Susurul zăpezii
- În minunatele dvs. interviuri acordate revistei noastre anul trecut, ne-aţi purtat, ca într-o călătorie miraculoasă, prin anotimpurile unui pictor: natura aşternută cu penelul pe pânză. Despre primăvară, vară şi toamnă am vorbit. Acum, în faţa ferestrei atelierului dvs. aşteaptă iarna... Vă place să o pictaţi?
- Iernile acestea cu zăpadă creează o lumină specială, de basm, atât pentru copii, dar şi pentru oamenii mari. Veşmântul alb al lumii răspândeşte o stare de visare, de beatitudine. Vechile mirări şi bucurii se redeşteptă, mai ales când ninge cu fulgi mari. Indiferent dacă te plimbi prin ninsoare sau dacă o contempli de la fereastră, atunci când începe să înnopteze, ai o senzaţie stranie, cobori într-un mister adânc şi greu de înţeles. Îmi aduc aminte că l-am întrebat odată pe un copil, un elev de-al meu, cu care mai lucrez la pictură, dacă el crede că se poate trăi şi pe o altă planetă? "Nu" - mi-a răspuns copilul fără să clipească. "Pentru că acolo, dacă te duci, te faci un cub de gheaţă". Poate că şi noi suntem cuburi de gheaţă, pentru cineva care ne priveşte de sus. Un bulgăre, un om de zăpadă strălucitor, ţurţuri argintii sau flori de gheaţă pe o fereastră... Acesta este misterul pe care îl retrăiesc, de câte ori lumea se îngroapă în zăpezi.
- Iarna vi se pare mai frumoasă decât alte anotimpuri?
- Da. Tocmai datorită acestui alb suveran şi cotropitor, care acoperă totul şi dă o lumină magică zilelor şi nopţilor. Nopţile de iarnă sunt mai luminoase, iar scârţâitul zăpezii este ca un susur. Ca o cântare a apei. Una altfel decât a izvoarelor.
- Cum se realizează tablourile de iarnă în absenţa naturii vii?
- Eu am norocul să lucrez şi iarna cu ramuri şi frunze, pe care le păstrez din toamnă. Cum este frunza de gutui, de exemplu, care atunci când se usucă, se face foarte tare. Ca şi când ar fi făcută din tablă. Şi rămâne colorată brun-roşcat, o culoare magnifică. Am nu ştiu câte frunze şi ramuri, după care lucrez iarna, urmărindu-le liniile complicate din care sunt construite. Aşa făcea şi Leonardo da Vinci: măsura şi se uita la fiecare fragment dintr-o plantă, ca să-i înveţe proporţiile. În casă, agăţat între desenele mele de iarnă, stă şi un cuib adevărat de pasăre, prins între două ramuri. Frunzele şi ramurile, la fel ca şi seminţele, îşi păstrează peste iarnă culorile frumoase. E o adevărată aventură pentru mine să le desenez, în liniştea albă de afară. Iată, de pildă, lucrarea mea cu fazanul căzut între frunze. E făcut tot iarna, când l-am găsit, aievea, într-o pădure. Un fazan acoperit de frunze. Din toate aceste desene, am făcut geometrii. Multe seamănă cu nişte litere inventate. Poate că sunt nişte rune. Iar alfabetul acesta pictat de mine, este un alfabet al lumii. Un altfel de-a scrie cu păsări, frunze şi crengi.
Scriere cu copaci
- Am făcut-o pentru că iarna li se văd cel mai bine liniile. Şi construcţia. Unii dintre copacii mei au şi frunze care se păstrează şi iarna. Şi care închipuie teme, un personaj. Expuşi luminii, cu structura lor de schelete carbonizate, au o frumuseţe nepământeană, care sporesc misterul priveliştilor de iarnă. Dar mă inspiră şi florile care se păstrează iarna. Florile şi păsările. Păsările care dorm, de exemplu. Şi eu mai pictez şi seminţe. Le găsesc iarna risipite pe jos, iar culorile lor mă atrag imparabil. Le dedic chiar poeme. Am pictat poeme pentru o sămânţă de tei, pentru o cireaşă sau pentru măr. Nu mă mai satur să le slăvesc iarna, în culori. Dar dintre toate, parcă tot copacii mă uimesc cel mai mult. Trebuie doar să-i privim cu atenţie. Copacii aceia care stau înşiraţi prin zăpada albă a câmpiei, aşternuţi ca un desen, cu linii negre. Sunt o scriere, sunt mesaje fierbinţi: "Priviţi-ne! Învăţaţi-ne alfabetul. Citiţi-ne frumuseţea. Dumnezeu ne-a scris pentru voi".
- Grafica dvs. este invadată de alb. Te duce mereu cu gândul la iarnă.
- Albul este o prelungire a văzduhului. O prelungire a infinitului. Albul cuprinde toate culorile curcubeului. Lumina albă se descompune în curcubeu - simbolul bucuriei. De aceea, albul din picturile mele, la fel ca şi albul iernii, îi permit omului să viseze. Să meargă cu gândul departe. Căci albul chiar cochetează cu nesfârşirea. De aceea, zăpada albă şi pură ne apropie, ca într-un vis nostalgic, de eternitate. De unde şi senzaţia asta că atunci când mergi prin zăpadă, păşeşti spre un tărâm neţărmurit. Aş vrea să surprind în desenele mele, trecerea timpului, dar magia iernii mai e întărită şi de lună şi stele, cu lumina lor albă şi clară. Luna şi stelele, care cu lumina lor răsfrântă în zăpadă, dau întregii firi o lucire de diamant. Copiii trăiesc cel mai intens starea asta. Sau, cel puţin, aşa mi se întâmpla mie, în copilărie. Pentru ei, strălucirea diamantină a zăpezii o face să pară încărcată de comori de argint şi briliante scăpărătoare. Şi toate aceste frumuseţi ale iernii au o adâncă simbolistică misterioasă, pe care încerc să o prind şi eu, în picturile mele.
- Tot contemplându-vă naturile moarte, mi se pare că plantele dvs. vibrează. Dau semne de viaţă. Trăiesc.
- Cum captaţi, în culorile pe care le folosiţi, aceste mesaje ce ne fac să bănuim că există o viaţă şi dincolo de viaţă?
- Acestea sunt mesajele pe care mi le trimit chiar ei, copacii, frunzele, seminţele pe care le privesc. Şi, la fel, toate plantele. Dar şi oamenii din jurul meu. Eu cred în asta. Uitaţi, japonezii au făcut un experiment tulburător, în direcţia asta. Mai întâi au rugat nişte oameni să intre într-o încăpere. Apoi, cu nişte aparate extraordinar de sensibile, după ce camera s-a golit, au putut să înregistreze şi să facă vizibile - toate siluetele care fuseseră acolo mai înainte. Erau vibraţiile lor, mesajele de energie lăsate în urmă. Eu cred că tot ce e în jurul nostru este un preaplin de mesaje. Tot ce ne înconjoară vrea să ne spună ceva. Chiar şi hârtia asta pe care desenez poartă cu ea mesajul copacilor de altădată, vibraţia lor. De aceea ne place atât de mult să punem mâna pe hârtie sau pe lemn. Pentru că ne transmit vechea energie pe care au avut-o cândva, într-o altă formă a existenţei lor. Plantele au o viaţă secretă şi aparte. Acum se ştie că ele sunt sensibile şi la muzică. Şi oamenii care trec pe lângă ele le impresionează. Cei buni le fac bine, iar în faţa celor răi, sunt plante care îşi retrag frunzele. De aceea, lemnul şi hârtia sunt materiale calde. Şi vii. Pentru că rămâne în ele acea energie pe care au avut-o odată, energia plantelor. Şi pe care ecranul laptopului nu o va putea înlocui niciodată. Cum nu va putea fi înlocuită niciodată apropierea noastră tactilă de tot ce e natural. Este o diferenţă uriaşă între ceea ce lucrezi pe hârtie şi ceea ce lucrezi pe-un ecran. Aceasta este energia bună, energia viului, a plantelor. O energie pe care o are şi sufletul nostru. De aceea, poate, şi această rezonanţă în plus, pe care am prins-o, imperceptibil, în tablourile mele.
Căsuţa cu cântece
- Desigur! E ca un tunel al timpului. E suficient ca afară să fie zăpadă şi să apară lumina aceea de opal, pentru ca eu să mă propulsez în trecut. Iar acolo totul e neschimbat. Un loc ştiut, în care îmi regăsesc bucuria de altădată. Amintirile din copilărie te încarcă şi se depozitează mai puternic decât toate. Pentru că ele conţin tot atâtea lucruri esenţiale care ţi se întâmplă în primii ani ai vieţii. Şi de care îţi aduci aminte ca în romanele lui Proust: de mirosul ramurilor de brad, al cozonacilor, de sclipirile becurilor colorate şi de strălucirea zăpezii. Toate îţi dau o stare în care liniile şi culorile ţi se aştern mai repede pe hârtie.
- Vă mai amintiţi stările şi bucuriile copilăriei?
- Îmi amintesc, de pildă, pe când eram o copilă foarte mică, la Craiova, în casa părinţilor mei, de nişte îngeraşi pictaţi, din pomul de Crăciun. Îngeraşii aceia îmi plăceau cel mai mult, mi se părea că sunt vii, că ne îndeamnă să ne urcăm în brad, lângă ei. Iar Moş Crăciun era mama. Ne-a povestit mai târziu că-şi luase un cojoc vechi, întors pe dos, şi o căciulă. Îi era foarte cald. Ca să râdă, familia o aşeza lângă sobă. După aceea, Moş Crăciun nu a mai venit la noi, şi nici brad n-am mai avut. Pentru că am plecat în pribegie. Şi am ajuns la Braşov, mai întâi. Stăteam în marginea pădurii, chiar sub Tâmpa, şi grădina casei în care locuiam dădea în pădurea de pe munte. Pe noi ne impresiona, mai ales iarna, când vântul şuiera printre copaci şi toată pădurea întunecată, aproape opacă, fremăta. Credeam că de acolo or să vină nişte zmei sau nişte balauri să ne fure. Era ceva foarte misterios. Tot pe atunci mai credeam cu o tărie a curăţiei, pe care doar copiii o au, că munţii sunt nişte uriaşi care au adormit, şi crestele munţilor sunt spinările uriaşilor care dorm sub pământ. Aşa îmi imaginam că e şi Tâmpa: un uriaş adormit, vegheat de brazi uriaşi. Şi îmi mai amintesc că lângă Braşov era o localitate care acum face parte din oraş. Se numeşte Noua. Mergeam acolo la o rudă care locuia într-o căsuţă dintr-o poiană înconjurată şi ea de brazi mari, încărcaţi de zăpadă. Avea un patefon, la care punea cântece de Crăciun. Erau nişte cântece vechi de tot, aproape uitate azi. Şi serile, ieşeam afară în poiană, ca să privim fermecaţi la lumina galbenă a căsuţei, din care răsunau cântecele acelea ca o şoaptă străveche şi dulce, pierzându-se încetişor printre brazi, ca într-un basm.
- "Surghiunul" dvs. de copil s-a oprit la Braşov?
- Nu! Pe urmă am fost deportaţi lângă Blaj, la două sate de Blaj. Aici, iarna, mai ales înaintea Crăciunului, se colinda. Şi mă luau şi pe mine. Ţin minte că aveam un palton lung, în care mă împiedicam, pentru că fusese al unui văr de-al meu mai mare. Şi aveam şi o traistă atât de lungă, că-mi ajungea până la pământ, abia o târam după mine. Dar eram tare mândră, pentru că învăţasem o singură colindă, numai pe ea o ştiam, şi primeam prăjituri, cozonac, nuci şi mere, pe care le băgam fericită în traistă, şi ele se amestecau şi dădeau o mămăligă dulce, de aluaturi. La şcoală, iarna, trebuia să traversăm Târnava îngheţată. Ajungeam până la marginea Blajului, după care tăiam tot oraşul. Iar la fiecare final de pătrar (pe atunci, anul şcolar era împărţit în patru, în pătrari, nu în trimestre), le cântam profesorilor. Aşa rămăsese obiceiul. Cântece vechi, cântate de elevi profesorilor. Iar pe mine, fiindcă desenam mai frumos, profesorii mă puneau să le pictez felicitări. Toate astea se întâmplau în anii '50, într-un Blaj patriarhal şi liniştit.
În foişor, îmblânzind iarna
- Atunci când este afară alb şi este zăpadă, te cuprind bucuria şi liniştea. Şi o stare de meditaţie. Atunci când iernile sunt mai întunecate şi ploioase, nu mai simt atâta linişte. Şi este foarte bine, se spune, să priveşti întinderi mari, câmpia desfăşurată cu alburi. Să ai suprafeţe mari în privire, fără obstacole.
- Sfaturi de îmblânzit iarna puteţi să ne oferiţi?
- Câteva sfaturi de îmblânzit iarna ar fi să luăm, de pildă, câteva mere dulci şi să le coacem. Însoţiţi de aroma şi savoarea lor, să începem să citim poezie, privind la gerul de afară. Asta fac eu iarna: visez, citesc poezie sau jurnale ale unor oameni celebri. Şi iată ce sfat de îmblânzit şi iarna, şi viaţa, am mai găsit de curând, în jurnalul Agathei Christie. Iarna, nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de tristeţe. Şi nici să ne gândim că iarna e bătrână, aşa cum credeau anticii. "În plus, e bine să-ţi iei de bărbat un arheolog. Cu cât vei îmbătrâni (vei deveni o antichitate), cu atât te va iubi mai mult".
- Iarna ieşiţi vreodată la peisaj?
- Nu. Pictez numai simboluri, din imaginaţie. Dar şi din ceea ce observ din foişorul meu, în care pictez. Vedeţi brazii aceia mari, de lângă fereastra mea? Parcă au coborât acum, de la munte, pe schiuri! Şi mie chiar îmi place foişorul meu. Cred că pentru a face artă, trebuie să te retragi într-un turn de fildeş, ca să te concentrezi. Şi asceţii din Siria veche, din secolul IV, de aceea se retrăgeau. Artistul are nevoie de un foişor al său, cât de mic, în care să se retragă.
- Cum lucraţi aici, în foişorul dvs.?
- Îmi construiesc desenele, mai întâi în imaginaţie. Abia după aceea încep să lucrez. Şi pe măsură ce lucrezi, îţi vin mai multe idei şi mai adaugi sau mai scoţi din ce ai gândit. E un fel de mişcare continuă a gândului. Exact ca energiile care vibrează în natură şi în plante, despre care am vorbit. O mişcare continuă a gândului, pornită de la un sâmbure iniţial.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
