Corbii

- Viaţa lor se întinde pe întregi generaţii omeneşti. Poate din acest motiv, corbii au fost mereu învăluiţi de mister, iar semnul corbului a devenit semn al puterii şi al nobleţei. Legaţi prin fire ancestrale de oameni, pare că sunt dintotdeauna aici -

ELENA IONIŢĂ
(82 de ani), zisă Mama Ena, bunica lui Petru şi a lui Pavel Ioniţă

"Totul a început în 1968, la începutul lui iunie, atunci când noru-mea Irina a năs­cut gemenii, adică pe Petru şi pe Pavel. O avea deja pe Irinuca, sora lor, care făcea pe-atunci vreo trei ani­şori şi era o zbenguită ce nu vă­zuse pă­mân­tul. Gemenii s-au născut aici, la mar­gi­nea Ploieştilor, în ba­riera Râfov, în că­suţa asta, aşa cum o ve­deţi de prăpădită, şi corbii au apă­rut numaidecât după naş­terea lor, de îns­păimântaseră toată ma­halaua. Ba­bele de pe strada Lupenilor, pâ­nă în strada Simion Bărnuţiu, cale de zece străduţe, făceau cruci şi se ru­gau la biserică să nu vie sfârşitul lumii, că aşa ceva nu se mai văzuse pe la noi. Stăteau corbii pe aco­pe­rişul casei noas­tre şi pe sârmele de curent elec­tric şi pe casele ve­ci­nilor şi uneori cron­căneau gro­zav, de nu se auzea om cu om, dar alte­ori stăteau tă­cuţi şi nemişcaţi, de parcă erau încre­meniţi de Dum­nezeu. Noi ziceam că sunt veniţi de dincolo de barieră, din Nuci, de peste calea ferată, de lângă fa­brica de făină de oase care se făcea din câini morţi, numai că s-au dus acolo oamenii Pri­măriei şi vâ­nătorii şi tot ce-au reuşit să doboare au fost câteva sute de ciori. Ăştia, corbii noştri, cum ar veni, erau altfel, mult mai mari şi mult mai fru­moşi, cu aripile al­băstrui ca oţelul şi cu ochii ca ghea­ţa, şi dacă Petru şi Pavel erau cu­minţi, stăteau şi ei încre­me­niţi. Dacă gemenii plân­geau sau dacă erau bolnavi, apăi şi corbii noştri fă­ceau o gălăgie grozavă şi uneori chiar atacau câte-un animal de pe lângă casă. M-am dus şi eu la bise­rică şi m-am spovedit de mai multe ori, m-am spo­vedit de unele meş­teşuguri de care nu trebuie să ştiţi dum­­nea­voastră, dar corbii tot deasupra casei noas­tre au rămas. Apoi m-am dus în Nuci, la stră­vechea livadă a lui Râfov, boierul bulgar de-a avut grădini pe-aicea şi-am descântat de bunăvestire şi de noroc pentru gemeni; apoi am fost până la fosta Moară Domnească, cu şuviţe din părul băieţilor, şi iară am descântat şi-am făcut, aşa beteagă cum mă vedeţi, cei 10 kilometri până la sfânta Mânăstire Ghighiu, unde iarăşi m-am spo­ve­dit şi m-am împărtăşit, m-am rugat Domnului să-mi ierte păcatele, fiind si­gură că numai de la mine se trage pacostea corbilor. Ăst timp, gemenii se făcură cam de un an şi înce­peau să rupă cuvinte, dar corbii nu-i părăseau nicio clipă măcar. Fiul meu, Ignat, era vaporean şi me­reu plecat, iară Nora - aşa-i ziceam nevesti-sii Irina, sco­tea copiii, vara, cu căruciorul, parc-o văd plim­bându-i pe lângă calea ferată, pe câmp, cu corbii urmând-o în stoluri grele ori pe un­de mergea. Aşa au crescut copiii, până au ajuns la şcoală. Corbii um­pluseră mahalaua, gemenii mer­geau pe-a cincea, când mi-am dat seama că păsările veneau de fapt după Petru, primul născut. Copiii semănau ca două picături de apă, se iubeau mult, nu se despărţeau niciodată, deşi erau foarte diferiţi. Petru era puter­nic, atent la toate, el era cel care se mai lua la harţă cu vreun copil din mahala, el ţinea banii de buzunar şi îi făcea lui frate-său, Pavel, toate poftele. Pavel se purta ca o fată, era blând şi cu capul în nori, era uituc şi când a crescut ciutan, era mereu îndrăgostit, spre disperarea lui Petru. Îşi ascultau gândurile unul altuia şi visau acelaşi vis. Stăteau ochi în ochi şi când unul era frământat, corbii se strângeau în stol mare şi distrugeau fructele din pomi, zburau ne­buneşte peste mahala, înspăimântând lumea. Când băieţii au ajuns la liceu, nimeni din mahala nu mai vorbea cu noi, miliţia ne vizitase de­ja de câteva ori, Ignat nu prea mai venea din curse­le de peste mări şi o duceam tare greu. Incidente? Păi au mai fost, că gemenii mai umblau şi ei, ca băieţii. Odată, când Petru era gata să rămână cori­gent la chimie, un corb mare a intrat prin geam în sala de clasă, atacând-o pe doam­­na profesoară Ca­minschi. Altă dată, corbii au speriat-o pe Larisa, fata unui doctor de la Spitalul Judeţean, cu care era în vorbă Pavel. Am încercat de mul­te ori să vorbesc cu băie­ţii, să văd ce treabă au ei cu corbii pe care mi se pă­rea că-i comandă cum vor. Râ­­deau de mine şi-mi oco­leau între­bă­rile. Nu vorbeau cu nimeni de pă­sări, aveau secretele lor, pe care le ţineau bine as­cun­se şi de care toţi se temeau. Când mer­geau pe maidane să se plimbe cu bicicleta, ştiam unde sunt, uitân­du-ne după corbi. Când Pavel a plecat, a fost furtună zile întregi peste tot oraşul şi corbii au făcut ravagii. Am ştiut că Petru suferă, că s-a în­tâm­plat ceva."

ION ROMANESCU
(35 de ani), zis Romanu, medic stomatolog, Boston, SUA

"Pavel Ioniţă a fost cel mai bun prieten al meu, cum nu am mai avut şi cum n-o să mai am niciodată. E adevărat că avea o relaţie specială cu toate animalele şi mai ales cu corbii şi că un corb sau mai mulţi l-au urmat pe tot par­cursul scurtei sale vieţi. S-ar putea spune că el şi cu fratele lui, Petru, rămas în România, formau un fel de fiinţă specială cu corbii, pen­tru că ştiau întot­deauna ce se întâmplă cu celă­lalt, prin intermediul pă­sărilor. Con­vingerea mea intimă, chiar dacă pare ciudat ceea ce vă declar, este că ei co­mu­nicau prin in­ter­me­diul corbilor. Mai mult decât atât, cred că Petru, fra­te­le rămas în ţară, a tri­mis corbii să-l prote­jeze pe Pavel, atunci când acesta avea nevoie de ajutor. Afirm acest lucru din poziţia unuia care a locuit în acelaşi cartier cu ei şi care a fost coleg de cla­să cu ei, până în 1986, când am terminat îm­pre­ună Liceul "Cara­gia­le" din Ploieşti. Ani de zile am făcut expe­diţii dincolo de calea ferată, mer­geam kilo­me­tri în­tregi vara, la vâ­nă­toare de guşteri, până la ma­rile depozite de petrol. L-am văzut adesea pe Petru comandând cum­va corbilor, trimi­ţân­du-i în recunoaştere, să vadă dacă paznicii de la de­po­zite erau acolo şi dacă puteam intra. Corbii se înălţau şi se duceau în direcţia pe care Petru o ştia cu precizie. Corbii aveau nume şi numere şi atât Petru, cât şi Pavel, ştiau să-i recunoască şi să le vorbească pe gra­iul lor. În 1984, când a fost marea bătălie cu gaşca lui Cristi Iones­cu din spatele Bule­var­dului, pe lângă prăştii, bile de rulment, lanţuri şi bâte, noi am avut de partea noastră 11 din­tre cei mai buni corbi ai gemenilor, conduşi de Guru, şeful lor. Toate acestea vă par poate ridicole, însă toţi cei care au fost de faţă vă pot confirma. Apoi, vă mai pot relata cum, după o ceartă cu Ignat, tatăl lor, căruia noi îi ziceam Căpitanu, corbii l-au atacat în timp ce el bea o ţuică la cârciuma Zaraza, de lângă Biserica Sf. Pan­telimon. Am aflat apoi că Ignat, beat fiind, o lovise pe mama gemenilor peste obraz. Corbii au răz­bunat-o, desfigurându-l pe Că­pi­tanu. În ianuarie 1988, făcând armata la Turnu-Severin, pe Dunăre, împreună cu Pavel Ioniţă, am hotărât să trecem ilegal graniţa în Iugoslavia. Deşi nimeni nu ştia de planul nostru, nici măcar Petru, fratele lui, în noap­tea în care am traversat Dunărea înot, mii de corbi au năvălit deasupra unităţii mi­litare de grăniceri, semănând panică. Întâmplarea a fost descrisă, în jurnalul unităţii, de comandant. Menţionez că noi nu am fi reuşit să traversăm Dunărea îngheţată dacă nu s-ar fi produs busculada aceasta a corbilor. Am aflat mai târziu că Petru, care făcea armata la pod, la Giurgeni, a căzut în noaptea aceea într-un somn de natură cataleptică şi a fost transportat la spital. S-a trezit după patru zile, atunci când noi am reuşit să ajungem în campusul de refugiaţi de la Napoli. Convingerea mea intimă este aceea că, prin in­ter­mediul corbilor care ne-au urmat pretutindeni, Petru a fost cu noi, protejându-ne. În­tâm­plări dramatice care s-au petrecut pe parcursul marii noastre aven­turi, până în America, vin să con­firme ceea ce afirm aici. Timp de 13 ani, cât Pavel Ioniţă a locuit aici, în Boston, corbii fratelui său au fost permanent lân­gă el. De-aceea casele în care am locuit au fost me­reu lângă Parcul Central. În zilele în care la Bucu­reşti s-au desfăşurat evenimentele din decembrie 1989, Pavel a stat numai în parc, prin­tre corbi. Eu am stat cu el până pe 25 decem­brie, când mi-a spus, cu ochii închişi, că Ceauşescu a fost împuşcat la Târgovişte şi că fratele lui, Petru, rănit grav la Televiziune, a scăpat cu viaţă. În '91, printr-o stra­nie coincidenţă, Pavel s-a căsătorit cu o ro­mân­că pe nume Petra, care avea gri­jă de el, aşa cum avu­sese îna­inte frate-său, Petru. Prietenul meu, Pa­vel Ioniţă, a de­venit me­dic veterinar spe­cializat în păsări, fapt care i-a per­mis să se poa­tă ocu­pa de corbii lui şi mai ales de cel pe ca­re-l chema Gu­ru. Pa­vel a murit inex­pli­cabil, în ianuarie 2002. A fost gă­sit de către asistentă în cabine­tul său. Nicio pa­săre nu mai era acolo, cu ex­cep­ţia cor­bu­lui Guru, care a ple­cat şi el după ce corpul lui Pa­vel a fost găsit. În schimb, soţia lui, Petra, a dispărut pâ­nă în ziua de astăzi. Unii spun că de fapt pier­de­rea Petrei i-ar fi pro­vo­cat moartea. A iubit-o mult."


(Antologie "AS")
Foto: DREAMSTIME