Secretul din Cetatea Zânelor

"Formula AS" în Covasna

Acum 2000 de ani şi mai bine, un munte întreg era modelat, brazdă cu brazdă şi piatră cu piatră, cu migala cu care cio­pleşti un lemn. Copaci daţi la o parte şi pre­schim­baţi în stâlpi de susţinere, stâncă îndreptată cu dalta, pietre legate cu lut, înălţimi netezite cu hârleţul şi sapa. Pe trei hectare de pământ, de la vârf la poale, au fost ridicate terase, ziduri şi contraforturi, rânduri de fortificaţii, o acropolă. O minunăţie, spun arheo­logii. Apoi minunea asta a fost arsă şi pustiită. S-a întors în pământul din care s-a plămădit, s-a ascuns acolo, veacuri şi veacuri, până când, de curând, pământul a vorbit iar. Un secret a ieşit la lumină, un secret dacic, vechi de 2000 de ani.

Dealul Florilor sub zăpadă

Dealul Florilor, Covasna. Din Depresiunea Târ­gu­lui Secuiesc, trebuie să urci pe firul apei, până la Valea Zânelor. Apoi, tot mai sus, de-a lungul Pârâu­lui Mişca. Te afunzi în pădure, ajungi la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri străjuiesc rui­nele cetăţii: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoţ. O cetate aflată la răscruce de drumuri, punctul tainic de întâlnire a Transilvaniei cu Muntenia şi Mol­dova. Un picior de plai, o gură de rai, ascunse acum sub un cer mohorât şi o zăpadă îndărătnică. E înce­put de februarie, e încă frig, e vremea aceea tulbure, amorţită. "Mai bine nu urcaţi acum. Şi, în orice caz, nu singur. E plin de urşi, ruinele sunt sub zăpadă, n-o să vedeţi nimic." E început de februarie, urşii ar trebui să hiberneze, mă gândesc. Sau poate nu. Cine mai ştie ce fac urşii azi, după toate câte le-am făcut noi, oamenii?! Zâmbesc. Nici măcar despre urşi nu e vorba. Ci despre vremea asta nesuferită. Nehotărâtă, aşa cum sunt şi eu. Acolo, sus, pe Dea­lul Florilor, la aproape o mie de metri altitudine, mă aşteaptă însă o cetate dacică. "Una dintre cele mai mari şi mai bine conservate cetăţi ale Regatului Dac. Unică, dacă te uiţi cum au fost amenajate tera­sele şi fortificaţiile în munte."

Urmele spre comoară

Adrian este preşedintele Asociaţiei Culturale Ce­ta­tea Dacică - Valea Zânelor. Îmi cere să nu-i po­menesc numele, îi promit că n-am s-o fac. Însă n-a spus nimic despre prenume. Stăm de vorbă, cu o cafea în faţă, într-o sală întunecoasă, cu un tele­vizor pornit. Vorbim despre o cetate dacică a cărei construcţie a început cândva, în secolul al doilea înainte de Hristos. Oamenii aceia care au cioplit un munte. Muntele acela care se află acum în ceaţă, sub zăpadă, la mai puţin de două ore de mers de noi. E ciudat, televizorul vorbeşte despre sutele de mii de oameni ieşiţi în stradă, Adrian îşi întrerupe povestea şi îmi spune - "am ieşit şi noi". Cu o seară înainte, el şi prietenii lui, în centrul oraşului Sfântu Gheorghe. S-a scandat bilingv, în română şi ma­ghiară, ideea, însă, era aceeaşi: "rezistăm". La fel cum rezistă şi cetatea asta, veche de două mii de ani şi mai bine. O cetate trecută prin pârjolul roman, incendiată şi apoi distrusă cu totul, la începutul se­colului al doilea după Hristos. O cetate intrată în uitare vreme de veacuri. Ziduri care s-au ascuns în­cet sub pământ, copaci care au crescut iarăşi pe locurile de unde fuseseră smulşi. Istoria s-a afun­dat în iarba înaltă, printre rădăcinile unei noi pă­duri. S-a ascuns, s-a întors în pântecele naturii din care a fost zămislită. Au rămas doar un freamăt, un foşnet, urme. Urmele din care se nasc legen­dele. Oameni care ar fi găsit pe Dealul Florilor aur şi monede, sau alte obiecte ciudate, piroane sau cio­cane de fier. Când istoria se ascunde sub pă­mânt, ce rămâne în urma ei sunt fiorii poveştilor. Poveşti tainice, despre o comoară uriaşă, ascunsă în pânte­cele unei cetăţi vrăjite. O cetate cum nu s-a mai vă­zut, păzită de un cocoş ce adoarme o dată la şap­te ani. Abia atunci când cocoşul visează, te poţi stre­cura înăuntrul cetăţii, la comoară, preţ de câte­va ceasuri. Trebuie să te grăbeşti, spune po­vestea, oda­tă ce cocoşul se trezeşte şi apucă să cânte, vei rămâne pe vecie prins înăuntru. În alte poveşti, co­coşul e preschimbat în zâne, doar la poa­lele cetăţii este valea lor. Legenda e aceeaşi: odată ce ai pătruns în mijlocul zidurilor şi ţi s-a arătat co­moara, vei fi vrăjit de iele şi nu vei mai putea găsi ieşirea. Alte is­to­rii vorbesc de un şarpe uriaş care încon­joară mun­tele şi care tăinuieşte în mijlocul lui, bine înco­lăcit de pielea solzoasă, ceva nemaivăzut. Toate po­veştile astea care au preschimbat zidurile unei cetăţi într-un şarpe uriaş, iar acropola din vârf în miezul comorii, n-au făcut altceva decât să păs­tre­ze vie, de-a lungul veacurilor, o istorie care s-a as­cuns. Cu ajutorul poveştilor, cetatea a rezistat. Altfel.

Cuibul de vulturi

Abia în secolul al XIX-lea, Dealul Florilor a fost cercetat pentru prima oară de un istoric. Omul se numea Orban Balazs, iar teoria lui era că ruinele apar­ţineau, cum altfel?, unei foarte vechi aşezări secuieşti. A fost pentru prima oară când au fost măsurate zidurile, terasele, poarta, drumul de acces, şi culese câteva fragmente ceramice de vase, din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu. Concluzia, publicată în lucrarea sa A szekeyfold leirasa (Ţi­nutul secuilor), era entuziastă: prin amplasarea strategică de excepţie (pe care o asemăna unui adevă­rat cuib de vulturi) cetatea putea să reziste în faţa oricărui inamic. A­vea dreptate întru-totul, mai pu­ţin într-o singură pri­vinţă. Cetatea aceea nemaivăzută nu era secuias­că. Abia în 1949, la mai bine de jumătate de veac de la primele cer­cetări, un alt arheolog, Alexandru Ferenczi, avea să infirme fără tă­gadă teoria cărturarului secui. Toa­te artefactele descoperite pe acro­polă şi pe terase erau dacice. Cer­cetările ulterioare, puţine, au con­firmat dimensiunile uriaşe ale cetă­ţii. Terase late de până la 30 de metri, ziduri de 3 metri gro­sime. Doar că uita­rea, de cele mai multe ori, este mai la îndemâ­nă decât ui­mi­rea, iar ce­tatea de pe Dealul Flo­ri­lor a fost iarăşi aban­do­nată. A fost nevoie, îmi spune Adrian, de un soi de adormire a co­co­şului. La două mii de ani de când minunăţia asta fusese pustiită de ro­mani şi lăsată de iz­be­lişte, strigătul ei îm­po­tri­va uitării a scos-o din pământ. La propriu. Atunci când cocoşul doarme, e rândul pă­mântului să strige la oameni.

Muntele a vorbit

Orice covăsnean îşi va aminti asta. De fapt, pen­tru mulţi dintre ei, a devenit un soi de reper de mă­surare a timpului. Câţi ani au fost până atunci. Şi de atunci încoace. Noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1995. Noaptea când s-a pornit o vijelie cum neam de nea­mul mocanilor de aici n-a mai pomenit. Apoi poto­pul de apă. Apoi viitura. Apoi a vuit pământul, s-a rupt ceva în el. Adrian îşi aminteşte dimineaţa de după urgie. Liniştea în care s-a trezit. Netedă. Per­fectă. Cumplită. Cum s-a uitat, ca de fiecare dată, pe fereastră, spre pădurea de pe dealul din faţa casei sale. Cum a încremenit. Cum a dat să strige şi nu a putut. Cum s-a ciupit ca să vadă că nu visează. Nu visa. Pădurea dispăruse. Dealul era gol. Neted. Per­fect. Cumplit. Ca liniştea de după furtună. Şi s-a mai întâmplat ceva atunci, în noaptea aceea de no­iem­brie. Cetatea dacică de pe Dealul Florilor s-a ară­tat din pământul care o înghiţise. După aproape 2000 de ani de uitare şi de cercetări care abia i-au scrijelit suprafaţa, comoara era dezgropată şi nu mai putea fi ocolită. Muntele vorbise. Zidurile marelui şarpe ieşiseră la iveală, iar oamenii nu se mai puteau pre­face că nu ştiu. Nu se mai puteau ascunde în spatele unor legende cu zâne, balauri şi cocoşi. Co­moara, o altfel de comoară, era aici, în faţa lor, în bătaia vân­tului, a iernii şi, mai ales, a oamenilor care o pu­teau cotropi din nou. Ceva trebuia făcut. În sfârşit.
Au trecut trei ani. Trei ani în care s-au alcătuit comisii, s-au evaluat lucruri, s-au întocmit planuri: cunoaşteţi obiceiurile, sunt ale noastre. A fost cură­ţată pădurea după marea vijelie. Iar în 1998, o echi­pă de arheologi condusă de Viorica Crişan, de la Mu­zeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, şi Vale­riu Sîrbu, de la Muzeul Brăilei, începea oficial săpă­tu­rile la cetate. N-au ştiut cum s-o numească. Nici un document al vremii nu pomenea de ea. I-au zis "Ce­ta­tea Zânelor", în amintirea poveştilor de de­mult şi a văii de la poalele munţilor. De 18 ani, de când se tot sapă, anevoios, fără fonduri, cu piedici de tot fe­lul, abia au fost decopertaţi 400 de metri pătraţi de pământ. Ceva mai mult de 1% din cele trei hectare de fortificaţii. Aurul din legende încă nu a fost gă­sit, dar cercetătorii susţin că au desco­perit urmele unui templu. S-ar putea să fie mai mult decât cre­dem acolo, s-ar putea să fie mai mult decât o co­moa­ră, s-ar putea ca pământul să nu fi vuit degeaba.

Cu motocicletele în templu

"Am găsit un bastion de 5 metri înălţime. În faţa acestui bastion, în primul nivel de locuire, ne-au apărut iniţial câteva gropi care ni s-au părut intere­sante, pentru că erau la nivelul stâncii. N-am putut înţelege, într-o primă fază, la ce serveau. Pe măsură ce am decopertat şi s-a şpăcluit, s-a curăţat terenul, am constatat că erau 7 rânduri de stâlpi, care sea­mă­­nă foarte bine cu templul de la Costeşti sau chiar cu templul de la Grădişte. Acesta a fost un templu cu stâlpi de lemn. Îl putem decoperta în totalitate. Avem şi elemente specifice, o alee în imediata apro­piere, o demarcare a zonei cu bolovani, pietre foarte mari care au fost puse. Putem afla materia­lele folosite şi ritualurile care s-au întâmplat în acel loc. E unicat." Asta spunea entuziasmată, acum ceva vreme, doamna arheolog Viorica Crişan. De atunci, a trecut timp. Timp în care s-a ridicat din umeri, timp în care au început interminabilele dis­pute arheologice, timp în care cetatea a devenit sufi­­cient de cunoscută încât oamenii să-şi dorească să o viziteze. Cu motocicletele, de pildă. Doar sun­tem una dintre puţinele ţări europene în care îţi este per­mis să faci praf liniştea dintr-o pădure cu motoa­rele tale turate. Săpăturile au fost răscolite de cau­ciu­­curi, o muncă de luni întregi a fost batjocorită de câteva viraje în viteză. E multă muncă, bani de cer­cetare foarte puţini, "iar monedele nu sar în sus din pământ", spune Adrian. Nici măcar un paznic nu poate fi plătit să aibă în grijă marea cetate. "Ăştia-s oamenii, astea sunt vremurile." Oftează. Îmi spune că nici nu ştie cum e mai bine. Să ţină secret drumul spre cetate, fără indicatoare, fără poteci amenajate sau locuri de popas, sau să încerce să-l facă vestit în toată lumea? Templul dacic se află acum scufundat sub zăpadă. Abia dacă au început săpăturile la el. S-ar putea să se întindă cât e muntele de mare. Cine ştie? Nu a vuit degeaba pământul. Tele­vi­zorul bâzâie în continuare. Sunt două mii de ani între gândurile mele şi acum. Clipesc. Mă adun. Îl întreb pe Adrian cum a ajuns la dragostea lui pentru daci.

Copilul din palme

Cetatea era aici. La o aruncătură de băţ. Nici două ore de Covasna. Nu erau atât ruinele (pentru că asta se întâmpla îna­inte de marea furtună), cât urcuşul, aventura şi ce găsea sus. Sus, pe Dealul Florilor, cu un templu foşnind ascuns din iarba de la picioarele lor, ei, copiii din oraş, unii români, alţii secui, împre­ună, prieteni (atunci când eşti copil, diferenţele astea nu sunt niciodată o pro­blemă, abia când te faci mai mare sunt, şi nici atunci mereu). Sus, pe firul apei Covasna, până la Valea Zânelor, apoi de-a lungul Pârâului Mişca. Te afunzi în pădure, ajungi la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri se arătau semeţe: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoţ. Sus, la răscruce de drumuri, având la picioare un pământ ce avea să vuiască. Aşteptând, poate, să adoarmă cocoşul. Privind oraşul de la poale, oraşul celor o mie de izvoare, oraşul lor, Covasna. Şi apoi, mai departe, tot mai departe, întinderile netede ale Depresiunii Braşovului, Valea Pârâului Negru, mun­­ţii. Aşa a început totul. De sus. Privind. Apoi, a avut norocul să plece într-o tabără de arheologie. Stăteau cu corturile în inima sălbăticiei. Exact asta îi plăcea. Că erau acolo, singuri. Că abia o dată la o săptămâ­nă plecau spre primul sat, ca să-şi ia pâine. Că răs­coleau de dimineaţa până seara pământul, că în el găseau cioburi, metale, monede şi pietre, că doamna lor profesoară, Viorica Crişan, le spunea că toate lucrurile astea răsfirate au mai bine de două mii de ani şi că, puse împreună, trebuiau să arate aşa, şi aşa, şi aşa. Că ea, doamna profesoară, le povestea noaptea târziu, la foc, despre cum erau dacii. Că atunci, la foc, noaptea târziu, a început să-şi imagi­neze viaţa lor. Că odată ce începi să faci asta, nu mai ai scăpare, fiorul a intrat în tine, indiferent de ce ai să faci când o să fii mare. Că tot atunci, în tabăra aceea, copil, a tot săpat cu un şpaclu în pă­mân­tul cleios şi negru, până când pământul a de­ve­nit moale şi cenuşiu. A luat în mână pământul ăsta moale şi cenuşiu şi a alergat cu el la doamna profe­soară. A întrebat-o cum se face că pământul ăsta e altfel, că şi-a schimbat şi forma, şi culoarea. Doam­na profesoară a tăcut, l-a rugat să-i arate unde a să­pat. I-a arătat. Adrian n-o să uite niciodată ce i-a spus Viorica Crişan. Tocmai descoperise o urnă fu­nerară. În mâinile lui se afla un alt om. Au urmat cercetările, cenuşa a fost datată. Adrian ţinuse în mâini un copil dac, de nici patru ani, mort acum mai bine de două milenii.
Televizorul vorbeşte înainte. Adrian îmi spune că o să iasă şi în seara asta la proteste. Nu mă sfătuieşte să plec singur spre cetate. Drumurile sunt sub zăpadă, urşii s-ar putea să se fi trezit. O să-l roa­ge pe Ion să-mi fie călăuză. Îmi întinde mâna. Nu pot să nu mă gândesc că în palma pe care o strâng s-a odihnit un copil bătrân de 2000 de ani.
Dealul Florilor este încă în ceaţă. O vreme mo­ho­râtă, pâcloasă, şovăielnică. Sunt câteva grade pes­te zero, zăpada e moale acum, apoasă, clisoasă. Staţiunea de la marginea Covasnei pare şi ea ador­mită. Câteva maşini intră în parcarea hotelului, trec ulii pe deasupra, ţipă, zboară spre pădurile înghe­ţate. O iau pe urmele lor, pe jos, pe Valea Zânelor. Pustiu. Sunt urme de iepuri, de vulpi. Urşii nu s-au trezit încă. Se înserează, parcarea e plină ochi, nu se mai aud ulii, se aud cucuvele. Mai bine. Mâine, la prima oră, voi pleca cu Ion spre Cetatea Zânelor.

Şarpele de piatră

Nu-i nici 8, sunt în faţa Spitalului de Cardio­logie, îmi aştept călăuza. El e Ion, eu sunt Matei, avem ceva drum de făcut, să vedem până unde ne poate duce maşina. Nu ne poate duce prea mult. Odată ce ieşim din şosea, drumul devine imposibil. Zăpada se topeşte ziua şi îngheaţă în timpul nopţii, urcăm, pur şi simplu, pe un covor de gheaţă, trei paşi înainte, doi înapoi. Urcăm, alunecăm şi unul şi altul, râdem, spargem ceva din tăcerea asta înghe­ţată. Îl întreb pe Ion dacă e ghid. Nu e. E doar omul care face asta, fie că-i dimineaţă, fie că-i seară. Să urce zi de zi prin pădure. Pentru că-i place. Pentru că nu poate altfel. "Nu mă întreba de ce o fac", zice, "n-o să ştiu să-ţi răspund". E omul meu. A locuit în America 8 ani, s-a întors. Nu mai putea. "Şi acum, pe aici", îmi zice, şi ieşim din drumul acela ca un covor de gheaţă şi intrăm abrupt în pădure, pe o potecă acoperită de o zăpadă moale, în care ne afun­dăm până la genunchi. Aici e. Asta e. Ade­vărul, taina, istoria. Drumul ăsta prin­tr-o pădure tânără. Paşii tăi care se afundă într-o zăpadă moale, o zăpadă afurisită, care ţi se lipeşte de ghete, până când tălpile încep să-ţi mustească de apă. Clipocitul ăsta nesuferit, pas cu pas, de­getele care încep să îngheţe, urcuşul piep­tiş pe o potecă ascunsă. O pădure crescută în locul unei alte păduri care s-a prăbuşit. Paşii tăi deasupra unui şarpe de piatră. Şarpele lung de 30.000 de metri pe care strămoşii tăi l-au ridicat ca să le păzească templul. Un templu care e totuna cu credinţa lor. Eşti în miezul isto­riei, dis-de-dimineaţă, 2000 de ani mai târziu, abia ce s-au trezit cocoşii. Aluneci, te ţii de pietre perfect şlefuite, pe care n-a apucat nimeni să le cerceteze încă. În palmele tale trece, doar pentru o clipă, istoria. Te foloseşti de ea ca să urci mai departe. E un oraş întreg care doar­me ascuns la picioarele tale. A fost viu, o minune a timpurilor lui, apoi înfrânt, apoi uitat. Apoi pământul a strigat la oameni, s-a dat la o parte, iar ei l-au văzut din nou. Mai bătrân, mai trist, mai demn. Dar încă viu, acelaşi. Ora­şul, cetatea noastră de sub pământ, care încă rezistă şi-şi cere dreptul la viaţă. Tainele sale abia ce au început să fie descoperite. Încă sunt acolo, în pământul peste care păşim, şi e de datoria noastră să nu-l mai lăsăm să strige. "Încă puţin", zice Ion, "aici". Suntem la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri străjuiesc ruinele: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoţ. Aici, la răscruce de dru­muri, unde Transilvania se întâlneşte cu Muntenia şi Moldova. Un picior de plai, o gură de rai, ascunse acum sub un cer posac şi destulă zăpadă. Nu-i nimic spectaculos aici. O groapă peste care a nins, o plă­cuţă de metal care îţi spune unde te afli. Două ham­bare de lemn, folosite probabil pe timpul verii, ca adăpost pentru uneltele arheologilor. Ajungem în vârf, privim oraşul de la poale, apoi departe, spre Depresiunea Braşovului şi munţi. E dimineaţă, e li­nişte, o păstrăm aşa. Aici a vuit pământul, aici se află comoara. Suntem într-un templu vechi de 2000 de ani. Mai privim o vreme, coborâm.