Bunicul:
Petre, dascălul
Soarele sfârșitului de toamnă luminează pieziș fața brăzdată de riduri a lui Petre Rădoane, apoi se scurge pe mâinile aspre, bătătorite de muncă. În sclipirile roșietice, chipul bătrânului pare cuprins de o flacără lăuntrică. Are ochii albaștri, de o limpezime pe care ți-o dă doar o inimă împăcată cu Dumnezeu. Din când în când, privirea îi sclipește oțelos, vestindu-mi un suflet obișnuit cu greutățile, născut să înfrunte necazul și să nu se plece. Mai ales să nu se plece după lume, ci să îl urmeze pe Domnul, știind că și Domnul îl va urma la rândul său, prin orice genuni.
Nea Petre a fost toată viața miner și dascăl al bisericii din sat, slujire moștenită de la tatăl său, pe care a transmis-o acum și nepotului. N-a ajuns întâmplător dascăl, sau crâsnic, cum își spune el. Pe lângă datina familiei a fost și o chemare a Domnului. Una de care își aduce aminte cu drag. S-a întâmplat demult, avea pe atunci doar 23 de ani. Adormise acasă și, în puterea nopții, a avut un vis mare: "Mi-o apărut Maica Domnului... Era așa frumoasă... Ai de capu' meu! Ș-apăi mi-o vorbit și mi-o zâs doar atât «Urmărește-mă!». D-atunci, în fiece dimineață, când mă trezesc, îndată îmi fac Sfânta Cruce, zâc Tatăl Nostru, ș-apăi mărg la icoana ei de-i sărut mânile sfinte. Și tot d-atunci îi cânt lui Dumnezău în strană. Dă 55 dă ani! Ș-apăi să știi că la nimeni n-am povestit visul ăsta, numa' la Dumnezău și ție... Așa, scumpule dragă!"
Cu Iisus sub pământ
Zeci de ani a coborât nea Petre în mină, cu dorul după lumina de afară și gândul la Dumnezeu. În bezna adâncului, credința i-a fost și sfetnic, și întărire și, mai ales, pază bună de primejdie rea. Căci primejdii a avut de străbătut nu puține.
"O fost serviciu' aista al meu mai greu decât o pușcărie, că la pușcărie, dă bine, dă rău, tot mai vezi lumina zilei... Or eu dă știut știam că mă bag 600 de metri sub pământ în jos, da' nu știam dacă am să mai ies vreodată. Că să știți că am avut și accidente în mină. Am avut... Da' mi-am pus toată nădejdea în Dumnezău și-am scăpat! Noi suntem o familie de oameni credincioși. Eu am fost crâsnic la biserică, din '62. Eram și la muncă, și la biserică. Ieșeam duminica din mină de la schimbu' tri', după ce muncisem tătă noaptea, ș-apăi merjeam direct la biserică la slujbă. Și, ori de câte ori plecam de acasă la lucru, îmi făceam Sfânta Cruce și ziceam: «Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezău, ajută-mă pe mine păcătosul!» ș-apăi «Maica Sfântă a lui Dumnezău, ajută-mă!». Iar când intram sub pământ, spuneam: «Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi să intru și să ies cu viață!». Și mi-o ajutat Dumnezău! Ăstea îs cele mai bune rugăciuni pă care le-am făcut în viață și ele m-or păzit. Da' ca să-ți asculte Dumnezău rugăciunile, trăbă să ai credință mare! Și să n-ai dușmani, să nu bârfești pe nimeni, să nu înjuri, să meri la biserică tătdeauna la Sfânta Liturghie și să te roji! Da' nu numa' cu gura! Nu. Și cu gându' să fii acolo, la Dumnezău! Nu numa' să te pui în jănunchi și să zici ceva cu gura ș-apăi să gândești că, gata, te-ai rugat. Nu. Cu ochiu' să fii la literă și cu mintea și tot sufletu' tău să fii la Dumnezău. Altfel n-ai făcut nica'. Să știți că Dumnezău o și făcut minuni în mină. Nu chiar la toți oaminii, dar o făcut! Am fost șef de formație și am avut un băiat în echipă, țâneam la el, ș-apăi i-am spus odată: «Mă Cosmine, ai patru copii acasă. Când vii la lucru, tătdeauna spune așa - «Doamne, păzește-mă de toate relele pă mine și pă familia mea». Ș-apăi s-o întâmplat odată de or intrat într-o galerie lungă, și s-o surpat tot tavanu' pă ei. Or murit îngropați de vii tăți, afară de băiatu' ăsta de care vă zic și de încă unu'. Doar ei or scăpat, restu' îs și acum acolo, nu i-o mai scos nimeni afară în veci. Ș-apăi o vinit la mine Cosmin și mi-o zâs: «Nea Petrică, ai avut dreptate cu rugăciunea. M-o salvat!»".
Vocea lui nea' Rădoane se înmoaie, iar ochii i se lasă spre pământ. Au trecut mulți ani de când rugăciunile sale de dinainte de intrarea în șut i-au salvat și lui viața. "Io am fost mecanic de locomotivă în mină. Ș-acolo, cineva o băgat un vagon în spatele meu, de m-o stricat cu totul. Capul mi-o fost prins de muchea vagonului ș-apăi aproape jumate de față mi-o zburat-o. Da' m-o ajutat Dumnezău d-am scăpat viu, că puteam să mor. M-o grijit Domnul prin bunătățile lui, ș-apăi m-am făcut bine, de m-or dat în pensie la 50 de ani, în 1989. Și d-atunci slujesc numa' pă Dumnezău, la biserică. Tare-s mulțămit cu slujirea asta, că multe sâmți la strană când îi cânți lu' Dumnezău. Mai ales când cânți heruvicul, și spui că pe heruvimi cu taină închipuim, parcă intră ceva în suflet, te ia un fior din cap și până în picioare. Ce-ți trăbă mai mult decât să zici "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi", s-o rogi pe Prea Sfântă pentru toată suflarea?"
Buna:
Cântăreața bisericii
"D'apoi cântatu' îi lege în viața mea. Aș cânta tătă ziua și mai ales la biserică. La biserică eu nu pot să nu cânt. Chiar dacă nu cântă nime', eu nu mă pot stâmpăra. Eu îs bolnavă cu inima și dacă nu cânt, viu acas' mai bolnavă de cum îs. Ș-apăi, dacă apuc de cânt, așa sâmt o ușurare, așa mi-s de bucuroasă... Ș-apăi la Înviere, când cânt Hristos a Înviat, creeeaaște inima în mine! Tare mi-i dragă biserica... M-aș duce și noaptea, dacă ar fi slujbă. Mă rog și acasă. Acu' nu-i voie să spui, da' eu vă spui dumneavoastră, că dă când mă trezesc, după ce fac ce trăbe', că avem animale, mă duc, și-un ceas jumate' citesc rugășiuni. Ș-apăi sara stau cât pot. Mă așez șî-n jănunchi, deși n-am voie, că așa or zâs doctorii, da' eu nu țân cont, că știu că ajută Dumnezău. Fără Dumnezău, nimic nu poți face. Am avut foarte mari năcazuri, da' prin rugăciune le-am biruit".
Victoria Rădoane e completarea în toate a lui nea Petre, bărbatul ei. Oțelirii din privirile lui, ea îi adaugă o blândețe molatică, ieșind alene din ochii căprui, din părul alb și din întreaga ei ființă rotundă și liniștită. Și vorba îi e mai agale, mai dornică să adaste la sfat. Ca orice bătrână credincioasă, adâncită adesea în rugăciune, trage după ea casa toată, știind că altă scăpare din încercare nu e.
"Până la un timp, am avut un năcaz cu ficioru' mai mare, că o dat în patima beuturii. Ș-apăi, ne sculam la 12 noaptea, cu soru-sa, fata mea, și ne puneam la rugăciune. Și citeam amândouă aceeași rugăciune, până când, singure în casă fiind, am auzit pași pin hol. Ne-am spăimântat, că am știut că e de la ăl rău, da' nu ne-am lăsat, ne-am rugat atâta de cu râvnă, că pân' la urmă, fecioru' meu s-o lecuit și nu mai pune gura pă băutură. Ș-apăi, de la o vreme, n-am mai citit cu fata, da' m-am apucat să citesc cu nepotu', băiatu' ei, că el are o chemare mai mare decât noi toți. E un copil care de mic o avut chemare spre Dumnezeu. Poate fiindcă n-o avut tată. Poate fiindcă l-am simțit ca pe-o rușine la început. Nepotu' ăsta, atâta de minunat, îi din flori! Copil din vânt".
Rușinea
Bunicul Petre nu vrea să-și amintească întâmplarea. A fost grea încercare pe sufletul lui. Și păcat mare în fața lui Dumnezeu. A stat să moară când a aflat că fata-i însărcinată. N-a vrut să audă de copil fără tată, în casa lui. Cum să-i vină fata singură, acasă, cu un prunc? A alungat-o cu prunc cu tot. Rușinea de lume a fost mai mare ca mila. Fiica lui, a crâsnicului din sat, om cu frică și dragoste de credință, să-l facă de ocară între pădureni? A fost cea mai neagră perioadă din viața lui. Avea vedenii. Auzea scâncete de copil. Noaptea, uneori, ieșea pe furiș din casă și se uita peste gard, părându-i-se că=și vede fata venind pe uliță cu copilul în brațe. Plângea de sărea cămașa pe el, de dor și de părere de rău. Până într-o zi când s-a trezit luminat și și-a chemat fata cu pruncul acasă. Iar Dumnezeu i-a acceptat pocăința. Acum, chiar nepotul lui, Daniel, i-a moștenit lui Petre slujirea de crâsnic, și a așezat peste ea o râvnă aparte, un foc pogorât de Sus.
Rugăciune cu lacrimi
Daniel seamănă cu un călugăr începător: trupul subțire, de trestie, ochii melancolici, de-un verde stins, mieriu, și o anume sfială a vocii. Plăpând și smerit, caută, parcă, să se reazăme întruna de Dumnezeu. Buna lui mi-a spus că își făcea cruce chiar de când era de-o șchioapă și că a iubit biserica de mic. Dar dragostea de rugăciune a izbucnit la începutul liceului, prin discuțiile cu un prieten și, mai ales, după ce la Alun, într-un sat de pe dealul vecin, câteva maici au durat un schit. "Atuncea am fost la ele, de le-am mai ajutat la trebi, și mi-o mărs la inimă viețuirea lor liniștită, aproape de Dumnezeu. Și mi-am zis atunci că uite ce frumos poți să trăiești. Așa s-a născut în mine dragostea de călugărie și de rugăciune. Așa sâmțeam, că vreau doar să mă rog și să citesc din cărțile sfinte și nimic altceva. La școală, de-abia așteptam pauza, ca să apuc să mă rog puțin și să citesc, ori din Viețile Sfinților, ori din Pateric, ori din Scriptură, ori din altă carte despre Hristos."
- Cum ai descoperit rugăciunea?
"Cât am fost copil, tot citeam Mica Biblie, și mi-a căzut cu drag cartea, dar atuncea nu prea sâmțeam nevoia de a mă ruga. Eram copil și nu știam eu ce-i rugăciunea. Dar mai încoace, venind la liceu, m-am împrietenit cu un băiat dintr-un sat vecin, care face teologia. Și, vorbind cu el, am ajuns să vreau să cunosc mai multe."
Paisprezece kilometri. Șapte la dus, șapte la întors. Numai pe jos. Pe orice vreme, pe frig și zloată, pe ploaie și noroaie. Numai ca să fie liniștit, alături de Dumnezeu. Când a simțit chemarea pentru mânăstire era în clasa a noua, la un liceu din Ghelari, și stătea la internat, pentru că nu existau autobuze cu care să facă naveta. Dar larma copiilor din jurul său, zumzetul continuu al vieții de internat îi tulburau rugăciunea. Așa că s-a mutat acasă și a continuat să vină la liceu pe jos.
"Sâmțeam nevoia să mă rog cât mai mult, neîncetat, dacă puteam. Aș fi vrut să nu mă mai despart nicio clipă de Dumnezeu și de Maica Domnului. Să îi am tot timpul în minte. Și sâmțeam că dacă mai stau la internat, unde fiecare copil avea năravul lui, o să mi se piardă credința. Așa am venit înapoi acasă, numai de dorul de a sta liniștit, să fiu mai aproape de o viață de rugăciune. De multe ori mi-am dorit să plec de tot din lume, să mă duc în pustietate. Aveam un dor să mă rog în liniște acolo, să mă izolez de tot de lume. Mi-a fost tare dragă viața sfinților pustnici și chemarea pe care au avut-o ei de la Dumnezeu. Și știu că ei sunt cei mai aproape de Hristos, deși am întâlnit și în lume oameni înduhovniciți. Noi avem aici, în sat, o bătrânică, la care merg uneori de mă mai sfătuiesc. Ea a avut o chemare la mormântul părintelui Arsenie Boca și de atunci a apucat-o cu râvnă pe calea credinței. Și știu că acum ea a ajuns să se roage cu lacrimi. Ea mi-o mărturisit că atunci când nu are lacrimi la rugăciune, sâmte că aia nu e rugăciunea ei. Și eu am lacrimi. Mă prinde plânsul, cu mult înainte de a mă lăsa pe genunchi. Un fel de abur, cum se ridică primăvara peste poieni. Și odată cu plânsu', vine și Dumnezeu. Stai copleșit, la pământ, dar Îl simți că e acolo, cu tine."