Călătorie într-o fotografie - DAN GRIGORE: "La 20 de ani eram în stare să dau totul pentru o iubire"

- Uneori, în spatele unui instantaneu îngălbenit se pot ascunde bucăți întregi de viață: o iubire, două întâlniri muzicale providențiale și o iarnă cât un veac. L-am invitat pe marele pianist Dan Grigore să deschidă cufărul cu amintiri. A ales un portret prăfuit de vreme, surprins întâmplător la Leningrad, acum 54 de ani -

- Maestre, de ce ați ales tocmai fotografia as­ta?

- Pentru că e făcută în Rusia, în timpul bursei mele la Conservatorul din Leningrad. O perioadă de care îmi amintesc cu sentimente amestecate, fiindcă a avut de toate. Și asceză, și privațiuni, dar și amor, crize sentimentale, muzică la cel mai înalt nivel, melancolie și idealuri înalte. Am ajuns acolo într-un moment când propaganda vorbea de Rusia ca de un standard pe care capitalismul, aflat în putrefacție, nu avea cum să-l atingă. Dar am găsit o sărăcie lucie, pe care n-aș fi putut-o niciodată bănui. Am văzut cozi kilometrice la alimente, pe care abia peste două decenii le-am putut vedea și la noi.

- Îi afecta sărăcia asta și pe studenții stră­ini?

- Bineînțeles. În primul rând, din cauza po­liticii de economie, stăteam tot timpul în frig. Erau niște geruri îngrozitoare, iar la spălător nu era pic de apă caldă. Trebuia să mergem zilnic până la baia publică, care avea Finska Banja, un fel de saună primitivă, unde te spălai într-un li­ghean de tinichea și te tros­neai pe spate cu niște rămurele, în timp ce din me­gafoane se au­zeau numai cântece so­vie­tice mobiliza­toa­re. Din când în când, venea să ne schimbe apa "uborșcița" (fe­meia de ser­viciu), o zdra­hoan­că îmbrăcată gros, cu ciorapi de ață, care, când ne feream, că eram goi, dădea din mână plictisită: «Nu vă mai feriți, am văzut destule, nici nu-mi mai trebuie să mă uit!» (râde)

- De unde aveați hainele din fotografie?

- Mi le-am cumpărat acolo. Eu venisem din țară cu un palton care s-a dovedit extrem de duios pentru ge­ru­rile rusești. Într-o zi, în stația tram­vaiului 36, de lângă Golful Fi­nic, un rus a venit la mi­ne speriat și mi-a zis: «Fră­țioare, lasă-mă să-ți frec nasul, începe să-ți degere». Și m-a salvat. Atunci am luat hotărârea eroică să-mi schimb garderoba.

- Seamănă cu o șubă de maistru de intrat în uzină.

- Așa și era, un kaki deco­lorat. Iar căciula aia clăpăugă era de fapt din blană artifi­cia­lă, cu o căptușeală lucioasă, de carton presat, care ținea rece. Dar dintr-o bursă de 70 de ruble nu-mi permiteam mai nimic. Par di­tamai omul în poză, de fapt, eram îngrozitor de slab. Eram subnutriți toți. Unii colegi de-ai mei au avut probleme se­rioase de sănătate, au stat prin spitale, și-au pier­dut dinții. Ne dădeau numai chif­tele, cu o vagă bănuială de carne, care se chemau - ironia sorții - "kotletî". Și supă de lapte, care era o zeamă îndoielnică, alburie, pe care pluteau insu­le de grăsime. Într-o zi, am văzut că la cantină muș­tarul e gratis. Mi-am luat o felie mare de pâine neagră și am uns-o cu muștar, dar când am mușcat cu poftă, era să-mi sară ochii din cap de usturime. Cu cât mergi mai la nord, cu atât muș­tarul e mai iute. Dar mai iute ca în Rusia nu e nicăieri.

- 70 de ruble pe lună era foarte puțin la vre­mea aceea?

- Părinții mei găsiseră un pro­cedeu prin care mă ajutau când intram în criză. Eu le trimiteam o telegramă în care le ceream 20 de ruble, ei dădeau telefon unei prietene armence de la Bucu­rești, Astra o chema, căreia îi dădeau suma în lei. Și Astra tele­fo­na lângă Erevan, la Aș­tarak, la rudele ei, ca­re țineau o farma­cie, să-mi trimită ru­ble la Leningrad. Era o în­treagă aventură. Uneori, ne strân­geam doi-trei colegi, cule­geam sticlele goale din tot că­mi­nul sau de pe stră­zile din jur, le vin­deam, și pe banii ăia făceam câte-un chef sau ne cumpăram câ­te-un disc. Al­te­ori, mai aveam oca­zia să acom­paniez câte-o brigadă ar­tis­tică. Odată am luat 20 de ruble, ca să acom­paniez o gimnastă foarte grasă, care făcea un flic-flac pe parchet, de se zguduia toată clădirea.

- Maestre, dacă ați putea intra pentru un minut în fotografia asta, ce ați simți?

- ...un miros de vopsea atât de îngrozitor, încât trebuie să faci exerciții de voință să te obișnuiești cu el. Era un miros specific al instituțiilor rusești, un miros de vopsea foarte ief­tină, pe care mai târ­ziu l-am întâlnit și la Moscova. Și lumea se vede printr-un filtru verzui. Vezi ochelarii ăștia oribili? Eu aveam fotofobie. Pe vremea aia nu existau ochelari heliomați, care se închid la lumină, așa că aveam un filtru ușor colorat pe lentilă. La ruși, așa ceva nu exista, nu văzuseră niciodată. Când treceam strada, mă lua lumea de mână să mă ajute, cre­deau că sunt orb. Serios! (râde)

- Câți ani aveați aici, în foto­grafie?

- 20. De fapt, încă nu îm­plinisem 20. Eram cruduț, melancolic și plin de haz. Foarte dornic de prieteni, foarte so­ciabil, dar cu sâm­burele unei depresii bine ascuns în mine. Cam tot ce sunt și acum, dar pe atunci era în sămânță doar.

- Ce vă frământa la vârsta aia?

- Totul. Eram foarte idealist și trăiam totul la ardere maximă: muzica, dragostea, pole­mi­cile artistice, melancoliile. Aveam și un jurnal în vremea aia, în care îmi notam gânduri și în­tâmplări. O frază de atunci suna așa: «Am senzația că trăiesc într-o lume de som­nambuli». Voiam să ajung să cânt într-un anu­mit fel pe care îl intuiam, îl presimțeam, dar care nu-mi reușea întotdeauna. Zbaterea asta a ținut până când am avut ocazia să-i ascult pe viu pe cei doi mari mentori ai mei, Aldo Ciccolini și Arturo Benedetti Michelangeli, care au venit să cânte la Leningrad. Există artiști, mai ales în zilele noastre, care au darul de a suna mai bine pe o înregistrare decât într-un concert. Ciccolini și Michelangeli sunau de o mie de ori mai bine pe scenă, deși înregistrările lor erau făcute în condiții impecabile. Ciccolini era fabu­los, muzica lui avea o claritate, o limpezime care te făcea să exclami : «Ăsta e ade­vărul, așa trebuie să fie, com­poziția asta nu poate fi cântată altfel. » Am mers să-l vedem cu toată clasa de la Con­ser­vator și am fost atât de im­presionați, atât de uluiți, încât am plecat de acolo clocotind, fugeam de bucurie pe stradă și, de atâta extaz, îmi amintesc că am alunecat și am căzut sub un tramvai. Noroc că era la capăt de linie.

- Michelangeli v-a lăsat și el aceeași im­presie?

- De Michelangeli auzisem de la profesoara mea de pian din țară, domnișoara Musicescu, căreia îi scrisese de la Paris Di­nu Lipatti, care îi fusese elev, să-i spună că Mi­chelangeli e cel mai mare pianist pe care l-a auzit vreodată. După ce s-a terminat concertul lui de la Leningrad, am fost foarte tulburați, toți. Unii au zis: «Mă las de pian. Simt că nu mai are sens să studiez». Eu am zis: «Evrika! De mâine știu exact ce am de făcut». Nopți întregi după aceea am stat la pian, cu prie­tenul meu chinez, Yin Chengzong, ascultând un disc cu Michelangeli, ca să înțelegem dacă un anu­mit efect venea mai mult din felul în care punea pedala sau mai mult din frazare. Michelangeli avea urechi de elefant și o artă de o finețe extaor­dinară. Eram convins că-l imit, cum face un ucenic în ale picturii, copiind după mari maeștri. Dar când m-am ascultat ulterior pe înregistrări, mi-am dat seama că nu imitam nimic, eram eu!

"Rușii sunt un popor pasional și nemăsurat"

- Spuneați că perioada aceasta rusească din biografia dumneavoastră a avut de toate, și asceză, și melancolie. Lecția emoției tot de la ruși ați învățat-o?

- E vorba aceea frumoasă care spune «Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit». Cred că am găsit la ruși ceva ce era de multă vreme în mine. Eram de atunci preocupat de ideea că în muzică nu trebuie să te exhibi pe tine, ci trebuie să ajungi la un grad de impersonalizare, care să facă muzica să aibă propria ei expresie și emoție, să se des­prin­dă de tine și să e­xis­te independent, ca o stea care nu în­ghite lumina, ci o radiază cu putere că­tre toți ceilalți. Dar asta nu se poa­te fără alter­nanța as­ta constantă între as­ceză și ar­de­re, în­tre suferință și bucu­rie.

- E chiar defi­ni­ția sufletului rus...

- Sankt Peters­bur­gul m-a inspirat foarte tare în mu­zică. Orașul în sine era inductor de me­lancolie. Nu poți trăi acolo fără să-i simți forța. E peste tot. Am avut și norocul unei pro­fesoare de rusă ge­niale, care m-a pus să învăț limba, ci­tind Pușkin și Ler­mon­tov. Vă dați sea­ma, să-i citești chiar pe malul Ne­vei, la ei aca­să. Tră­iam din plin ar­derea asta ru­seas­că. O sim­țeam. Și apoi, era la Sankt Petersburg o co­munitate muzicală ahtiată după muzică. Nopți în­tregi se purtau polemici înalte și aprinse pe di­verse teme. Când m-am întors la Conservator la Bucu­rești, m-am trezit într-un mediu care părea că n-are nicio treabă cu mu­zica.

- Cum vă explicați recep­ti­vitatea asta extraor­dinară a ru­șilor pentru muzică?

- E în firea lor. Rușii sunt oameni foar­te setoși. Au în ei o sete de iubire, de cu­noaștere, de emoție, care sigur că uneori poate vira în fanatism. Sunt un popor pasio­nal și nemăsurat. Pa­riază totul pe o carte, sunt în stare să-și dea viața pentru o idee. Doar ei au inventat ruleta rusească! Și eu am avut asta în mine. La vârsta aia eram în stare să dau totul pen­tru o iubire. Nu stă­team să fac calcule.

"Ne-am îndrăgostit între uși"

- Spuneați că v-ați și îndră­gos­tit acolo, în Rusia.

- Da, am cunoscut o tânără organistă foarte frumoasă, prie­tenă cu un coleg de cămin armean, care tot venea în vizită la noi în ca­meră. Se spunea că rusoaica ade­vă­ra­tă e aia de din­co­lo de Urali, cea de­licată, ra­sată, cu pi­cioare lungi. Ei, Ev­­ghenia întruchi­pa acest ideal de fru­musețe ru­seas­că. Era o fată foarte educată și foarte citită cu care stă­team ore în șir la dis­cuții. La un mo­ment dat, am fost la un bal stu­den­țesc, am dansat îm­pre­ună și m-am tre­zit că tot ne ve­nea să dan­săm și iar să dan­săm și iar și iar, pâ­nă am ple­cat îm­preună. Că­minul nos­tru avea două rânduri de uși, ori­bile, vechi și i­men­se, ca de fort de de­ținuți. Se des­chi­deau greu, tre­buia s-o închizi pe pri­ma și abia apoi o des­chi­deai pe a do­ua. Și aco­lo, între uși, ne-am îndră­gostit. (râde) După aia, toată noap­tea am rămas pe un palier și am po­ves­tit. Une­ori, ne luam bon de ordine la sala de concert pe perioada nopții și stăteam câte o noapte întreagă la pian și des­ci­fram parti­turi la patru mâini. Ci­team mu­zică, fă­­ceam mu­zică, mergeam la filme, râdeam co­pios. Nu ne-am mai des­părțit până am plecat din Lenin­grad.

- Se terminase bursa sau de ce ați plecat?

- Bursa mea la Leningrad era o bursă integrală, de patru ani, dar du­pă doi ani, am con­­si­derat că am înțeles tot ce pu­team înțe­lege din sistemul so­vie­tic, îi vă­zu­sem cân­tând pe ma­rii pia­niști, sim­țeam că nu mai are ce să-mi dea bun școala ru­seas­că și că cel mai în­țelept ­lu­cru ar fi să mă întorc acasă, un­de am liniște, mâncare, apă caldă și pianul meu pro­priu, ca să mă țin de trea­bă. Când m-a condus la aero­port, nu i-am spus Jeniei că de fapt nu mă mai întorc la Le­ningrad. Dar cred că bănuia și ea ceva. S-a ținut mereu mai rezervată, nu s-a dat până la capăt în iubirea asta. Iar eu, cu mintea mea de puști de atunci, aveam ne­voie de acest gest de dăruire, ca să merg mai departe. Dacă s-ar fi în­tâmplat, aș fi luat-o cu mine și poate și azi eram împreună. Voiam totul, aveam în mine arderea rusească și m-a mirat nespus că ea, o rusoaică, n-a rezonat deloc cu felul meu de a fi.

- V-ați mai revăzut vreodată?

- Ne-am revăzut la Riga, după niște ani, unde eu eram plecat cu un turneu, iar ea se mutase fiindcă găsise post de organistă. Era foarte res­pectată profesional, făcuse o carieră frumoasă. I-am cunoscut pe cei doi copii ai ei, pe atunci foarte mici. Mi-a spus că la plecarea mea cu avio­nul a plâns și că niciunul dintre colegii care mai erau atunci cu ea n-au alinat-o, semn că toți pri­ce­puseră că nu mă mai întorc. Peste foarte mulți ani a venit și la București, cu un recital de orgă, la Ateneu. Am făcut o seară cu mulți prieteni la noi aca­să și am invitat-o și pe ea. Am văzut împreună la video filmul "Că­ința", de Tenghiz Abuladze, ca­re era in­ter­zis în URSS.

- În fotografia asta sunteți pe holurile Con­servatorului sau ale căminului?

- Nici una, nici alta. Suntem într-o vizită propagandistică la o școală medie. Fata de alături e o elevă responsabilă cu întâmpinarea.

- Cum era Leningradul, dincolo de inte­rioa­rele aproape kafkiene ale instituțiilor? Se sim­țea, în afară de sărăcie, și aerul burghez de altă­dată?

- Oh, da, nu era numai sărăcie. Era Ermitajul, erau Nevski Prospekt și malul Nevei pe care ne plim­bam, era Podul Palatului de pe care vezi Ami­ralitatea, erau turnurile aurite ale catedralelor Isakievski Sobor și Kazanskii Sobor, care în zilele senine de iarnă străluceau minunat. Erau restau­rantele lor scumpe, unde nu se intra dacă nu exista o masă liberă. Și lumea bună aștepta în picioare în față, doamnele suportau gerul în ciorapi de nailon, de dragul eleganței. Sankt Petersburgul e un oraș absolut splendid, în ciuda faptului că din octom­brie până în aprilie e iarnă. Pe la final de mai, însă, veneau nopțile albe, când puteai citi la 12 noaptea în parc. Toată lumea era pe străzi atunci. Eu ie­șeam cu Jenia, închiriam biciclete și mergeam la Petrodvoreț, palatul de vară al țarilor, și ne lun­geam pe splendoarea de pajiști de acolo. Și mai era ceva cu orașul ăsta. Toată alcătuirea lui era așa de frumoasă, că nu putea decât să-ți facă bine. Îți dădea nostalgie și melancolie, da, dar îți făcea în același timp bine, fiindcă îți oferea un model de frumos, de maiestuos, de viață verticală, dincolo de orice insert propagandistic.

Foto: DREAMSTIME (2)