- Maestre, de ce aţi ales tocmai fotografia asta?
- Pentru că e făcută în Rusia, în timpul bursei mele la Conservatorul din Leningrad. O perioadă de care îmi amintesc cu sentimente amestecate, fiindcă a avut de toate. Şi asceză, şi privaţiuni, dar şi amor, crize sentimentale, muzică la cel mai înalt nivel, melancolie şi idealuri înalte. Am ajuns acolo într-un moment când propaganda vorbea de Rusia ca de un standard pe care capitalismul, aflat în putrefacţie, nu avea cum să-l atingă. Dar am găsit o sărăcie lucie, pe care n-aş fi putut-o niciodată bănui. Am văzut cozi kilometrice la alimente, pe care abia peste două decenii le-am putut vedea şi la noi.
- Îi afecta sărăcia asta şi pe studenţii străini?
- Bineînţeles. În primul rând, din cauza politicii de economie, stăteam tot timpul în frig. Erau nişte geruri îngrozitoare, iar la spălător nu era pic de apă caldă. Trebuia să mergem zilnic până la baia publică, care avea Finska Banja, un fel de saună primitivă, unde te spălai într-un lighean de tinichea şi te trosneai pe spate cu nişte rămurele, în timp ce din megafoane se auzeau numai cântece sovietice mobilizatoare. Din când în când, venea să ne schimbe apa "uborşciţa" (femeia de serviciu), o zdrahoancă îmbrăcată gros, cu ciorapi de aţă, care, când ne feream, că eram goi, dădea din mână plictisită: «Nu vă mai feriţi, am văzut destule, nici nu-mi mai trebuie să mă uit!» (râde)
- De unde aveaţi hainele din fotografie?
- Mi le-am cumpărat acolo. Eu venisem din ţară cu un palton care s-a dovedit extrem de duios pentru gerurile ruseşti. Într-o zi, în staţia tramvaiului 36, de lângă Golful Finic, un rus a venit la mine speriat şi mi-a zis: «Frăţioare, lasă-mă să-ţi frec nasul, începe să-ţi degere». Şi m-a salvat. Atunci am luat hotărârea eroică să-mi schimb garderoba.
- Seamănă cu o şubă de maistru de intrat în uzină.
- 70 de ruble pe lună era foarte puţin la vremea aceea?
- Părinţii mei găsiseră un procedeu prin care mă ajutau când intram în criză. Eu le trimiteam o telegramă în care le ceream 20 de ruble, ei dădeau telefon unei prietene armence de la Bucureşti, Astra o chema, căreia îi dădeau suma în lei. Şi Astra telefona lângă Erevan, la Aştarak, la rudele ei, care ţineau o farmacie, să-mi trimită ruble la Leningrad. Era o întreagă aventură. Uneori, ne strângeam doi-trei colegi, culegeam sticlele goale din tot căminul sau de pe străzile din jur, le vindeam, şi pe banii ăia făceam câte-un chef sau ne cumpăram câte-un disc. Alteori, mai aveam ocazia să acompaniez câte-o brigadă artistică. Odată am luat 20 de ruble, ca să acompaniez o gimnastă foarte grasă, care făcea un flic-flac pe parchet, de se zguduia toată clădirea.
- Maestre, dacă aţi putea intra pentru un minut în fotografia asta, ce aţi simţi?
- ...un miros de vopsea atât de îngrozitor, încât trebuie să faci exerciţii de voinţă să te obişnuieşti cu el. Era un miros specific al instituţiilor ruseşti, un miros de vopsea foarte ieftină, pe care mai târziu l-am întâlnit şi la Moscova. Şi lumea se vede printr-un filtru verzui. Vezi ochelarii ăştia oribili? Eu aveam fotofobie. Pe vremea aia nu existau ochelari heliomaţi, care se închid la lumină, aşa că aveam un filtru uşor colorat pe lentilă. La ruşi, aşa ceva nu exista, nu văzuseră niciodată. Când treceam strada, mă lua lumea de mână să mă ajute, credeau că sunt orb. Serios! (râde)
- Câţi ani aveaţi aici, în fotografie?
- Ce vă frământa la vârsta aia?
- Totul. Eram foarte idealist şi trăiam totul la ardere maximă: muzica, dragostea, polemicile artistice, melancoliile. Aveam şi un jurnal în vremea aia, în care îmi notam gânduri şi întâmplări. O frază de atunci suna aşa: «Am senzaţia că trăiesc într-o lume de somnambuli». Voiam să ajung să cânt într-un anumit fel pe care îl intuiam, îl presimţeam, dar care nu-mi reuşea întotdeauna. Zbaterea asta a ţinut până când am avut ocazia să-i ascult pe viu pe cei doi mari mentori ai mei, Aldo Ciccolini şi Arturo Benedetti Michelangeli, care au venit să cânte la Leningrad. Există artişti, mai ales în zilele noastre, care au darul de a suna mai bine pe o înregistrare decât într-un concert. Ciccolini şi Michelangeli sunau de o mie de ori mai bine pe scenă, deşi înregistrările lor erau făcute în condiţii impecabile. Ciccolini era fabulos, muzica lui avea o claritate, o limpezime care te făcea să exclami : «Ăsta e adevărul, aşa trebuie să fie, compoziţia asta nu poate fi cântată altfel. » Am mers să-l vedem cu toată clasa de la Conservator şi am fost atât de impresionaţi, atât de uluiţi, încât am plecat de acolo clocotind, fugeam de bucurie pe stradă şi, de atâta extaz, îmi amintesc că am alunecat şi am căzut sub un tramvai. Noroc că era la capăt de linie.
- Michelangeli v-a lăsat şi el aceeaşi impresie?
- De Michelangeli auzisem de la profesoara mea de pian din ţară, domnişoara Musicescu, căreia îi scrisese de la Paris Dinu Lipatti, care îi fusese elev, să-i spună că Michelangeli e cel mai mare pianist pe care l-a auzit vreodată. După ce s-a terminat concertul lui de la Leningrad, am fost foarte tulburaţi, toţi. Unii au zis: «Mă las de pian. Simt că nu mai are sens să studiez». Eu am zis: «Evrika! De mâine ştiu exact ce am de făcut». Nopţi întregi după aceea am stat la pian, cu prietenul meu chinez, Yin Chengzong, ascultând un disc cu Michelangeli, ca să înţelegem dacă un anumit efect venea mai mult din felul în care punea pedala sau mai mult din frazare. Michelangeli avea urechi de elefant şi o artă de o fineţe extaordinară. Eram convins că-l imit, cum face un ucenic în ale picturii, copiind după mari maeştri. Dar când m-am ascultat ulterior pe înregistrări, mi-am dat seama că nu imitam nimic, eram eu!
"Ruşii sunt un popor pasional şi nemăsurat"
- E vorba aceea frumoasă care spune «Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit». Cred că am găsit la ruşi ceva ce era de multă vreme în mine. Eram de atunci preocupat de ideea că în muzică nu trebuie să te exhibi pe tine, ci trebuie să ajungi la un grad de impersonalizare, care să facă muzica să aibă propria ei expresie şi emoţie, să se desprindă de tine şi să existe independent, ca o stea care nu înghite lumina, ci o radiază cu putere către toţi ceilalţi. Dar asta nu se poate fără alternanţa asta constantă între asceză şi ardere, între suferinţă şi bucurie.
- E chiar definiţia sufletului rus...
- Sankt Petersburgul m-a inspirat foarte tare în muzică. Oraşul în sine era inductor de melancolie. Nu poţi trăi acolo fără să-i simţi forţa. E peste tot. Am avut şi norocul unei profesoare de rusă geniale, care m-a pus să învăţ limba, citind Puşkin şi Lermontov. Vă daţi seama, să-i citeşti chiar pe malul Nevei, la ei acasă. Trăiam din plin arderea asta rusească. O simţeam. Şi apoi, era la Sankt Petersburg o comunitate muzicală ahtiată după muzică. Nopţi întregi se purtau polemici înalte şi aprinse pe diverse teme. Când m-am întors la Conservator la Bucureşti, m-am trezit într-un mediu care părea că n-are nicio treabă cu muzica.
- Cum vă explicaţi receptivitatea asta extraordinară a ruşilor pentru muzică?
- E în firea lor. Ruşii sunt oameni foarte setoşi. Au în ei o sete de iubire, de cunoaştere, de emoţie, care sigur că uneori poate vira în fanatism. Sunt un popor pasional şi nemăsurat. Pariază totul pe o carte, sunt în stare să-şi dea viaţa pentru o idee. Doar ei au inventat ruleta rusească! Şi eu am avut asta în mine. La vârsta aia eram în stare să dau totul pentru o iubire. Nu stăteam să fac calcule.
"Ne-am îndrăgostit între uşi"
- Da, am cunoscut o tânără organistă foarte frumoasă, prietenă cu un coleg de cămin armean, care tot venea în vizită la noi în cameră. Se spunea că rusoaica adevărată e aia de dincolo de Urali, cea delicată, rasată, cu picioare lungi. Ei, Evghenia întruchipa acest ideal de frumuseţe rusească. Era o fată foarte educată şi foarte citită cu care stăteam ore în şir la discuţii. La un moment dat, am fost la un bal studenţesc, am dansat împreună şi m-am trezit că tot ne venea să dansăm şi iar să dansăm şi iar şi iar, până am plecat împreună. Căminul nostru avea două rânduri de uşi, oribile, vechi şi imense, ca de fort de deţinuţi. Se deschideau greu, trebuia s-o închizi pe prima şi abia apoi o deschideai pe a doua. Şi acolo, între uşi, ne-am îndrăgostit. (râde) După aia, toată noaptea am rămas pe un palier şi am povestit. Uneori, ne luam bon de ordine la sala de concert pe perioada nopţii şi stăteam câte o noapte întreagă la pian şi descifram partituri la patru mâini. Citeam muzică, făceam muzică, mergeam la filme, râdeam copios. Nu ne-am mai despărţit până am plecat din Leningrad.
- Se terminase bursa sau de ce aţi plecat?
- V-aţi mai revăzut vreodată?
- Ne-am revăzut la Riga, după nişte ani, unde eu eram plecat cu un turneu, iar ea se mutase fiindcă găsise post de organistă. Era foarte respectată profesional, făcuse o carieră frumoasă. I-am cunoscut pe cei doi copii ai ei, pe atunci foarte mici. Mi-a spus că la plecarea mea cu avionul a plâns şi că niciunul dintre colegii care mai erau atunci cu ea n-au alinat-o, semn că toţi pricepuseră că nu mă mai întorc. Peste foarte mulţi ani a venit şi la Bucureşti, cu un recital de orgă, la Ateneu. Am făcut o seară cu mulţi prieteni la noi acasă şi am invitat-o şi pe ea. Am văzut împreună la video filmul "Căinţa", de Tenghiz Abuladze, care era interzis în URSS.
- În fotografia asta sunteţi pe holurile Conservatorului sau ale căminului?
- Nici una, nici alta. Suntem într-o vizită propagandistică la o şcoală medie. Fata de alături e o elevă responsabilă cu întâmpinarea.
- Cum era Leningradul, dincolo de interioarele aproape kafkiene ale instituţiilor? Se simţea, în afară de sărăcie, şi aerul burghez de altădată?
- Oh, da, nu era numai sărăcie. Era Ermitajul, erau Nevski Prospekt şi malul Nevei pe care ne plimbam, era Podul Palatului de pe care vezi Amiralitatea, erau turnurile aurite ale catedralelor Isakievski Sobor şi Kazanskii Sobor, care în zilele senine de iarnă străluceau minunat. Erau restaurantele lor scumpe, unde nu se intra dacă nu exista o masă liberă. Şi lumea bună aştepta în picioare în faţă, doamnele suportau gerul în ciorapi de nailon, de dragul eleganţei.
Foto: DREAMSTIME (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
