Motto
"Dăruiește-i persoanei pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne."
Dalai Lama
Am citit cu atenție și m-a mișcat profund scrisoarea plină de tristețe și de regrete, intitulată "Vis de iarnă", și publicată în numărul 1250 al revistei "Formula AS". Este uimitoare reușita redării unor trări prin care, cred eu, orice adult a trecut, în viața sa, măcar o dată... Doar că eu, spre deosebire de Anton G., simt că am primit în dar, de Sus, mici secrete prin care am reușit să îmi ocrotesc iubirea; iubirea noastră ...
Dar să încep cu începutul...
Anul trecut, în vară, noi doi am împlinit 25 de ani de căsnicie. Evident, m-am căsătorit din (maaaare) dragoste și pot să spun, cu mâna pe inimă, că și astăzi sunt foarte îndrăgostită de soțul meu. Nu știu prin ce minune a îngăduit bunul Dumnezeu ca două ființe atât de deosebite una de cealaltă, cum suntem noi, să parcurgă, mână-n mână, așa un drum lung, și să continue să o facă, în iubire și respect...
Sau poate că știu...
Am avut amândoi, încă de la început, aceeași meserie. Ba, o perioadă, chiar am lucrat în aceeași instituție... Nu doar meseria ne era aceeași, ci și principiile, valorile și idealurile, visurile. Și fiindcă soțul meu este cu șase ani mai în vârstă ca mine, dar și pentru că așa l-a făcut Dumnezeu, cumpătat și echilibrat, s-a dovedit, în cuplul nostru, că el este cel înțelept și prin urmare a determinat maaari schimbări în comportamentul meu. Trebuie să recunosc că, atunci când ne-am căsătorit, eu eram de-a dreptul rebelă și, prin urmare, cam prea temperamentală - asta ca să fiu elegantă...! Mi se părea că modul meu frust de a rezolva problemele este cel ce nu are cum să dea vreodată greș și aproape că nu îmi păsa dacă prin felul acesta de a fi îi puteam răni pe cei din jur. Mă amăgeam cu faptul că așa-zisa mea sinceritate, că felul meu direct de a fi, de a spune lucrurilor pe nume sunt atuuri, fără să fi luat în calcul faptul că existau și moduri civilizate și agreabile de a spune un adevăr...
Observând, însă, ce efect extraordinar are felul de a fi al soțului meu asupra prietenilor și colegilor noștri, am încercat să adopt și eu o "linie" mai liniștită, mai calmă, mai relaxată de a privi și rezolva lucrurile, constatând, treptat - și mă refer la o perioadă de peste 10 ani! - că felul acesta mai domol de a fi nu numai că mi se potrivește, dar că mă și echilibrează, că mă și susține, cu efect imediat în planul relațiilor cu cei din jurul meu, și al nostru... Este drept, tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul anilor a inclus și procesul firesc al maturizării mele, dar am convingerea că acest proces s-ar fi putut desfășura și pe alte coordonate - de exemplu, unele de natură a mă transforma în vreo... nesuferită, în vreo "acritură" (ceea ce, vă asigur, nu sunt!).
Acesta a fost un prim palier pe care ne-am construit căsnicia, alegând să împrumut de la soțul meu tot ceea ce mi-a părut potrivit, atât pentru relația noastră, cât și pentru relațiile mele cu cei din jur. Pornind de la adevărul potrivit căruia singura persoană din lume pe care o poți schimba ești tu însuți (însăți) am intuit (mai mult decât am știut), că, fiind atât de diferiți, singura mea opțiune era să fac, atât cât pot de bine (și de repede) schimbările respective. A meritat, răsplata fiind reușita instalării definitive în adâncul sufletului lui, acolo unde este, în orice suflet, locșorul destinat celuilalt. Acum, nu pot să știu cât i-a fost lui de greu să mă aștepte în toți acei ani în care eram atât de sigură și de mândră de mine, cert este că într-o zi, a reușit cumva să mă prindă de mână și, de-acolo-înainte, să ne continuăm, cu-adevărat, drumul împreună.
Un alt plan pe care am lucrat întru sudarea relației noastre (și aici mă refer la amândoi) a fost să ne respectăm și să ne ajutăm reciproc părinții. Eu, pe ambii socri, el, pe mama mea (eu pierzându-mi tatăl înainte de a-mi cunoaște soțul)... În acest spirit ne-am educat și fiul, care astăzi a devenit bărbat, dar își iubește și respectă toți trei bunicii, pe cei paterni, care l-au crescut, și pe mama, care l-a vegheat și îngrijit în perioadele în care ceilalți doi nu o puteau face. Legătura lui cu bunicii este, și acum, una foarte solidă și mă bucur, în fiecare zi, să știu că am reușit, și prin fiul nostru, să le oferim părinților noștri dragoste și sprijin!
Acum, să nu credeți că în cuplul nostru nu au fost ploi ori nu s-a stârnit nicio furtună... Dar, cu acea diplomație - nativă, la el, dobândită, la mine, cu acel calm - nativ, la el, învățat, de mine, cu iubire, cu mult respect de ambele părți și, nu în ultimul rând, cu înțelepciunea bunilor clanului nostru, soarele a răsărit, repede-repejor, de fiecare dată ...
Desigur, nu o să pretind că aș deține panaceul fericirii și al înțelegerii în doi, însă faptul că am făcut și fac parte dintr-o familie mare și unită, faptul că am construit și am ținut să păstrăm, ca pe o comoară, această armonie, ei bine, toate acestea ne-au ferit, pe amândoi, de "răceli", de "viroze" familiale, menținându-ne, la căldură, unul în sufletul celuilalt.
Și, da, este demonstrat (de atâtea și-atâtea povești despre celebrități) faptul că nu bunurile materiale sunt cele ce ne încălzesc sufletul în "iernile" unei relații. Adevărata căldură, cred eu, trebuie căutată în armonia, în liniștea pe care numai forța unei familii mari și unite ți-o poate dărui, în bucuria de a trăi și de a dărui a fiecărui membru al său - copil, părinte, frate, prieten, coleg.
TATIANA MIRICĂ
P.S. Dacă această misivă va vedea lumina tiparului, nu va fi decât o altă declarație de dragoste făcută soțului meu, tot așa cum și scrisoarea lui Anton G. a fost o superbă DECLARAȚIE DE DRAGOSTE adresată Doamnei sufletului său!
Dragă "Formula AS", îți transmit aceleași gânduri bune și aceeași înaltă considerație pentru minunile pe care le aduci, săptămână de săptămână, în viețile a mii și mii de români! De ziua Micii noastre Uniri, La Mulți Ani!
Pagină ilustrată cu desene de
ANA RUXANDRA ILFOVEANU