Acum 2000 de ani și mai bine, un munte întreg era modelat, brazdă cu brazdă și piatră cu piatră, cu migala cu care cioplești un lemn. Copaci dați la o parte și preschimbați în stâlpi de susținere, stâncă îndreptată cu dalta, pietre legate cu lut, înălțimi netezite cu hârlețul și sapa. Pe trei hectare de pământ, de la vârf la poale, au fost ridicate terase, ziduri și contraforturi, rânduri de fortificații, o acropolă. O minunăție, spun arheologii. Apoi minunea asta a fost arsă și pustiită. S-a întors în pământul din care s-a plămădit, s-a ascuns acolo, veacuri și veacuri, până când, de curând, pământul a vorbit iar. Un secret a ieșit la lumină, un secret dacic, vechi de 2000 de ani.
Dealul Florilor sub zăpadă
Dealul Florilor, Covasna. Din Depresiunea Târgului Secuiesc, trebuie să urci pe firul apei, până la Valea Zânelor. Apoi, tot mai sus, de-a lungul Pârâului Mișca. Te afunzi în pădure, ajungi la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri străjuiesc ruinele cetății: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoț. O cetate aflată la răscruce de drumuri, punctul tainic de întâlnire a Transilvaniei cu Muntenia și Moldova. Un picior de plai, o gură de rai, ascunse acum sub un cer mohorât și o zăpadă îndărătnică. E început de februarie, e încă frig, e vremea aceea tulbure, amorțită. "Mai bine nu urcați acum. Și, în orice caz, nu singur. E plin de urși, ruinele sunt sub zăpadă, n-o să vedeți nimic." E început de februarie, urșii ar trebui să hiberneze, mă gândesc. Sau poate nu. Cine mai știe ce fac urșii azi, după toate câte le-am făcut noi, oamenii?! Zâmbesc. Nici măcar despre urși nu e vorba. Ci despre vremea asta nesuferită. Nehotărâtă, așa cum sunt și eu. Acolo, sus, pe Dealul Florilor, la aproape o mie de metri altitudine, mă așteaptă însă o cetate dacică. "Una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăți ale Regatului Dac. Unică, dacă te uiți cum au fost amenajate terasele și fortificațiile în munte."
Urmele spre comoară
Adrian este președintele Asociației Culturale Cetatea Dacică - Valea Zânelor. Îmi cere să nu-i pomenesc numele, îi promit că n-am s-o fac. Însă n-a spus nimic despre prenume. Stăm de vorbă, cu o cafea în față, într-o sală întunecoasă, cu un televizor pornit. Vorbim despre o cetate dacică a cărei construcție a început cândva, în secolul al doilea înainte de Hristos. Oamenii aceia care au cioplit un munte. Muntele acela care se află acum în ceață, sub zăpadă, la mai puțin de două ore de mers de noi. E ciudat, televizorul vorbește despre sutele de mii de oameni ieșiți în stradă, Adrian își întrerupe povestea și îmi spune - "am ieșit și noi". Cu o seară înainte, el și prietenii lui, în centrul orașului Sfântu Gheorghe. S-a scandat bilingv, în română și maghiară, ideea, însă, era aceeași: "rezistăm". La fel cum rezistă și cetatea asta, veche de două mii de ani și mai bine. O cetate trecută prin pârjolul roman, incendiată și apoi distrusă cu totul, la începutul secolului al doilea după Hristos. O cetate intrată în uitare vreme de veacuri. Ziduri care s-au ascuns încet sub pământ, copaci care au crescut iarăși pe locurile de unde fuseseră smulși. Istoria s-a afundat în iarba înaltă, printre rădăcinile unei noi păduri. S-a ascuns, s-a întors în pântecele naturii din care a fost zămislită. Au rămas doar un freamăt, un foșnet, urme. Urmele din care se nasc legendele. Oameni care ar fi găsit pe Dealul Florilor aur și monede, sau alte obiecte ciudate, piroane sau ciocane de fier. Când istoria se ascunde sub pământ, ce rămâne în urma ei sunt fiorii poveștilor. Povești tainice, despre o comoară uriașă, ascunsă în pântecele unei cetăți vrăjite. O cetate cum nu s-a mai văzut, păzită de un cocoș ce adoarme o dată la șapte ani. Abia atunci când cocoșul visează, te poți strecura înăuntrul cetății, la comoară, preț de câteva ceasuri. Trebuie să te grăbești, spune povestea, odată ce cocoșul se trezește și apucă să cânte, vei rămâne pe vecie prins înăuntru. În alte povești, cocoșul e preschimbat în zâne, doar la poalele cetății este valea lor. Legenda e aceeași: odată ce ai pătruns în mijlocul zidurilor și ți s-a arătat comoara, vei fi vrăjit de iele și nu vei mai putea găsi ieșirea. Alte istorii vorbesc de un șarpe uriaș care înconjoară muntele și care tăinuiește în mijlocul lui, bine încolăcit de pielea solzoasă, ceva nemaivăzut. Toate poveștile astea care au preschimbat zidurile unei cetăți într-un șarpe uriaș, iar acropola din vârf în miezul comorii, n-au făcut altceva decât să păstreze vie, de-a lungul veacurilor, o istorie care s-a ascuns. Cu ajutorul poveștilor, cetatea a rezistat. Altfel.
Cuibul de vulturi
Abia în secolul al XIX-lea, Dealul Florilor a fost cercetat pentru prima oară de un istoric. Omul se numea Orban Balazs, iar teoria lui era că ruinele aparțineau, cum altfel?, unei foarte vechi așezări secuiești. A fost pentru prima oară când au fost măsurate zidurile, terasele, poarta, drumul de acces, și culese câteva fragmente ceramice de vase, din pastă grosieră, arse negru sau cenușiu. Concluzia, publicată în lucrarea sa A szekeyfold leirasa (Ținutul secuilor), era entuziastă: prin amplasarea strategică de excepție (pe care o asemăna unui adevărat cuib de vulturi) cetatea putea să reziste în fața oricărui inamic. Avea dreptate întru-totul, mai puțin într-o singură privință. Cetatea aceea nemaivăzută nu era secuiască. Abia în 1949, la mai bine de jumătate de veac de la primele cercetări, un alt arheolog, Alexandru Ferenczi, avea să infirme fără tăgadă teoria cărturarului secui. Toate artefactele descoperite pe acropolă și pe terase erau dacice. Cercetările ulterioare, puține, au confirmat dimensiunile uriașe ale cetății. Terase late de până la 30 de metri, ziduri de 3 metri grosime. Doar că uitarea, de cele mai multe ori, este mai la îndemână decât uimirea, iar cetatea de pe Dealul Florilor a fost iarăși abandonată. A fost nevoie, îmi spune Adrian, de un soi de adormire a cocoșului. La două mii de ani de când minunăția asta fusese pustiită de romani și lăsată de izbeliște, strigătul ei împotriva uitării a scos-o din pământ. La propriu. Atunci când cocoșul doarme, e rândul pământului să strige la oameni.
Muntele a vorbit
Orice covăsnean își va aminti asta. De fapt, pentru mulți dintre ei, a devenit un soi de reper de măsurare a timpului. Câți ani au fost până atunci. Și de atunci încoace. Noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1995. Noaptea când s-a pornit o vijelie cum neam de neamul mocanilor de aici n-a mai pomenit. Apoi potopul de apă. Apoi viitura. Apoi a vuit pământul, s-a rupt ceva în el. Adrian își amintește dimineața de după urgie. Liniștea în care s-a trezit. Netedă. Perfectă. Cumplită. Cum s-a uitat, ca de fiecare dată, pe fereastră, spre pădurea de pe dealul din fața casei sale. Cum a încremenit. Cum a dat să strige și nu a putut. Cum s-a ciupit ca să vadă că nu visează. Nu visa. Pădurea dispăruse. Dealul era gol. Neted. Perfect. Cumplit. Ca liniștea de după furtună. Și s-a mai întâmplat ceva atunci, în noaptea aceea de noiembrie. Cetatea dacică de pe Dealul Florilor s-a arătat din pământul care o înghițise. După aproape 2000 de ani de uitare și de cercetări care abia i-au scrijelit suprafața, comoara era dezgropată și nu mai putea fi ocolită. Muntele vorbise. Zidurile marelui șarpe ieșiseră la iveală, iar oamenii nu se mai puteau preface că nu știu. Nu se mai puteau ascunde în spatele unor legende cu zâne, balauri și cocoși. Comoara, o altfel de comoară, era aici, în fața lor, în bătaia vântului, a iernii și, mai ales, a oamenilor care o puteau cotropi din nou. Ceva trebuia făcut. În sfârșit.
Au trecut trei ani. Trei ani în care s-au alcătuit comisii, s-au evaluat lucruri, s-au întocmit planuri: cunoașteți obiceiurile, sunt ale noastre. A fost curățată pădurea după marea vijelie. Iar în 1998, o echipă de arheologi condusă de Viorica Crișan, de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, și Valeriu Sîrbu, de la Muzeul Brăilei, începea oficial săpăturile la cetate. N-au știut cum s-o numească. Nici un document al vremii nu pomenea de ea. I-au zis "Cetatea Zânelor", în amintirea poveștilor de demult și a văii de la poalele munților. De 18 ani, de când se tot sapă, anevoios, fără fonduri, cu piedici de tot felul, abia au fost decopertați 400 de metri pătrați de pământ. Ceva mai mult de 1% din cele trei hectare de fortificații. Aurul din legende încă nu a fost găsit, dar cercetătorii susțin că au descoperit urmele unui templu. S-ar putea să fie mai mult decât credem acolo, s-ar putea să fie mai mult decât o comoară, s-ar putea ca pământul să nu fi vuit degeaba.
Cu motocicletele în templu
"Am găsit un bastion de 5 metri înălțime. În fața acestui bastion, în primul nivel de locuire, ne-au apărut inițial câteva gropi care ni s-au părut interesante, pentru că erau la nivelul stâncii. N-am putut înțelege, într-o primă fază, la ce serveau. Pe măsură ce am decopertat și s-a șpăcluit, s-a curățat terenul, am constatat că erau 7 rânduri de stâlpi, care seamănă foarte bine cu templul de la Costești sau chiar cu templul de la Grădiște. Acesta a fost un templu cu stâlpi de lemn. Îl putem decoperta în totalitate. Avem și elemente specifice, o alee în imediata apropiere, o demarcare a zonei cu bolovani, pietre foarte mari care au fost puse. Putem afla materialele folosite și ritualurile care s-au întâmplat în acel loc. E unicat." Asta spunea entuziasmată, acum ceva vreme, doamna arheolog Viorica Crișan. De atunci, a trecut timp. Timp în care s-a ridicat din umeri, timp în care au început interminabilele dispute arheologice, timp în care cetatea a devenit suficient de cunoscută încât oamenii să-și dorească să o viziteze. Cu motocicletele, de pildă. Doar suntem una dintre puținele țări europene în care îți este permis să faci praf liniștea dintr-o pădure cu motoarele tale turate. Săpăturile au fost răscolite de cauciucuri, o muncă de luni întregi a fost batjocorită de câteva viraje în viteză. E multă muncă, bani de cercetare foarte puțini, "iar monedele nu sar în sus din pământ", spune Adrian. Nici măcar un paznic nu poate fi plătit să aibă în grijă marea cetate. "Ăștia-s oamenii, astea sunt vremurile." Oftează. Îmi spune că nici nu știe cum e mai bine. Să țină secret drumul spre cetate, fără indicatoare, fără poteci amenajate sau locuri de popas, sau să încerce să-l facă vestit în toată lumea? Templul dacic se află acum scufundat sub zăpadă. Abia dacă au început săpăturile la el. S-ar putea să se întindă cât e muntele de mare. Cine știe? Nu a vuit degeaba pământul. Televizorul bâzâie în continuare. Sunt două mii de ani între gândurile mele și acum. Clipesc. Mă adun. Îl întreb pe Adrian cum a ajuns la dragostea lui pentru daci.
Copilul din palme
Cetatea era aici. La o aruncătură de băț. Nici două ore de Covasna. Nu erau atât ruinele (pentru că asta se întâmpla înainte de marea furtună), cât urcușul, aventura și ce găsea sus. Sus, pe Dealul Florilor, cu un templu foșnind ascuns din iarba de la picioarele lor, ei, copiii din oraș, unii români, alții secui, împreună, prieteni (atunci când ești copil, diferențele astea nu sunt niciodată o problemă, abia când te faci mai mare sunt, și nici atunci mereu). Sus, pe firul apei Covasna, până la Valea Zânelor, apoi de-a lungul Pârâului Mișca. Te afunzi în pădure, ajungi la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri se arătau semețe: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoț. Sus, la răscruce de drumuri, având la picioare un pământ ce avea să vuiască. Așteptând, poate, să adoarmă cocoșul. Privind orașul de la poale, orașul celor o mie de izvoare, orașul lor, Covasna. Și apoi, mai departe, tot mai departe, întinderile netede ale Depresiunii Brașovului, Valea Pârâului Negru, munții. Așa a început totul. De sus. Privind. Apoi, a avut norocul să plece într-o tabără de arheologie. Stăteau cu corturile în inima sălbăticiei. Exact asta îi plăcea. Că erau acolo, singuri. Că abia o dată la o săptămână plecau spre primul sat, ca să-și ia pâine. Că răscoleau de dimineața până seara pământul, că în el găseau cioburi, metale, monede și pietre, că doamna lor profesoară, Viorica Crișan, le spunea că toate lucrurile astea răsfirate au mai bine de două mii de ani și că, puse împreună, trebuiau să arate așa, și așa, și așa. Că ea, doamna profesoară, le povestea noaptea târziu, la foc, despre cum erau dacii. Că atunci, la foc, noaptea târziu, a început să-și imagineze viața lor. Că odată ce începi să faci asta, nu mai ai scăpare, fiorul a intrat în tine, indiferent de ce ai să faci când o să fii mare. Că tot atunci, în tabăra aceea, copil, a tot săpat cu un șpaclu în pământul cleios și negru, până când pământul a devenit moale și cenușiu. A luat în mână pământul ăsta moale și cenușiu și a alergat cu el la doamna profesoară. A întrebat-o cum se face că pământul ăsta e altfel, că și-a schimbat și forma, și culoarea. Doamna profesoară a tăcut, l-a rugat să-i arate unde a săpat. I-a arătat. Adrian n-o să uite niciodată ce i-a spus Viorica Crișan. Tocmai descoperise o urnă funerară. În mâinile lui se afla un alt om. Au urmat cercetările, cenușa a fost datată. Adrian ținuse în mâini un copil dac, de nici patru ani, mort acum mai bine de două milenii.
Televizorul vorbește înainte. Adrian îmi spune că o să iasă și în seara asta la proteste. Nu mă sfătuiește să plec singur spre cetate. Drumurile sunt sub zăpadă, urșii s-ar putea să se fi trezit. O să-l roage pe Ion să-mi fie călăuză. Îmi întinde mâna. Nu pot să nu mă gândesc că în palma pe care o strâng s-a odihnit un copil bătrân de 2000 de ani.
Dealul Florilor este încă în ceață. O vreme mohorâtă, pâcloasă, șovăielnică. Sunt câteva grade peste zero, zăpada e moale acum, apoasă, clisoasă. Stațiunea de la marginea Covasnei pare și ea adormită. Câteva mașini intră în parcarea hotelului, trec ulii pe deasupra, țipă, zboară spre pădurile înghețate. O iau pe urmele lor, pe jos, pe Valea Zânelor. Pustiu. Sunt urme de iepuri, de vulpi. Urșii nu s-au trezit încă. Se înserează, parcarea e plină ochi, nu se mai aud ulii, se aud cucuvele. Mai bine. Mâine, la prima oră, voi pleca cu Ion spre Cetatea Zânelor.
Șarpele de piatră
Nu-i nici 8, sunt în fața Spitalului de Cardiologie, îmi aștept călăuza. El e Ion, eu sunt Matei, avem ceva drum de făcut, să vedem până unde ne poate duce mașina. Nu ne poate duce prea mult. Odată ce ieșim din șosea, drumul devine imposibil. Zăpada se topește ziua și îngheață în timpul nopții, urcăm, pur și simplu, pe un covor de gheață, trei pași înainte, doi înapoi. Urcăm, alunecăm și unul și altul, râdem, spargem ceva din tăcerea asta înghețată. Îl întreb pe Ion dacă e ghid. Nu e. E doar omul care face asta, fie că-i dimineață, fie că-i seară. Să urce zi de zi prin pădure. Pentru că-i place. Pentru că nu poate altfel. "Nu mă întreba de ce o fac", zice, "n-o să știu să-ți răspund". E omul meu. A locuit în America 8 ani, s-a întors. Nu mai putea. "Și acum, pe aici", îmi zice, și ieșim din drumul acela ca un covor de gheață și intrăm abrupt în pădure, pe o potecă acoperită de o zăpadă moale, în care ne afundăm până la genunchi. Aici e. Asta e. Adevărul, taina, istoria. Drumul ăsta printr-o pădure tânără. Pașii tăi care se afundă într-o zăpadă moale, o zăpadă afurisită, care ți se lipește de ghete, până când tălpile încep să-ți mustească de apă. Clipocitul ăsta nesuferit, pas cu pas, degetele care încep să înghețe, urcușul pieptiș pe o potecă ascunsă. O pădure crescută în locul unei alte păduri care s-a prăbușit. Pașii tăi deasupra unui șarpe de piatră. Șarpele lung de 30.000 de metri pe care strămoșii tăi l-au ridicat ca să le păzească templul. Un templu care e totuna cu credința lor. Ești în miezul istoriei, dis-de-dimineață, 2000 de ani mai târziu, abia ce s-au trezit cocoșii. Aluneci, te ții de pietre perfect șlefuite, pe care n-a apucat nimeni să le cerceteze încă. În palmele tale trece, doar pentru o clipă, istoria. Te folosești de ea ca să urci mai departe. E un oraș întreg care doarme ascuns la picioarele tale. A fost viu, o minune a timpurilor lui, apoi înfrânt, apoi uitat. Apoi pământul a strigat la oameni, s-a dat la o parte, iar ei l-au văzut din nou. Mai bătrân, mai trist, mai demn. Dar încă viu, același. Orașul, cetatea noastră de sub pământ, care încă rezistă și-și cere dreptul la viață. Tainele sale abia ce au început să fie descoperite. Încă sunt acolo, în pământul peste care pășim, și e de datoria noastră să nu-l mai lăsăm să strige. "Încă puțin", zice Ion, "aici". Suntem la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri străjuiesc ruinele: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoț. Aici, la răscruce de drumuri, unde Transilvania se întâlnește cu Muntenia și Moldova. Un picior de plai, o gură de rai, ascunse acum sub un cer posac și destulă zăpadă. Nu-i nimic spectaculos aici. O groapă peste care a nins, o plăcuță de metal care îți spune unde te afli. Două hambare de lemn, folosite probabil pe timpul verii, ca adăpost pentru uneltele arheologilor. Ajungem în vârf, privim orașul de la poale, apoi departe, spre Depresiunea Brașovului și munți. E dimineață, e liniște, o păstrăm așa. Aici a vuit pământul, aici se află comoara. Suntem într-un templu vechi de 2000 de ani. Mai privim o vreme, coborâm.