Când două inimi bat la fel - (Răspuns pentru scrisoarea: "Vis de iarnă", F. AS nr. 1250)

Opinia cititorilor

Motto
"Dăruieşte-i persoanei pe care o iubeşti: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne."
Dalai Lama

Am citit cu atenţie şi m-a mişcat profund scrisoarea plină de tristeţe şi de regrete, intitulată "Vis de iarnă", şi publicată în numărul 1250 al revistei "Formula AS". Este uimi­toare reuşita redării unor trări prin care, cred eu, orice adult a trecut, în viaţa sa, măcar o dată... Doar că eu, spre deosebire de Anton G., simt că am primit în dar, de Sus, mici secrete prin care am reuşit să îmi ocrotesc iubirea; iubirea noastră ...

Dar să încep cu începutul...

Anul trecut, în vară, noi doi am împlinit 25 de ani de căsnicie. Evident, m-am căsătorit din (maaaare) dragoste şi pot să spun, cu mâna pe ini­mă, că şi astăzi sunt foar­te îndrăgostită de soţul meu. Nu ştiu prin ce mi­nune a îngăduit bunul Dum­nezeu ca două fiinţe atât de deosebite una de cea­laltă, cum suntem noi, să parcurgă, mână-n mâ­nă, aşa un drum lung, şi să continue să o facă, în iubire şi respect...

Sau poate că ştiu...

Am avut amândoi, încă de la început, a­ceeaşi meserie. Ba, o perioadă, chiar am lucrat în aceeaşi instituţie... Nu doar me­se­ria ne era aceeaşi, ci şi principiile, va­lorile şi idealurile, visurile. Şi fiindcă soţul meu este cu şase ani mai în vârstă ca mine, dar şi pen­tru că aşa l-a făcut Dumnezeu, cumpătat şi echi­librat, s-a dovedit, în cuplul nostru, că el este cel înţelept şi prin urmare a determinat maaari schimbări în comportamentul meu. Trebuie să recunosc că, atunci când ne-am căsătorit, eu eram de-a dreptul rebelă şi, prin urmare, cam prea temperamentală - asta ca să fiu elegantă...! Mi se părea că modul meu frust de a rezolva problemele este cel ce nu are cum să dea vreodată greş şi aproa­pe că nu îmi păsa dacă prin felul acesta de a fi îi puteam răni pe cei din jur. Mă amăgeam cu fap­tul că aşa-zisa mea sinceritate, că felul meu di­rect de a fi, de a spune lucrurilor pe nume sunt atuuri, fără să fi luat în calcul faptul că existau şi mo­duri civilizate şi agreabile de a spune un adevăr...
Observând, însă, ce efect extraordinar are felul de a fi al soţului meu asupra prietenilor şi colegilor noştri, am încercat să adopt şi eu o "linie" mai liniştită, mai calmă, mai relaxată de a privi şi re­zol­va lucrurile, constatând, treptat - şi mă refer la o perioadă de peste 10 ani! - că felul acesta mai do­mol de a fi nu numai că mi se potriveşte, dar că mă şi echilibrează, că mă şi susţine, cu efect ime­diat în planul relaţiilor cu cei din jurul meu, şi al nos­tru... Este drept, tot ceea ce s-a întâmplat pe par­­cursul anilor a inclus şi procesul firesc al ma­turizării mele, dar am convingerea că acest proces s-ar fi putut desfăşura şi pe alte coordonate - de exemplu, unele de natură a mă trans­­forma în vreo... nesuferită, în vreo "acritură" (ceea ce, vă asi­­gur, nu sunt!).
Acesta a fost un prim palier pe care ne-am construit căs­ni­cia, alegând să îm­pru­mut de la so­ţul meu tot ceea ce mi-a părut po­trivit, atât pentru relaţia noastră, cât şi pen­tru relaţiile mele cu cei din jur. Pornind de la ade­vărul po­trivit căruia sin­gura persoană din lume pe care o poţi schimba eşti tu însuţi (însăţi) am intuit (mai mult decât am ştiut), că, fiind atât de diferiţi, singura mea opţiune era să fac, atât cât pot de bi­ne (şi de repede) schim­­bările respective. A me­ritat, răsplata fiind reuşita instalării defini­tive în adâncul sufletului lui, acolo unde este, în orice suflet, locşorul destinat ce­luilalt. Acum, nu pot să ştiu cât i-a fost lui de greu să mă aştepte în toţi acei ani în care eram atât de sigură şi de mân­dră de mine, cert este că într-o zi, a reuşit cumva să mă prindă de mână şi, de-acolo-înainte, să ne continuăm, cu-adevărat, drumul împreună.
Un alt plan pe care am lucrat întru sudarea relaţiei noastre (şi aici mă refer la amândoi) a fost să ne respectăm şi să ne ajutăm reciproc părinţii. Eu, pe ambii socri, el, pe mama mea (eu pier­zân­du-mi tatăl înainte de a-mi cunoaşte soţul)... În acest spirit ne-am educat şi fiul, care astăzi a devenit bărbat, dar îşi iubeşte şi respectă toţi trei bunicii, pe cei paterni, care l-au crescut, şi pe ma­ma, care l-a vegheat şi îngrijit în perioadele în care ceilalţi doi nu o puteau face. Legătura lui cu bunicii este, şi acum, una foarte solidă şi mă bucur, în fiecare zi, să ştiu că am reuşit, şi prin fiul nostru, să le oferim părinţilor noştri dragoste şi sprijin!
Acum, să nu credeţi că în cuplul nostru nu au fost ploi ori nu s-a stârnit nicio furtună... Dar, cu acea diplomaţie - nativă, la el, dobândită, la mine, cu acel calm - nativ, la el, învăţat, de mine, cu iu­bire, cu mult respect de ambele părţi şi, nu în ulti­mul rând, cu înţelepciunea bunilor clanului nos­tru, soarele a răsărit, repede-repejor, de fiecare dată ...
Desigur, nu o să pretind că aş deţine panaceul fericirii şi al înţelegerii în doi, însă faptul că am făcut şi fac parte dintr-o familie mare şi unită, faptul că am construit şi am ţinut să păstrăm, ca pe o comoară, această armonie, ei bine, toate aces­­tea ne-au ferit, pe amândoi, de "răceli", de "vi­­roze" familiale, menţinându-ne, la căldură, unul în sufletul celuilalt.
Şi, da, este demonstrat (de atâtea şi-atâtea po­veşti despre celebrităţi) faptul că nu bunurile ma­teriale sunt cele ce ne încălzesc sufletul în "ier­nile" unei relaţii. Adevărata căldură, cred eu, tre­buie căutată în armonia, în liniştea pe care numai forţa unei familii mari şi unite ţi-o poate dărui, în bucuria de a trăi şi de a dărui a fiecărui membru al său - copil, părinte, frate, prieten, coleg.
TATIANA MIRICĂ

P.S. Dacă această misivă va vedea lumina tiparului, nu va fi decât o altă declaraţie de dra­goste făcută soţului meu, tot aşa cum şi scri­soarea lui Anton G. a fost o superbă DE­CLA­RAŢIE DE DRAGOSTE adresată Doamnei sufletului său!
Dragă "Formula AS", îţi transmit aceleaşi gân­­duri bune şi aceeaşi înaltă consideraţie pentru minunile pe care le aduci, săptămână de săp­tă­mână, în vieţile a mii şi mii de români! De ziua Micii noastre Uniri, La Mulţi Ani!

Pagină ilustrată cu desene de
ANA RUXANDRA ILFOVEANU