fac ca să pot merge mai departe, altfel decât până acum. Cum să scap de această nefericire pe care nici măcar nu o pot defini?
PAULA D. - Buzău
Pagină ilustrată cu desene de
ANA RUXANDRA ILFOVEANU