"Lăudăm pe Iisus!". "Lăudat fie în veci, amin!", răspunde Măriuca şi râde, iar dimineaţa geroasă se încălzeşte brusc. Cu zadiile dungate în roşu şi negru, cu guba albă şi năframa colorată, calcă lin, cumpănind desaga mare, de pănură, pe care o cară pe umăr, păşind cu grijă prin zăpada ce scârţâie parcă a bucurie sub paşii ei. În desaga ei găseşti un fluier, o tilincă, gheme de lână colorată, un fus cu ţingalău şi un album de fotografii cu portul vechi din Maramureş. Măriuca vrea să-i convingă pe copiii din satele de pe Iza şi Mara că au mai multe de câştigat învăţând cum se horea şi se juca altădată, decât să stea cu ochii în tabletele trimise de părinţii plecaţi să muncească în străinătate. Cu ea, cu Măriuca Verdeş, sufletul Maramureşului istoric se regăseşte, curat şi mândru, ca odinioară!
"Mama când m-o legănat..."
- Măriucă, tu zici mereu că te-ai trezit pe lume horind. Ce amintiri legate de cântec ai din copilăria ta?
- Am o imagine de pe la patru ani: eram în casa mamei din Deseşti, satul în care m-am născut şi am crescut, urcată pe o masă. Cântam cu un cocean de porumb în mână, în chip de microfon, privindu-mă în geamul unei icoane vechi, de sticlă, aşezată deasupra mesei, că altă oglindă nu aveam. Mama are un glas foarte frumos şi îmi cânta mereu, iar eu învăţam horile îngânând-o pe ea. Mi-a spus că la doi ani şi nouă luni am cântat singură un cântec, de la început şi până la sfârşit - "Mama când m-o legănat". Eu eram singura ei fată, între alţi patru băieţi, şi îşi dorea altă soartă pentru mine, decât să rămân în sat, ca ea. Mama ar fi vrut să se facă artistă la oraş, a participat chiar şi la preselecţia pentru concursul "Floarea din grădină", a cântat pentru puţin timp cu ansamblul "Mara" din Sighet, dar părinţii n-au lăsat-o să meargă mai departe, considerând că asta era o meserie de ruşine şi că drumul de artist nu e întotdeauna unul curat. Mai apoi, dorul acesta neîmplinit al ei mi l-a transmis mie. Toate horile le ştiu de la mama, de la bunica, de la mătuşa (sora geamănă a mamei), de la unchiul (fratele lor), că noi am fost o familie de horitori, iar când ne adunam, fiecare încerca să arate că ştie mai bine decât ceilalţi a hori.
- Când ai urcat prima oară pe scenă?
- La patru ani şi jumătate, am apărut pe scena căminului cultural din Deseşti, apoi, la cinci m-a dus mama la şcoala de artă din Sighetul Marmaţiei şi nu s-a lăsat până nu am fost primită, pentru că eram prea mică, nu aveam vârsta necesară. Şi mă căra biata mama vară-iarnă din Deseşti la Sighet. Îşi lăsa tot lucrul acasă, şi vacile, şi porcii, şi pruncii (mai am patru fraţi), ca să mă ducă la oraş, la şcoala populară de artă. Dar eu aveam repertoriul meu, am crescut în casă cu cântecul mereu aproape, aveam şi portul vechi nealterat, aşa că după câteva luni de şcoală, am început deja să particip la diferite concursuri de muzică populară: deja, la şase ani, obţineam primele premii. La zece ani, mama m-a trimis de-acasă să învăţ carte la Baia Mare, la Liceul de Muzică, la îndemnul doamnei Angela Buciu, marea doamnă a folclorului maramureşean, care m-o auzit cântând. Şi, Doamne, rău mi-a părut de satul meu, că îmi doream şi eu să horesc, dar nu ca la carte, ci cum îmi venea mie. Aşa că de câte ori plecam de acasă la şcoală, tare mai zghieram (zbieram, plângeam)! M-am adaptat greu în Baia, la viaţa de oraş. Râdeau colegele de mine că nu vorbeam domneşte, ci tot ţărăneşte, că hainele mele uscate pe sobă, acasă, de mama, miroseau a fum, iar ele, fetele de la oraş, miroseau a parfum. O bună bucată de vreme, eu nici nu prea înţelegeam ce vorbeau profesorii, obişnuită fiind cu graiul nostru arhaic, că la cană, noi îi zicem "finge", la porumb îi zicem "mălai", iar la fasole, noi îi zicem "mazăre". Şi nu era simplu să fac faţă răutăţilor colegilor, iar uneori îmi era atât de greu, că îmi găseam refugiul doar în credinţă. Alţi copii mergeau în pauze, vorbeau şi râdeau, iar eu stăteam cu Biblia pe genunchi, pe care mi-o băgase mama în straiţă, plângeam şi citeam şi mă rugam să mă lumineze Dumnezeu, să-mi dea putere să mă descurc într-o lume pe care eu nu o înţelegeam. Un bun profesor, d-l Baciu, Dumnezeu să-l ierte, a înţeles că mă simţeam singură şi mi-a reamintit că valorile pe care eu le aveam de acasă îs cele adevărate şi bune. Aşa, pas cu pas, am prins curaj, am ajuns şi mai sus şi am zis că asta o să fac, o să horesc toată viaţa mea. Am fost premiată la mai multe concursuri şi festivaluri de interpretare, iar în 2005, o confirmare importantă a venit prin premiul obţinut la concursul din cadrul emisiunii "Tezaur folcloric", a regretatei Marioara Murărescu (dânsa mi-a ales numele de Măriuca Verdeş, pentru că pe mine mă cheamă Verdeş Măriuca Ioniţa Tudoriţa - iar acum, măritată fiind, am luat şi numele "Nemeş", după bărbat). Ş-apoi, m-o ajutat Dumnezeu şi am terminat liceul de muzică şi m-am gândit că ar trebui să merg mai departe, să fac o facultate, deşi multă lume nu a crezut că o să intru, tocmai pentru că mă vedeau o ţărancă. Am fost admisă la Academia de Muzică din Bucureşti, la Facultatea de Pedagogie Muzicală.
"Inima mea nu o vrut la oraş"
- Te-ai împrietenit uşor cu oraşul? Majoritatea transilvănenilor zic că Bucureştiul e un iad...
- Patru ani am stat în Bucureşti, pierdută în hărmălaia lui. Nici mâncarea nu avea gust şi nici apa nu era bună, lucru care pe mine m-a speriat dintru început, ca să nu mai spun că era un loc în care eu mă simţeam neimportantă. Şi m-a speriat mai cu seamă faptul că oamenii, indiferent în ce domeniu lucrau, erau în stare să se muşte ca lupii între ei, să facă lucruri josnice, ca să aibă, fiecare, o bucată de pâine mai mare şi mai albă ca celălalt. Şi-atunci, mi-am zis: "Doamne, fereşte-mă, eu trebuie să mă întorc acasă, că acolo am bugăt pită şi nu trebuie să iau pita nimănui, ca aici!". Oricum, şi după vacanţele studenţeşti, de fiecare dată plecam tot zghierând de-acasă şi mă întorceam la Bucureşti tot cu lacrimile înnodate în bărbie. Şi am zis că dacă inima mea nu vrea la oraş, înseamnă că nu mi se potriveşte, că trebuie să îmi ascult inima şi să mă întorc acasă, în Maramureşul meu, de care-mi era atâta de dor!
Fecior frumos, de neam vechi
- Ei, dar te-a chemat şi dragostea înapoi...
- Drept îi! Mai demult, pe când eram fată, am "făcut" şi eu în noaptea de Bobotează ca să-mi aflu ursitul, şi o ieşit că "a meu a si (fi) bun ca pita!" Şi aşa l-am găsit: bun ca pita! În ultimul an de studenţie din Bucureşti, am cunoscut, în trenul de Sighet, un fecior frumos, dintr-un neam vechi, de nemeşi, din Călineşti, student la Drept pe atunci. Am povestit împreună, i-am spus că eu gândesc să înturnez acasă după ce termin, iar el mi-a spus că gândeşte într-un fel cu mine. Şi, dintr-o poveste pe un culoar de tren, am ajuns să ne prindem dragi, şi apoi m-a cerut de nevastă şi m-a adus noră în casă, la el în sat, la Călineşti. Dar să ştiţi că şi eu mi-am dorit! Că doară când am văzut eu ce feciori îs pe la Bucureşti, am zis: "Doamne, mie îmi trebă aşa un bărbat care să ştie măcar a crepa lemne! Că ăştia care-şi poartă pantalonii până-n gerunţi (genunchi) şi se mută di pă un scaun pă altul nu-s potriviţi pântru mine! Trebuie să ştie găzdălui (să ţină gospodăria), că altfel nu se poate!" Mie aşa mi-o plăcut, să găzdăluim, să ştim toate rosturile vieţii la ţară, cu casă, animale, fân, cu de toate! Când o vândut mama oile, că o avut alte nevoi, eu eram cocoană (până-n şapte ani), dar tare supărată am fost: "Di ce-o vândut mama oile?!"... Nu ştiu cum să explic, dar e ceva în interiorul meu care-mi spune că astea-s tiparele vieţii noastre şi de ele trebuie să mă ţin, că asta e tăria noastră, a omului simplu de la ţară, dar puternic prin apropierea lui de natură şi de Dumnezeu, de toată Creaţia Sa. Şi am găsit că pot să fac lucruri cu mult mai importante pentru folclorul maramureşean stând acasă, în sat, decât la oraş. Aşa am gândit, şi drept urmare, am venit acasă şi m-am măritat. Vaaai, ce-a mai zghierat biata mama: "Că te măriţi în Călineeeşti, că te faci din artistă ţărancă şi n-a mai auzi nime în veci de tineee!". "D-apăi, mamă", i-am zâs, "nici nu-mi pasă! Pântru mine, viaţa asta de vedetă nu însemnează nimic!" Aşa mă vedeam eu, făcând nişte sacrificii peste limita omenească, stând în Bucureşti, ca să ajung cunoscută, cântând la nunţi, şi să ajung pe o pagină de ziar, pe care cineva să citească astăzi şi mâine să facă foc cu el. Mai mult gust are viaţa mea aici, în Călineşti, unde duc viaţa care-mi place, cu bărbatul pe care-l iubesc, cu pruncul nostru de doi ani şi jumătate, Emanuel, în casa noastră mică, la care încă mai construim, dar unde suntem fericiţi.
Şcoala Rădăcinilor Străbune
- E interesant că şcoala şi traiul la oraş nu ţi-au scos din minte aceste cadre ale vieţii din sat, aşa cum se întâmplă, de obicei. Nu ţi-ai dorit să rămâi la Bucureşti, să devii şi tu o "doamnă a folclorului nostru"?
- Eu tot timpul am zis că sunt nişte rădăcini înlăuntrul nostru, prin care moşii şi strămoşii noştri ne vorbesc şi nu ne lasă, ne cer să ne întoarcem la ce-i mai bun în noi, la ce ne-au lăsat ei. Gândind aşa, am înfiinţat o asociaţie, "Călineştenii Ţării Maramureşului", iar în cadrul acestei asociaţii am făcut o şcoală, pe care am numit-o "Şcoala Rădăcinilor Străbune", cu secţii în care să se înveţe exact acele meşteşuguri care ţin de viaţă într-o gospodărie tradiţională de la noi: cusut pe pânză şi împletituri, cioplit în lemn, pictat pe sticlă, horit şi jucat. Am început să ne întâlnim şi să repetăm pentru diferite datini şi obiceiuri pe care voiam să le reînviem în sat, vreo 60-70 de suflete, şi copii, şi femei, şi bărbaţi, ba şi bătrâni cărora le era drag când vedeau că vrem să refacem rânduiala de odinioară. Şi lucrurile mergeau bine, dar mă apăsa gândul că în grup erau femei care plecau la muncă în străinătate şi nu mă puteam baza pe ele. Atunci m-am gândit că trebuie să găsesc eu soluţii ca să le fac să rămână acasă, şi prima reacţie a fost să sun la preşedinta UNESCO pe Europa. Şi i-am vorbit oarecum cu patimă şi revoltată despre faptul că nu avem suficiente soluţii ca să salvăm ceea ce se mai poate salva din tradiţia Maramureşului. Că ar trebui să-i repornim pe oameni pe meşteşug şi pe rânduiala de-altădată şi, dacă binevoiesc dumnealor, să vină în Maramureş, la noi, la Călineşti, să vadă ce avem aici. Şi au venit 15 persoane. O delegaţie de la UNESCO. Era de Paşti, în 2015. Ne-au acordat girul lor şi aşa s-a înfiinţat asociaţia, în cadrul Federaţiei Europene a Asociaţiilor, Centrelor şi Cluburilor pentru UNESCO.
"Osâmbritu'" şi "Strigatu'"
- Şi s-au schimbat lucrurile înspre bine? Se bucură satul de ce-ai făcut?
- D-apăi, cum nu? E mai multă viaţă, şi oamenii parcă râd cu tot chipul când se întâlnesc pe uliţă! Multe din rosturile şi obiceiurile noastre au reînviat. Oamenilor le e drag să vadă că ne ţinem de treabă, iar mie mi-e drag să văd că pruncii prind drag de cântec şi joc. Nu mai departe de sărbătoarea Crăciunului, feciorii din Călineşti s-au adunat în mai multe cete, şi toţi voiau să meargă a colinda. M-am uitat cât de bine horesc şi cât suflet puneau în strigături, şi cu câtă bucurie au umblat pe la toate casele, ca să le colinde şi să le horească, să facă şi-un joc cu ceteraş, aşa cum îi obiceiul. Apoi, duminică de duminică, facem jocul la şură, aşa cum era şi mai demult. Unul din gospodarii satului ne-a oferit găzduire la şura lui, anume ca să facem jocul, şi chiar ne-a dat o frumoasă casă bătrânească, muruită, aşezată pe pietre de râu, aşa cum se făceau odată. Şi acolo facem cursurile de artă şi meşteşuguri, dar şi învăţăm jocurile de demult. Tocmim ceteraşi din Vadu Izei, cum ar fi Rus Vasile, cel care i-a învăţat pe prunci să joace 16 jocuri care s-or jucat aici, în sat, pe vremea bunicilor noştri. În afară de jocul satului, am reînviat şi alte obiceiuri străvechi, cum ar fi "Osâmbritu' la Arhangheli", ziua în care se împart oile sâmbraşilor, care şi le duc acasă pentru iernat, se face joc cu ceteraşi în ocolul stânii, se mănâncă găluşti cu păsat şi toată lumea se veseleşte. Pe urmă, am reînviat "Pusu' metehăilor": se fac un moş şi o babă din paie, îmbrăcaţi în straie, de poale li se prinde un răvaş lung cu versuri comice şi usturătoare la adresa fetei/feciorului, iar momâile se aşează în pari lungi, ca să nu fie lesne daţi jos, pe la răscrucile din sat, în drumul bisericii, ca să poată fi văzuţi de întreg satul. Când eram cocoană mică, abia aşteptam să ajung la biserică să văd metehăul, cine l-o pus şi ce-o scris în scrisorica cu pricina. Cred că lucrurile acestea mărunte aveau darul de a reinstaura o ordine firească în viaţa oamenilor, de a aduce bucurie şi veselie în lumea satului.
Cu rugăciunea, la fân
- De unde îţi vine puterea aceasta, obstinaţia de a crede că o lume ce părea apusă pentru totdeauna poate fi reînviată în mileniul trei?
- Toate-mi vin din credinţa în Dumnezeu! Aici, înainte, în fiece duminică şi sărbătoare, toată lumea era la biserică! Indiferent cât de frig era afară, se îmbrăcau cu gubele groase de lână şi era mai mare dragul să-i vezi coborând de pe coaste, atât de mândri în portul lor, şi oamenii, şi femeile, şi coconii, şi bătrânii. Astăzi văd că pruncii nu mai au aşa tragere de inimă să se scoale duminica dimineaţa şi să meargă la biserică, dar şi credinţa în Dumnezeu tot de acasă se învaţă! Noi am fost cinci fraţi la mama, şi cu toţii ne înşiram mergând la biserică, duminică de duminică. Şi, la fel, când era de lucru, îl luam pe Dumnezeu după noi. Îmi plăcea, de pildă, să mă rog greblând fânul, că ştiam că nu mă aude nime, şi mi se părea că în liniştea aceea puteam să îmi torc firul rugăciunii în minte aşa de lin! Iar mirosul aromitor al florilor de fân mă ridica în înalturi. Mi-e dor şi acum de izvoarele din care beam apă, ca să-mi astâmpăr setea, după ce lucram în arşiţă, la fân. N-a fost uşor, dar mulţumim lui Dumnezeu, pe noi nu ne-o mâncat sărăcia! Niciodată! Noi n-am avut poate atâtea luxuri şi atâtea haine şi mai ştiu eu ce scumpeturi, dar am avut bucuriile copilăriei noastre fericite, pe care nu le poţi cumpăra cu nimic, şi care îmi vin în gând şi acum şi mă sprijină când mi-e greu.
- Mi se pare de prisos să te întreb dacă eşti fericită cu ceea ce faci, dar sunt tot mai puţini oamenii cu adevărat fericiţi...
- La orice drum sau la orişice lucru aş purcede, eu încep cu o rugăciune. Şi toate merg, se descurcă drumurile, se îmbunează oamenii, şi lucrurile se leagă. Nu doar că nu mi se pare greu, ci eu chiar mă simt fericită cu ceea ce fac. Şi, de aceea, n-am stare! "Tu, femeie", îmi zice bărbatu-meu, "pe tine dacă te-aş lega să stai acasă, cred că ai turba!". Şi-i pe dreptate cum zice el! Iar dacă se întâmplă să nu plec de acasă, niciodată nu îmi ajunge timpul, că-i de lucru cu găzdăluitul, mai pictez şi icoane pe sticlă, am lucru de mână, iar acum îmi cos o cămeşă cu model luat de pe o cămeşă bătrână. Eu port straie ţărăneşti nu numai la biserică, ori în zi de sărbătoare, ci şi în zilele obişnuite tot aşa mă îmbrac. Mama îmi spune şi acum: "Dragu' mamii, fă bine şi ie-ţi nişte haine mândre şi du-te şi tu domneşte la beserică, nu tăt ţărăneşte, că acuma eşti şi tu din cele cu şcoli înalte!". Şi eu râd şi-i spun: "Lasă, mamă, că mie aşa îmi place şi aşa mă ştiu mere îmbrăcată, ţărăneşte, că domneşte parcă nu-s în largu' meu!"
"Cred că ne putem afla locul la noi acasă!"
- Ce-ţi doreşti pentru anul care a început?
- Îl las pe Dumnezeu să aşeze lucrurile aşa cum ştie mai bine, şi pentru mine, şi pentru oamenii din jurul meu. "Dumnedzău ne deie bine şi pă anu care zine (vine)!", cum zice urarea. O să duc înainte şcoala aceasta de arte şi meşteşuguri tradiţionale, mă gândesc să facem şi tabere şi şcoli de vară pentru aceia care vor să vină de la oraş, ca să înveţe ceea ce ştim noi şi să petreacă zile frumoase în satele de pe Valea Cosăului şi a Marei. Îmi doresc să mai editez un album, pe lângă cele trei pe care le-am scos până acum (unul cu hori, altul cu colinde şi al treilea cu pricesne şi cântece religioase), dar, în primul rând şi în ordinea rugăciunilor pe care le fac zilnic, îmi doresc să fim sănătoşi, să ne ţină Dumnezeu familia unită în dragoste şi în pace. Iar ce-mi doresc cu toată inima e ca, pe când va creşte pruncul meu mare, să zică că nu merită să se ducă să trăiască nicări. Că-i atâta de bine aici şi are de tăte! Să nu-şi dorească să plece în altă ţară şi să nu tânjească după ceva ce s-ar putea crede că-i mai bun în altă parte decât la noi. Că nimic nu-i mai greau să fii străin pe oareunde şi năcăjit, să n-ai cu cine vorbi şi te-nţelege. Norocul nostru, al românilor, îi chiar locul în care ne-am născut, şi ca să fim mulţumiţi de viaţa noastră, nu trebuie decât să fim noi înşine, adică să ne vorbim vorba, să ne purtăm portul şi să ne ţinem de îndreptările vieţii noastre strămoşeşti. Şi mie mi s-au oferit alte locuri de muncă, pe mai mulţi bani, dar am refuzat şi am ales ceea ce mi s-a părut mie mai important: liniştea pe care o găseşti în locul tău, cu familia alături şi lucrând ca să-ţi urmezi neobosit crezul. Cred că ne putem afla locul la noi acasă! Nu trebuie să ne salveze nimeni, ci noi înşine trebuie să fim conştienţi de ce avem valoros şi ce trebuie să ducem mai departe, într-o formă care să corespundă şi timpurilor pe care le trăim!