În 2014, când Garcia Márquez a murit la 87 de ani, aveam traduse (unele și retraduse) în românește toate romanele și povestirile lui (seria de autor de la RAO însumează 14 titluri). Din volumul autobiografic "A trăi pentru a-ți povesti viața", scris din fericire cu un deceniu înainte ca maladia Alzheimer să-i atace memoria, știam că până a deveni celebru cu "Un veac de singurătate", roman emblematic pentru "boom-ul latino-american" din anii '60, scriitorul columbian își câștigase existența ca jurnalist: reporter, corespondent din Europa și SUA pentru agenții de presă din America de Sud, cronicar cultural. Acum, seriei de autor i se adaugă, în versiunea eminentei hispaniste Tudora Șandru-Mehedinți, și o mostră a activității lui jurnalistice, o foarte interesantă carte de reportaje din Europa de Est a anilor 1956-57. Pe atunci, viitorul laureat al Premiului Nobel era un reporter curios să vadă cu ochii lui direcțiile de evoluție ale acestei părți de lume și efectele lor asupra oamenilor obișnuiți, actori anonimi ai Istoriei. Erau anii în care cortina de fier se așezase ferm și ziaristul de stânga (dar încă nu intoxicat ideologic) privește cu ochi proaspăt ce a adus comunismul unor popoare care, conform lozincilor, suferiseră tirania hitleristă și se prăbușiseră interior sub impactul luptei de clasă. Inocența tânărului Gabo se vede de la prima intrare în Germania de Est, ocupată de sovietici. Suntem în 1956, Zidul nu e încă ridicat și călătorii pot trece relativ ușor dintr-o parte în alta a Berlinului divizat. Reporterul relatează crud diferențele dintre zona occidentală și cea sovietică, în care sistemele sociale și economice își impuseseră legile diferite, observă cum funcționează birocrația estică în variantă nemțească, atmosfera, peisajul urban și uman cenușiu și trist. Celor care au trăit perioada în România, contextul le e familiar: "magistrala comunismului" e, cu vorbele lui Márquez, "ca o autostradă care nu duce nicăieri", jalonată cu panouri uriașe cu sloganuri și caricaturi impuse de administrația sovietică. Fenomenul e vizibil în toate țările "lagărului" prin care călătorește, din RDG în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, până în URSS. Privirea și gândirea reporterului nu sunt deturnate sau obturate de considerente ideologice și politice și asta îi permite să observe și diferențele culturale, de civilizație, dintre țările cărora li s-a aplicat, fără nuanțe, șablonul sovietic. De exemplu, în RDG, după trecerea de la nazism la comunism, regimuri cu structuri aproape identice, oamenii sunt apatici și resemnați. Spre deosebire de Berlinul de Vest, strălucitor de reclame și firme, în Berlinul de Est, doar bulevardul Stalin, "o colosală pocitanie", e luminat noaptea. Pentru Márquez și companionii de drum, o graficiană franțuzoaică și un ziarist italian, obișnuiți toți cu Occidentul, călătoria e o încercare a nervilor: de la condițiile de cazare și masă la schimbul de valută, totul funcționează aberant, după reguli aplicate arbitrar de o birocrație de partid și de stat atotstăpânitoare. În candoarea lui, ziaristul se miră, de exemplu, că în Cehoslovacia banalii ciorapi de nailon sunt considerați de femei un lux, iar în Ungaria, unde tocmai avusese loc revoluția din 1956, supravegherea continuă a cetățenilor demni și săraci se simte la fiecare pas. În URSS, "rai comunist" de vreo patru decenii, izolarea oamenilor e atât de totală, încât nici nu-și mai pot închipui o lume diferită. Fără tendințele părtinitoare de mai târziu, tânărul Márquez, care încă nu era prieten cu Che Guevara și cu Fidel, observă cu luciditate și relatează ceea ce vede clar și plastic, într-o carte revelatoare ca document de epocă, dar și pentru talentul lui de povestitor.