Din culisele istoriei - Elena Lupescu

- Trebuia să fie doar o aventură ca atâtea altele, pe răbojul fără capăt al "Prinţului Playboy", Carol al II-lea. Dar povestea de dragoste cu Elena Lupescu avea să dureze aproape trei decenii, până la moartea fostului rege. Bârfită şi blestemată, această iubire interzisă a izbutit să reziste, şi uneltirilor serviciilor secrete, şi opoziţiei neînduplecate a Casei Regale, şi invenţiilor presei mon­dene, şi exilurilor, şi gloanţelor inamicilor, pentru ca să rămână în istorie aşa cum a fost: o iubire strâmbă dar pătimaşă, pe care protagoniştii au trăit-o până în ultima clipă -

Prinţul cu bomboanele

"Îl cunosc pe Prinţul Carol de foarte multă vre­me. Am chiar credinţa că-l cunosc mai bine decât Regina Maria, mama sa. Într-una din zile, tatăl meu fu invitat la un ceai de Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol, şi, ştiind-o că adoră copiii, m-a luat şi pe mine. Îmi aduc aminte cu câtă duioşie s-a pur­tat Regina Elisabeta. A trimis să mi se aducă cio­colată şi bomboane. Cum a intrat valetul cu bom­boanele, Prinţul Carol i-a luat cutia şi, întin­zând-o, mi-a zis: «Ai un păr foarte frumos!». Pe vremea aceea, eu aveam 9 ani, iar Carol 15. Com­plimentul copilă­resc mi-a plăcut foarte mult, căci, într-ade­văr, una dintre marile mele vanităţi a fost părul. Tânărul Prinţ, întinzând cutia cu bomboane, mi-a zis: «Mănâncă!». Mi-a spus-o cu atâta energie, în­cât am luat o bomboa­nă. Nu am apucat însă să o mănânc, şi Prinţul Carol mi-a oferit alta. De data asta, am şovăit. Atunci Prinţul apucă o bomboană cu degetele sale şi mi-o puse în gură. Am mulţumit şi l-am rugat să nu-mi mai dea alta. A stăruit, însă, cu încăpăţânare, să iau şi pe a treia. Pe atunci, nu înţelegeam ce însem­nează această stăruinţă. Ba, mi-aduc aminte că i-am aruncat chiar o privire crun­tă. Şi astăzi râdem, de câte ori ne aducem aminte, de acest episod. Nu ştiam că stă­ruinţele lui nu însemnau altceva decât dorinţa de a prelungi şederea mea acolo. Bietul Carol! Ştiu acum bine că sub maniera sa brutală se ascunde o inimă nobilă, un caracter ferm, un cavalerism desăvârşit...".

Doi pe un peron

Publicarea în foileton, începând cu anul 1926, de către Elena Lupes­cu, în tabloide din Anglia şi de pes­te Ocean, a unor savuroase epi­soade din fulminanta sa relaţie cu Principele Carol al Ro­mâniei face, imediat, înconjurul lumii. Armate de jurnalişti îi vânează peste tot. Interesul pentru amorul regal e uriaş. Unde se mai pomenise ca un principe dintr-o familie atât de bine văzută, înrudită cu marile dinastii europene, cu perspective atât de frumoase, să renunţe, nu o dată, ci de două ori la tron, furat de nebu­neasca lui patimă pentru femei de condiţie medie?!
La ora primelor "desvăluiri" ale Lupeascăi, povestea era cât se poate de proaspătă. Moştenitorul tronului, Carol al II-lea, plecase în străinătate să reprezinte Casa Regală la un eve­niment de fa­milie. Odată dus, Carol nu se mai întoarce acasă, la Prinţesa Ele­na şi micuţul lor fiu, Mi­hai. Elena Lu­pescu îl aşteaptă, aranjată mai ceva ca o regină, într-una dintre celebrele ei rochii Chanel, pe pe­ronul de la "Gare du Nord" din Paris şi îi sare în braţe, de cum îl ză­reşte în mulţime. Urmează o îmbrăţişare lungă, cât toate zilele şi nopţile de când nu se mai văzuseră. În jurul cuplului de amorezi, la "scena peronului" asistă muţi nu doar importanţi oficiali pa­ri­zieni şi agenţi secreţi ascunşi prin cafenele, ci şi zeci şi zeci de curioşi, care-şi scapă valizele din mâini, ab­sorbiţi de tensiunea de film de Oscar a mo­mentului. Nimeni nu simte vraja mai putenic decât Carol. Nu se poate rupe din îmbră­ţişare, ştie că Elena Lu­pescu e femeia lângă care vrea să rămână pentru tot restul vieţii! E limpede că asta îl va costa succesiunea la tron, dar e gata să facă acest sa­crificiu! Nu-i mai rămâne decât să le scrie părinţilor, Regele Fer­dinand şi Regina Maria. Le va cere consimţământul să-şi ia un nume obişnuit şi să-şi vadă liber de viaţa sa, departe de tumultul pe care, ştie prea bine, tocmai e pe cale să îl stârnească în ţară.

Dragoste la prima vedere

Biografii serioşi trec cu ve­derea pretenţia Elenei Lupescu cum că l-ar fi cunoscut pe Prinţ încă din copilărie. Amintirile vândute presei de scandal sunt pline de înflorituri, iar compli­citatea lui Carol la aceste poveşti vorbeşte de la sine despre intimitatea celor doi. Oricum, adevărata întâlnire vine după aproape 20 de ani de la "scena cu bomboanele", la premiera bucureşteană a unui film. Doar părul roşu, electrizant, mai amintea de fetişcana delicată de-odinioară. Elena e acum fe­meie în toată puterea cuvântului, cu un divorţ la activ şi cu reputaţia unei amante fatale, care avea la degetul mic nume sonore din Bucureştiul epocii, ofiţeri, aristocraţi, politicieni şi industriaşi. Nu ai cum să nu o remarci. În ochii uimiţi ai lui Carol, Elena apare ca o veritabilă stea de la Hollywood. Are părul roşu tiţian, ochi verzi, plini de promisiuni, şi piele albă ca laptele, în con­trast cu rochia neagră, elegantă, la ultima modă. Merge semeaţă şi unduit, de parcă ar călca pe covo­rul roşu, căutând discret privirea admiratorilor. Mag­netizează ochii bărbaţi­lor, iar feminitatea ei planturoasă provoacă oftat după oftat. Carol o re­marcă de cum intră în sala de cinema. În faţa spec­tacolului oferit de apariţia ei, pro­iecţia "Nibelun­gilor" pare o veşnicie pentru Prin­ţul care nu-şi mai găseşte locul în fotoliul de catifea. Perfid, chiar un iubit de-ai Lupeascăi i-o prezintă, la final de repre­zentaţie, pe Elena lui Carol, cu gândul că s-ar putea "căţăra", mai apoi, pe seama influenţei ei.
Lupeasca moştenise fru­­museţea mamei sale. E planturoasă, dar cu forme superbe şi cu "acel ceva", amestec de farmec şi na­turaleţe, de inteligenţă şi disponibilitate, după care tânjise atâta vreme Prin­ţul Carol. Şcolită de măi­cuţele germane de la Pitar Moş ca să devină o ade­vărată dom­nişoară de elită, Elena stă­pânea la perfecţie ţinuta proto­colară, dar şi non­şa­lanţa aceea care îi zăpăcea pe bărbaţi.

Războiul celor două Elene

Povestea de amor dintre Elena Lupescu şi Prin­ţul Carol se aprinde ca un fitil. Cei doi se întâlnesc când şi pe unde pot, uneori chiar în casele foştilor amanţi ai Elenei. După ce îi cumpără Lupeascăi o vilă, Ca­rol apare atât de surprinzător pe la ea, că, nu o dată, i se întâmplă să se îm­pie­di­ce pe scări de bărbaţi care toc­mai ple­cau din casa pe care tocmai o achita­se! Jurnalele unor foşti mi­niştri de rang mare, ca şi ale anga­jaţilor Casei Regale, mustesc de astfel de pican­terii...
Dar în viaţa lui Carol mai era o Elenă, fosta Prinţesă de Grecia, cu care era căsătorit de patru ani şi care îi născuse şi un moştenitor, pe viitorul Rege Mihai. Prinţesa află chiar de la soţul ei despre noua sa aventură, pe care, la început, pare s-o sccepte tacit. Poate că există un sâmbure de adevăr în bârfele de la curte care spuneau că pentru a scăpa de asiduităţile conjuga­le ale lui Ca­rol, care o excedau, Elena îl împin­gea în braţele roşcovanei pe rege. Cei doi soţi au relaţii foarte reci. Carol se simţea exclus din anturajul simandicos, plin de greci, al Prinţe­sei, în vreme ce Elena îi reproşa, în bat­jo­cură, lipsa de rafinament, gusturile simple, până şi linia uniformelor, care nu purtau, vezi Doamne!, eticheta unor croitori de clasă. Preocu­pată mai mult de educaţia lui Mihai, Prinţesa Elena se amăgeşte că această nouă aven­tură a "Prinţului Playboy" e ceva trecător. Şi Regina Maria gândeşte la fel: "Prinţul încăpuse pe mâinile unei evreicuţe roşcate şi atrăgătoare, cu o reputaţie scandaloasă". Nota Reginei e doar un rând printre atâtea altele care consemnau, când cu îngrijorare, când cu amă­ră­ciune, desele derapaje sentimentale ale fiului ei. Într-un târziu, când intră la idei, Prinţe­sa Elena încercă să-l ţină departe pe Carol de tenta­ţii. Câteva săptămâni la Sinaia, în locul senin în care îşi trăiseră primele luni de după căsătorie, aveau să îl reapropie pe Prinţul şarmant, de care se îndrăgos­tise în urmă cu câţiva ani. Dar biata Prinţesă nu ştie cu cine are a face! Amanta apare şi ea, de îndată, în zonă, hotă­râ­tă să nu cedeze niciun centimetru în lupta pentru inima Prinţului. Carol dis­pare tot mai des, în lungi "plim­bări" cu automobilul prin pădure. De fapt, se furişează printr-o gră­dină şi aruncă cu pietricele în gea­mul de la parterul Vilei Gianni. I se deschide, invariabil, uşa din spate. Uneori stă câteva ore, alte­ori noaptea întreagă, în vreme ce maşina sport par­cată peste drum de Mânăstirea Sinaia lasă frâu liber imaginaţiei bogate a lumii. Într-o noapte, Prinţesa Elena recurge la soluţia extremă: îl închide pe Carol în camera lui, să fie sigură că nu-i mai sca­pă. Atrac­ţia pentru Lupeasca e însă mai tare, chiar şi decât... gra­vitaţia: Prinţul sare în gol de la etaj şi îşi scrân­teş­te piciorul, dar nici asta nu îl împiedică să se târâie, prin tufişuri, până la adevărata stăpână a inimii lui.

Farmecele "Duduii"

Încercată de Carol în fel şi chip, Regina mamă Maria se putea aştepta la orice de la fiul ei, dar nu să renunţe, din nou, la tron. Îi ţinuse partea cu câţiva ani în urmă, când Prinţul dezertase, în plin război, şi fugise la Odessa, într-o călătorie plină de riscuri, ca să se căsătorească cu Zizi Lam­brino. Regina l-a iertat atunci, punând sufletul de mamă mai presus de realismul politic, dar cum să-l mai poată susţine de data asta, după ce fugise la Paris cu "Evreica cu părul roşu"? "Acum, dezertarea sa echivala cu o crimă, fiindcă îşi abandona soţia şi copilul. Nu-l mai pot salva nici ca prinţ, nici ca om. O să fie întot­deauna la discreţia primei nenorocite care o să-l dorească". Liberalii, marii duşmani politici ai lui Carol, deschid şam­paniile, mulţumind Cerului că puteau scăpa de el. De la Paris, Carol insistă pe ideea că abandonul său nu i se datorează Elenei Lu­pescu, ci tocmai intri­gilor politice de la Bucureşti. Se pare că avea drep­tate.
Ca niciodată, Prinţul se trezeşte complet izolat. Singurul sprijin îi e, până la urmă, "Duduia" (aşa cum o alintă Carol pe Lupeasca), cea care îl copleşeşte pe Carol cu afecţiune, îl conso­lează şi îi oferă fami­liaritatea care îi lipsea în căminul ofi­cial: muzica de lume, glume­le fără perdea, jo­curile de cărţi, mân­carea ro­mânească, mămăliguţa la care "Duduia" era mare ma­es­­tră. "Doamne! Tu îmi eşti martor, ştii bine câtă dorinţă aş avea să în­ge­nunchez la picioarele mamei lui şi să-i povestesc toate du­rerile lui Carol, toată groza­va trage­die, tot haosul în care se zba­te şi din care nu vede nicio scă­pare. Pentru Regina Ma­ria, eu nu sunt decât o femeie care a izbutit, graţie farme­celor ei, a-l ispiti pe Carol mai presus de pute­rile sale de împotrivire, dis­trugân­du-i, prin tot felul de mijloace, caracterul. O, de s-ar şti cât îmi e de scumpă fericirea lui Carol, de s-ar şti cu câtă dra­goste sinceră îl înconjur şi cât mă străduiesc să-l fac să uite mâh­nirile sale. Dum­ne­zeu îmi e martor că dacă l-am urmat nu am făcut-o decât cu curata intenţiune de a-l îngriji, de a nu-l lăsa în astfel de momente fără sprijinul meu, fără dragostea mea", se spovedeşte "Duduia" în tabloidele din străinătate.

Paradisul amorezaţilor

Avalanşa de acuze, de minciuni şi de ură care se revarsă din toate părţile împotriva amorezilor parizieni nu face decât să-i apropie şi mai mult. "Ne simţeam aşa de legaţi unul de altul, încât feri­cirea noastră nu mai cunoştea margini. Este foar­te adevărat că m-am ţinut strâns legată de el, dar oare care femeie ar fi făcut altfel în locul meu, atunci când iubeşte un bărbat cu toată pasiunea, cu tot focul? Cu cât trecea tim­pul, dragostea noas­tră devenea şi ea mai mare, aşa că, încetul cu încetul, am luat ferma hotărâre de a nu-l mai părăsi niciodată. Dacă Carol a stat mai departe de fiul său, asta se da­toreşte faptului că între el şi soţia sa, Elena, există mari nepotriviri. Căsătoria lor a fost o căsătorie de stat, pe câ­tă vreme unirea lui Ca­rol cu mine e bazată pe dragoste, pe feri­ci­re", mărturiseşte Elena Lu­pescu.
Între timp, la Paris, oamenii Siguranţei, puşi de Ionel Brătianu pe ur­mele lor, nu le lasă nicio clipă de linişte. "Sin­gu­rul loc unde am putut gusta fericirea în linişte a fost la Veneţia, supra­numită şi paradisul amo­rezaţilor. De foarte multe ori, când nu mai avea cine să ne spio­ne­ze, făceam lungi plim­bări pe canaluri mărgi­naşe, în frumoase gon­dole. Privind luna pe cer, legănaţi de barcă, ne preumblam ore în­tregi, fără nicio ţintă. În noap­tea frumoasă ne spuneam unul altuia cât de mult ne iubim. Ne simţeam cu adevărat fericiţi".

Departe de lumea dezlănţuită

Orice s-ar zice, Elena Lupescu chiar îl face feri­cit pe Carol. El, omul atât de îmbufnat şi de capri­cios, ajunge să depindă întru totul de coman­damen­tul "Duduii". Dar în vreme ce presa de scandal din lumea întreagă se întrecea în a inventa cele mai mari des­tră­bălări pe seama cu­plului Ele­na Lu­pes­cu - Carol, viaţa celor doi, în vila de la Neuilly, în subur­biile Parisului, era una cât se poate de banală. Locuiau în­tr-o casă modestă, mo­bilată simplu, în care de-abia dacă ieşeau în evidenţă câteva tabouri sem­nate de artişti ro­mâni - nu mari ca­podopere. Carol îşi umplea timpul citind sau ascultând muzi­că, jucând tenis sau ieşind la plimbare cu câinii sau cu maşi­nile sale sport. Când cele două servitoare nu erau prin preajmă, se oferea el însuşi să-i dea o mână de ajutor "Duduii" la treburile casei. Singu­rele "exage­rări" ale celor doi erau serile în care stă­teau şi însăilau, împreună, la senzaţio­nalele lor amin­tiri, care vindeau ca pâinea caldă ziarele din Ame­rica şi din Marea Britanie. Cei doi iubiţi îşi in­ventau, zi după zi, lumea lor, singura lume în care puteau trăi în deplină li­nişte... Dar liniştea aceasta mic burgheză de la marginea Pari­sului pregătea o mare răsturnare de si­tuaţie. Moar­tea lui Ferdinand, Regenţa slabă care i-a urmat, gu­vernarea nehotărâtă a ţărăniştilor, criza mondială, toate chemau, în gura mare, venirea unui salvator în fruntea tinerei Româ­nii. O singură piedică seri­oasă stătea în calea venirii în ţară a lui Carol. Impo­sibilul avea, de fiecare dată, acelaşi nume: Elena Lupescu. "L-am încurajat în momente de întristare. L-am îngrijit cât a fost bol­nav. În ziua când Alteţa-Sa regală îşi va relua tro­nul, spre fericirea ţării, eu voi dispărea pentru tot­deauna, şi nici nu vreau să se vorbească despre mine", se jură Elena. Încurajaţi de aceste asigurări, complotiştii se apucă temeinic de treabă: revenirea lui Carol în ţară şi numirea sa ca Rege sunt orga­nizate ca la carte. Carol e întâm­pinat la Bucureşti, în vara lui 1930, ca un adevărat Mesia!

"Fericit ca un rege"

În timp ce ţara întreagă e în sărbătoare, la Neuilly, Elena Lupescu e în pragul nebuniei. Nici nu apucă Regele Carol al II-lea să se obişnuiască prea bine cu noul nume şi cu ceremonialul curţii, că începe să fie bombardat cu scrisori. "Duduia" îşi inventează toate bolile şi suferinţele pământului, pentru a-i ţine vie atenţia. Într-o scrisoare, îl ame­ninţă că se sinucide, în alta că se călugăreşte şi, până să ajungă a treia scrisoare, Elena Lupescu e deja în ţară, în carne şi oase. Carol se confruntă cu prima criză veritabilă a domniei sale. Soluţia de avarie? Îşi ascunde iubita la castelul Foişor. E atât de discret, că nici personalul Casei Regale nu ştie de prezenţa ei. Surpriza apare când cancelaria rega­lă raportează, brusc, cheltuieli mai mari cu mânca­rea pentru Carol.

- Doar nu o să ne spui că mănâncă Regele mai mult?, e iscodit şeful de cabinet, bănuit de niscai matrapazlâcuri.

- Nu mănâncă mai mult, dar seara îi servesc o cină suplimentară. Nu ar trebui să o includ în preţ?
Secretul nu mai este, deja, secret, dar chiar şi aşa, Elena continuă să stea ascunsă, luni bune, la Foişor. O uimitoare dovadă de tenacitate şi putere de sacrificiu, în faţa căreia fac ple­căciune chiar şi adversarii ei cei mai înfocaţi. Aşa cum clamase, melo­dra­matic, de atâtea ori prin presa străină, Lupeasca chiar nu avea de gând să se mai despartă vreodată de Carol.
Prins între eticheta regală şi dra­gostea pentru Elena Lupescu, Carol se foloseşte de orice prilej ca să-şi acopere cu cadouri vinovăţia faţă de iubita sa: de Sfinţii Constantin şi Ele­na, de 1 martie, de Crăciun, de ziua ei de naş­tere, de 14 februarie, ziua când a în­ceput relaţia lor. Case, ma­şini, biju­terii, haine scumpe... Ca să o poată simţi alături la marile mo­men­te ale domniei lui, se dă peste cap ca să îi ofere locuri cât mai bune în tribune şi în săli. Nu o dată s-a întâmplat ca, la concertele găz­duite la Palat, Carol să fie surprins toas­tând de unul sin­gur, cu privirea pe pereţi. Unii îşi vor fi imaginat că e nebun, însă Regele în­china în cinstea iubirii sale, ascun­se după per­delele grele ale unor fe­res­tre se­crete. Când primeşte oaspeţi stră­ini, tocmeşte ca "Duduia" să stea prin balcoanele caselor din vecini, ca să-şi poată admira Regele.
Cu timpul, Carol îl integrează tot mai mult şi pe Mihai în noua lui via­ţă. La Sinaia, erau adeseori îm­pre­ună: "The happy family", cum îi plă­cea lui Carol să-şi numească mica lume, locuită de "Duduia" şi de Mi­hăiţă. Făceau lungi plimbări prin pă­dure, la capătul cărora Carol al II-lea era în al nouălea cer: "A fost în­cân­tător şi eu am fost fericit ca un rege alături de cele două fiinţe pe care le iubesc cel mai mult pe lume". Carol ţine ca un metro­nom socoteala tim­pului scurs de la acel 14 februarie când şi-au început idila. "12 ani şi 7 luni! Lucrul aces­ta începe să conteze şi, cum zice «Duduia», anii de la Paris contează dublu. Atât de tare ne-am legat în aceşti ani, dragostea a devenit aşa de puternică şi de serioasă, încât face parte chiar din fiinţa noastră". "Era ca şi cum ar fi băut amândoi un elixir al iubirii, ca în «Tristan şi Isol­da!»", comentează, uimită, soţia unui mare oficial german, care îi vede intersectându-şi privirile, pe furiş, la o se­rată.
Marea iubire a lui Carol al II-lea e, însă, şi ma­rea lui vulnerabilitate. Nici ţara, nici clasa politică nu împărtăşesc en­tu­ziasmul Regelui cu privire la Elena Lu­pescu. Dimpotrivă! Fostul ei cerc monden de dinaintea exilului, plin de oameni sus­puşi din finanţe, industrie şi politică, se transformă, pe an ce trece, într-o veri­ta­bilă camarilă a Duduii, care controlează tot ce mişcă în ţară. Noua sa vilă din Mo­drogan, cumpărată de Carol, e văzută de lume nu doar ca un "cuibuşor de nebunii", ci şi ca un veritabil focar de corupţie. Exas­perat că e şicanat non-stop în legătură cu Lupeasca, Regele Carol al II-lea ajunge să judece totul în funcţie de opinia inter­locutorilor săi cu privire la "Duduia". Strâmbai din nas când auzeai de ea? Ieşeai automat din graţiile Regelui! Aşa se face că, izolată la început, Elena Lupescu e tole­rată şi în afara cercurilor camarilei. Pri­meşte adesea invitaţii din partea unor oa­meni politici, generali, diplomaţi, care ştiu că prin ea e drumul cel mai scurt spre Rege. Doar partidele de poker se jucau, negreşit, în acelaşi cerc restrâns, din care nu lipseau influenţii Max Ausch­nitt, Ernest Urdăreanu şi Nicolae Malaxa. Dintre toţi membrii camarilei, industriaşul Malaxa e cel mai generos, împarte cadouri pentru toţi, dar mai ales către Elena, căreia îi dăruieşte chiar şi o vilă la Sinaia. La partidele găz­duite de el, care-i includeau pe Rege şi pe Elena, fiecare jucător găsea în faţa scau­nului câte 100.000 de lei! Umflate de presa ostilă şi de adversarii Regelui, toate aceste detalii despre prosperitatea şi influenţa nefastă a Elenei Lupescu şi a găştii ei de acoliţi ero­dează puternic populari­tatea lui Carol al II-lea. În climatul tulbure al Celui de-al Doilea Război Mon­dial, în care anti­semitismul ajunsese la apogeu, "E­vreica cu părul roşu" de­vine întruchiparea Răului în România. De la o vre­me, nu trece zi să nu vină vreo ameninţare cu moar­tea pe seama Lupeascăi!

Septembrie sub gloanţe

În 1940, la doar 10 ani de când revenise la Bucu­reşti ca un salva­tor, Regele Carol al II-lea e silit de Ma­re­şalul Antonescu să abdice. Hăcuită de ruşi şi de un­guri, ţara, care se dezvoltase atât de frumos şi cultu­ral, şi economic, în primii ani de domnie ai lui Ca­rol, e pe marginea prăpastiei. Re­gele se pregăteşte pentru un nou exil alături de "Duduia" sa. Încarcă tot ce poate într-o garnitură de tren şi porneşte spre Serbia, cu destinaţia Portugalia. Antonescu dă mâ­nă liberă Gărzii de Fier pentru controlarea trenului la ieşirea din România. Bănuită că ar fi complotat la uciderea "Căpita­nu­lui" Zelea Codreanu, şeful Gărzii de Fier, Lupeasca e marea ţintă a complo­tului. Avertizat, Carol porunceşte ca trenul să treacă în viteză prin ultimele gări de pe traseu, conştient că ar putea avea sur­prize. Când, la Timişoara, înce­pe să se tragă asupra garniturii, unii apropiaţi îl sfătuiesc să oprească şi să o sacrifice pe Elena, ca să poată merge teafăr mai departe. "Nu pot accepta astfel de târgoveţiri! Am plecat cu toţii împreună şi împreună vom îndura aceeaşi soartă. Să-mi scap pielea, jertfind o femeie, oricare ar fi ea, şi, în pri­mul rând, pe «Duduia», care, azi, e singurul meu sprijin, acest lucru nu se poate!", a replicat Carol. E ultimul ordin pe care îl dă în ţara în care a fost rege vreme de un deceniu. Îşi ia apoi "Duduia" şi o ţine strâns în braţe - lungiţi amândoi pe podeaua rece a vagonului, sub bătaia mitralierelor, până când trenul, odată trecut în Serbia, avea să-i des­partă pe cei doi fugari nu doar de gloanţele duşma­nilor, ci şi de România, pentru totdeauna.

***

"Anii din exil contează dublu", îl corecta "Du­duia" pe Carol, când el calcula, maniacal, pe 14 a fiecărei luni, de cât timp sunt împreună. Noul exil al celor doi începea cu noi emoţii. De-abia scăpaţi cu viaţă din România, cei doi sunt nevoiţi să treacă în Portugalia, ascunşi ca doi fugari, în portbagajul unei maşini, pentru că Spania refuza să le acorde viza de plecare.
În sfârşit liberi, Elena şi Carol por­nesc într-un lung turneu prin America Latină. Statele Unite nu şi-l doresc ca oaspete pe fostul rege, nici ameri­canii, nici ruşii nu se arată dispuşi să nego­cieze cu el o revenire la tron. După război, devine limpede că viitorul său politic nu mai există.
În '47, Carol acceptă o căsătorie "in extremis" cu "Duduia", care e bol­navă, pe patul de moarte. Minune sau nu, "Duduia" "învie" pe dată ce se că­sătoreşte cu Carol, iar cununia religi­oasă, serbată în vila de la Estoril, în Portugalia, în '49, ne-o înfă­ţi­şează mai tânără cu 10 ani decât vârsta în­scrisă în paşaportul pe care scria, de-acum, "Prinţesa Elena de România". "Trăiască tovarăşa vieţii mele!", ex­clama Carol, celebrând căsătoria.
Carol mai trăieşte puţin, răpus de un violent atac de cord, la numai 59 de ani. "Duduia" îşi iese din minţi de durere. "Plângea fără încetare, refuza să mă­nânce sau să doarmă, intra perma­nent în dor­mitorul unde zăcea trupul neîn­sufleţit al lui Carol, ţipând şi sărutându-i faţa şi mâinile, ca un personaj dintr-o tragedie greacă". "Adieu, amour de ma vie!", au fost ultimele ei cuvinte înainte ca sicriul să fie depus în Panteonul Regal de la Mânăs­tirea Sao Vicente.
Vreme de 24 ani, zi de zi, o femeie ele­gantă şi cernită a fost văzută intrând cu flori în Panteonul portughez. Înmormân­taţi împreună la Sao Vicente, cei doi soţi vor fi despărţiţi la reînhumarea din Ro­mâ­nia, de la Curtea de Argeş, din 2003, când mor­mântul Elenei va fi pus la 500 de metri de cel al fostului Rege. Ironia sorţii, totul s-a întâmplat chiar într-o zi de 14 februa­rie, ziua în care s-au cunoscut, ziua din care nu s-au mai despărţit decât după moarte.


Articol documentat pe baza lucrărilor "Regele Playboy", de Paul Quinlan, "Re­gele trădat", de Lilly Marcou, "Duduia", de Diana Mandache, "Memoriile Doam­nei Elena Lupescu - Destăinuiri senzaţio­nale", jurnale ale unor personalităţi inter­belice ale României.