Din culisele istoriei - Elena Lupescu

Ciprian Rus
- Trebuia să fie doar o aventură ca atâtea altele, pe răbojul fără capăt al "Prințului Playboy", Carol al II-lea. Dar povestea de dragoste cu Elena Lupescu avea să dureze aproape trei decenii, până la moartea fostului rege. Bârfită și blestemată, această iubire interzisă a izbutit să reziste, și uneltirilor serviciilor secrete, și opoziției neînduplecate a Casei Regale, și invențiilor presei mon­dene, și exilurilor, și gloanțelor inamicilor, pentru ca să rămână în istorie așa cum a fost: o iubire strâmbă dar pătimașă, pe care protagoniștii au trăit-o până în ultima clipă -

Prințul cu bomboanele

"Îl cunosc pe Prințul Carol de foarte multă vre­me. Am chiar credința că-l cunosc mai bine decât Regina Maria, mama sa. Într-una din zile, tatăl meu fu invitat la un ceai de Regina Elisabeta, soția Regelui Carol, și, știind-o că adoră copiii, m-a luat și pe mine. Îmi aduc aminte cu câtă duioșie s-a pur­tat Regina Elisabeta. A trimis să mi se aducă cio­colată și bomboane. Cum a intrat valetul cu bom­boanele, Prințul Carol i-a luat cutia și, întin­zând-o, mi-a zis: «Ai un păr foarte frumos!». Pe vremea aceea, eu aveam 9 ani, iar Carol 15. Com­plimentul copilă­resc mi-a plăcut foarte mult, căci, într-ade­văr, una dintre marile mele vanități a fost părul. Tânărul Prinț, întinzând cutia cu bomboane, mi-a zis: «Mănâncă!». Mi-a spus-o cu atâta energie, în­cât am luat o bomboa­nă. Nu am apucat însă să o mănânc, și Prințul Carol mi-a oferit alta. De data asta, am șovăit. Atunci Prințul apucă o bomboană cu degetele sale și mi-o puse în gură. Am mulțumit și l-am rugat să nu-mi mai dea alta. A stăruit, însă, cu încăpățânare, să iau și pe a treia. Pe atunci, nu înțelegeam ce însem­nează această stăruință. Ba, mi-aduc aminte că i-am aruncat chiar o privire crun­tă. Și astăzi râdem, de câte ori ne aducem aminte, de acest episod. Nu știam că stă­ruințele lui nu însemnau altceva decât dorința de a prelungi șederea mea acolo. Bietul Carol! Știu acum bine că sub maniera sa brutală se ascunde o inimă nobilă, un caracter ferm, un cavalerism desăvârșit...".

Doi pe un peron

Publicarea în foileton, începând cu anul 1926, de către Elena Lupes­cu, în tabloide din Anglia și de pes­te Ocean, a unor savuroase epi­soade din fulminanta sa relație cu Principele Carol al Ro­mâniei face, imediat, înconjurul lumii. Armate de jurnaliști îi vânează peste tot. Interesul pentru amorul regal e uriaș. Unde se mai pomenise ca un principe dintr-o familie atât de bine văzută, înrudită cu marile dinastii europene, cu perspective atât de frumoase, să renunțe, nu o dată, ci de două ori la tron, furat de nebu­neasca lui patimă pentru femei de condiție medie?!
La ora primelor "desvăluiri" ale Lupeascăi, povestea era cât se poate de proaspătă. Moștenitorul tronului, Carol al II-lea, plecase în străinătate să reprezinte Casa Regală la un eve­niment de fa­milie. Odată dus, Carol nu se mai întoarce acasă, la Prințesa Ele­na și micuțul lor fiu, Mi­hai. Elena Lu­pescu îl așteaptă, aranjată mai ceva ca o regină, într-una dintre celebrele ei rochii Chanel, pe pe­ronul de la "Gare du Nord" din Paris și îi sare în brațe, de cum îl ză­rește în mulțime. Urmează o îmbrățișare lungă, cât toate zilele și nopțile de când nu se mai văzuseră. În jurul cuplului de amorezi, la "scena peronului" asistă muți nu doar importanți oficiali pa­ri­zieni și agenți secreți ascunși prin cafenele, ci și zeci și zeci de curioși, care-și scapă valizele din mâini, ab­sorbiți de tensiunea de film de Oscar a mo­mentului. Nimeni nu simte vraja mai putenic decât Carol. Nu se poate rupe din îmbră­țișare, știe că Elena Lu­pescu e femeia lângă care vrea să rămână pentru tot restul vieții! E limpede că asta îl va costa succesiunea la tron, dar e gata să facă acest sa­crificiu! Nu-i mai rămâne decât să le scrie părinților, Regele Fer­dinand și Regina Maria. Le va cere consimțământul să-și ia un nume obișnuit și să-și vadă liber de viața sa, departe de tumultul pe care, știe prea bine, tocmai e pe cale să îl stârnească în țară.

Dragoste la prima vedere

Biografii serioși trec cu ve­derea pretenția Elenei Lupescu cum că l-ar fi cunoscut pe Prinț încă din copilărie. Amintirile vândute presei de scandal sunt pline de înflorituri, iar compli­citatea lui Carol la aceste povești vorbește de la sine despre intimitatea celor doi. Oricum, adevărata întâlnire vine după aproape 20 de ani de la "scena cu bomboanele", la premiera bucureșteană a unui film. Doar părul roșu, electrizant, mai amintea de fetișcana delicată de-odinioară. Elena e acum fe­meie în toată puterea cuvântului, cu un divorț la activ și cu reputația unei amante fatale, care avea la degetul mic nume sonore din Bucureștiul epocii, ofițeri, aristocrați, politicieni și industriași. Nu ai cum să nu o remarci. În ochii uimiți ai lui Carol, Elena apare ca o veritabilă stea de la Hollywood. Are părul roșu tițian, ochi verzi, plini de promisiuni, și piele albă ca laptele, în con­trast cu rochia neagră, elegantă, la ultima modă. Merge semeață și unduit, de parcă ar călca pe covo­rul roșu, căutând discret privirea admiratorilor. Mag­netizează ochii bărbați­lor, iar feminitatea ei planturoasă provoacă oftat după oftat. Carol o re­marcă de cum intră în sala de cinema. În fața spec­tacolului oferit de apariția ei, pro­iecția "Nibelun­gilor" pare o veșnicie pentru Prin­țul care nu-și mai găsește locul în fotoliul de catifea. Perfid, chiar un iubit de-ai Lupeascăi i-o prezintă, la final de repre­zentație, pe Elena lui Carol, cu gândul că s-ar putea "cățăra", mai apoi, pe seama influenței ei.
Lupeasca moștenise fru­­musețea mamei sale. E planturoasă, dar cu forme superbe și cu "acel ceva", amestec de farmec și na­turalețe, de inteligență și disponibilitate, după care tânjise atâta vreme Prin­țul Carol. Școlită de măi­cuțele germane de la Pitar Moș ca să devină o ade­vărată dom­nișoară de elită, Elena stă­pânea la perfecție ținuta proto­colară, dar și non­șa­lanța aceea care îi zăpăcea pe bărbați.

Războiul celor două Elene

Povestea de amor dintre Elena Lupescu și Prin­țul Carol se aprinde ca un fitil. Cei doi se întâlnesc când și pe unde pot, uneori chiar în casele foștilor amanți ai Elenei. După ce îi cumpără Lupeascăi o vilă, Ca­rol apare atât de surprinzător pe la ea, că, nu o dată, i se întâmplă să se îm­pie­di­ce pe scări de bărbați care toc­mai ple­cau din casa pe care tocmai o achita­se! Jurnalele unor foști mi­niștri de rang mare, ca și ale anga­jaților Casei Regale, mustesc de astfel de pican­terii...
Dar în viața lui Carol mai era o Elenă, fosta Prințesă de Grecia, cu care era căsătorit de patru ani și care îi născuse și un moștenitor, pe viitorul Rege Mihai. Prințesa află chiar de la soțul ei despre noua sa aventură, pe care, la început, pare s-o sccepte tacit. Poate că există un sâmbure de adevăr în bârfele de la curte care spuneau că pentru a scăpa de asiduitățile conjuga­le ale lui Ca­rol, care o excedau, Elena îl împin­gea în brațele roșcovanei pe rege. Cei doi soți au relații foarte reci. Carol se simțea exclus din anturajul simandicos, plin de greci, al Prințe­sei, în vreme ce Elena îi reproșa, în bat­jo­cură, lipsa de rafinament, gusturile simple, până și linia uniformelor, care nu purtau, vezi Doamne!, eticheta unor croitori de clasă. Preocu­pată mai mult de educația lui Mihai, Prințesa Elena se amăgește că această nouă aven­tură a "Prințului Playboy" e ceva trecător. Și Regina Maria gândește la fel: "Prințul încăpuse pe mâinile unei evreicuțe roșcate și atrăgătoare, cu o reputație scandaloasă". Nota Reginei e doar un rând printre atâtea altele care consemnau, când cu îngrijorare, când cu amă­ră­ciune, desele derapaje sentimentale ale fiului ei. Într-un târziu, când intră la idei, Prințe­sa Elena încercă să-l țină departe pe Carol de tenta­ții. Câteva săptămâni la Sinaia, în locul senin în care își trăiseră primele luni de după căsătorie, aveau să îl reapropie pe Prințul șarmant, de care se îndrăgos­tise în urmă cu câțiva ani. Dar biata Prințesă nu știe cu cine are a face! Amanta apare și ea, de îndată, în zonă, hotă­râ­tă să nu cedeze niciun centimetru în lupta pentru inima Prințului. Carol dis­pare tot mai des, în lungi "plim­bări" cu automobilul prin pădure. De fapt, se furișează printr-o gră­dină și aruncă cu pietricele în gea­mul de la parterul Vilei Gianni. I se deschide, invariabil, ușa din spate. Uneori stă câteva ore, alte­ori noaptea întreagă, în vreme ce mașina sport par­cată peste drum de Mânăstirea Sinaia lasă frâu liber imaginației bogate a lumii. Într-o noapte, Prințesa Elena recurge la soluția extremă: îl închide pe Carol în camera lui, să fie sigură că nu-i mai sca­pă. Atrac­ția pentru Lupeasca e însă mai tare, chiar și decât... gra­vitația: Prințul sare în gol de la etaj și își scrân­teș­te piciorul, dar nici asta nu îl împiedică să se târâie, prin tufișuri, până la adevărata stăpână a inimii lui.

Farmecele "Duduii"

Încercată de Carol în fel și chip, Regina mamă Maria se putea aștepta la orice de la fiul ei, dar nu să renunțe, din nou, la tron. Îi ținuse partea cu câțiva ani în urmă, când Prințul dezertase, în plin război, și fugise la Odessa, într-o călătorie plină de riscuri, ca să se căsătorească cu Zizi Lam­brino. Regina l-a iertat atunci, punând sufletul de mamă mai presus de realismul politic, dar cum să-l mai poată susține de data asta, după ce fugise la Paris cu "Evreica cu părul roșu"? "Acum, dezertarea sa echivala cu o crimă, fiindcă își abandona soția și copilul. Nu-l mai pot salva nici ca prinț, nici ca om. O să fie întot­deauna la discreția primei nenorocite care o să-l dorească". Liberalii, marii dușmani politici ai lui Carol, deschid șam­paniile, mulțumind Cerului că puteau scăpa de el. De la Paris, Carol insistă pe ideea că abandonul său nu i se datorează Elenei Lu­pescu, ci tocmai intri­gilor politice de la București. Se pare că avea drep­tate.
Ca niciodată, Prințul se trezește complet izolat. Singurul sprijin îi e, până la urmă, "Duduia" (așa cum o alintă Carol pe Lupeasca), cea care îl copleșește pe Carol cu afecțiune, îl conso­lează și îi oferă fami­liaritatea care îi lipsea în căminul ofi­cial: muzica de lume, glume­le fără perdea, jo­curile de cărți, mân­carea ro­mânească, mămăliguța la care "Duduia" era mare ma­es­­tră. "Doamne! Tu îmi ești martor, știi bine câtă dorință aș avea să în­ge­nunchez la picioarele mamei lui și să-i povestesc toate du­rerile lui Carol, toată groza­va trage­die, tot haosul în care se zba­te și din care nu vede nicio scă­pare. Pentru Regina Ma­ria, eu nu sunt decât o femeie care a izbutit, grație farme­celor ei, a-l ispiti pe Carol mai presus de pute­rile sale de împotrivire, dis­trugân­du-i, prin tot felul de mijloace, caracterul. O, de s-ar ști cât îmi e de scumpă fericirea lui Carol, de s-ar ști cu câtă dra­goste sinceră îl înconjur și cât mă străduiesc să-l fac să uite mâh­nirile sale. Dum­ne­zeu îmi e martor că dacă l-am urmat nu am făcut-o decât cu curata intențiune de a-l îngriji, de a nu-l lăsa în astfel de momente fără sprijinul meu, fără dragostea mea", se spovedește "Duduia" în tabloidele din străinătate.

Paradisul amorezaților

Avalanșa de acuze, de minciuni și de ură care se revarsă din toate părțile împotriva amorezilor parizieni nu face decât să-i apropie și mai mult. "Ne simțeam așa de legați unul de altul, încât feri­cirea noastră nu mai cunoștea margini. Este foar­te adevărat că m-am ținut strâns legată de el, dar oare care femeie ar fi făcut altfel în locul meu, atunci când iubește un bărbat cu toată pasiunea, cu tot focul? Cu cât trecea tim­pul, dragostea noas­tră devenea și ea mai mare, așa că, încetul cu încetul, am luat ferma hotărâre de a nu-l mai părăsi niciodată. Dacă Carol a stat mai departe de fiul său, asta se da­torește faptului că între el și soția sa, Elena, există mari nepotriviri. Căsătoria lor a fost o căsătorie de stat, pe câ­tă vreme unirea lui Ca­rol cu mine e bazată pe dragoste, pe feri­ci­re", mărturisește Elena Lu­pescu.
Între timp, la Paris, oamenii Siguranței, puși de Ionel Brătianu pe ur­mele lor, nu le lasă nicio clipă de liniște. "Sin­gu­rul loc unde am putut gusta fericirea în liniște a fost la Veneția, supra­numită și paradisul amo­rezaților. De foarte multe ori, când nu mai avea cine să ne spio­ne­ze, făceam lungi plim­bări pe canaluri mărgi­nașe, în frumoase gon­dole. Privind luna pe cer, legănați de barcă, ne preumblam ore în­tregi, fără nicio țintă. În noap­tea frumoasă ne spuneam unul altuia cât de mult ne iubim. Ne simțeam cu adevărat fericiți".

Departe de lumea dezlănțuită

Orice s-ar zice, Elena Lupescu chiar îl face feri­cit pe Carol. El, omul atât de îmbufnat și de capri­cios, ajunge să depindă întru totul de coman­damen­tul "Duduii". Dar în vreme ce presa de scandal din lumea întreagă se întrecea în a inventa cele mai mari des­tră­bălări pe seama cu­plului Ele­na Lu­pes­cu - Carol, viața celor doi, în vila de la Neuilly, în subur­biile Parisului, era una cât se poate de banală. Locuiau în­tr-o casă modestă, mo­bilată simplu, în care de-abia dacă ieșeau în evidență câteva tabouri sem­nate de artiști ro­mâni - nu mari ca­podopere. Carol își umplea timpul citind sau ascultând muzi­că, jucând tenis sau ieșind la plimbare cu câinii sau cu mași­nile sale sport. Când cele două servitoare nu erau prin preajmă, se oferea el însuși să-i dea o mână de ajutor "Duduii" la treburile casei. Singu­rele "exage­rări" ale celor doi erau serile în care stă­teau și însăilau, împreună, la senzațio­nalele lor amin­tiri, care vindeau ca pâinea caldă ziarele din Ame­rica și din Marea Britanie. Cei doi iubiți își in­ventau, zi după zi, lumea lor, singura lume în care puteau trăi în deplină li­niște... Dar liniștea aceasta mic burgheză de la marginea Pari­sului pregătea o mare răsturnare de si­tuație. Moar­tea lui Ferdinand, Regența slabă care i-a urmat, gu­vernarea nehotărâtă a țărăniștilor, criza mondială, toate chemau, în gura mare, venirea unui salvator în fruntea tinerei Româ­nii. O singură piedică seri­oasă stătea în calea venirii în țară a lui Carol. Impo­sibilul avea, de fiecare dată, același nume: Elena Lupescu. "L-am încurajat în momente de întristare. L-am îngrijit cât a fost bol­nav. În ziua când Alteța-Sa regală își va relua tro­nul, spre fericirea țării, eu voi dispărea pentru tot­deauna, și nici nu vreau să se vorbească despre mine", se jură Elena. Încurajați de aceste asigurări, complotiștii se apucă temeinic de treabă: revenirea lui Carol în țară și numirea sa ca Rege sunt orga­nizate ca la carte. Carol e întâm­pinat la București, în vara lui 1930, ca un adevărat Mesia!

"Fericit ca un rege"

În timp ce țara întreagă e în sărbătoare, la Neuilly, Elena Lupescu e în pragul nebuniei. Nici nu apucă Regele Carol al II-lea să se obișnuiască prea bine cu noul nume și cu ceremonialul curții, că începe să fie bombardat cu scrisori. "Duduia" își inventează toate bolile și suferințele pământului, pentru a-i ține vie atenția. Într-o scrisoare, îl ame­nință că se sinucide, în alta că se călugărește și, până să ajungă a treia scrisoare, Elena Lupescu e deja în țară, în carne și oase. Carol se confruntă cu prima criză veritabilă a domniei sale. Soluția de avarie? Își ascunde iubita la castelul Foișor. E atât de discret, că nici personalul Casei Regale nu știe de prezența ei. Surpriza apare când cancelaria rega­lă raportează, brusc, cheltuieli mai mari cu mânca­rea pentru Carol.

- Doar nu o să ne spui că mănâncă Regele mai mult?, e iscodit șeful de cabinet, bănuit de niscai matrapazlâcuri.

- Nu mănâncă mai mult, dar seara îi servesc o cină suplimentară. Nu ar trebui să o includ în preț?
Secretul nu mai este, deja, secret, dar chiar și așa, Elena continuă să stea ascunsă, luni bune, la Foișor. O uimitoare dovadă de tenacitate și putere de sacrificiu, în fața căreia fac ple­căciune chiar și adversarii ei cei mai înfocați. Așa cum clamase, melo­dra­matic, de atâtea ori prin presa străină, Lupeasca chiar nu avea de gând să se mai despartă vreodată de Carol.
Prins între eticheta regală și dra­gostea pentru Elena Lupescu, Carol se folosește de orice prilej ca să-și acopere cu cadouri vinovăția față de iubita sa: de Sfinții Constantin și Ele­na, de 1 martie, de Crăciun, de ziua ei de naș­tere, de 14 februarie, ziua când a în­ceput relația lor. Case, ma­șini, biju­terii, haine scumpe... Ca să o poată simți alături la marile mo­men­te ale domniei lui, se dă peste cap ca să îi ofere locuri cât mai bune în tribune și în săli. Nu o dată s-a întâmplat ca, la concertele găz­duite la Palat, Carol să fie surprins toas­tând de unul sin­gur, cu privirea pe pereți. Unii își vor fi imaginat că e nebun, însă Regele în­china în cinstea iubirii sale, ascun­se după per­delele grele ale unor fe­res­tre se­crete. Când primește oaspeți stră­ini, tocmește ca "Duduia" să stea prin balcoanele caselor din vecini, ca să-și poată admira Regele.
Cu timpul, Carol îl integrează tot mai mult și pe Mihai în noua lui via­ță. La Sinaia, erau adeseori îm­pre­ună: "The happy family", cum îi plă­cea lui Carol să-și numească mica lume, locuită de "Duduia" și de Mi­hăiță. Făceau lungi plimbări prin pă­dure, la capătul cărora Carol al II-lea era în al nouălea cer: "A fost în­cân­tător și eu am fost fericit ca un rege alături de cele două ființe pe care le iubesc cel mai mult pe lume". Carol ține ca un metro­nom socoteala tim­pului scurs de la acel 14 februarie când și-au început idila. "12 ani și 7 luni! Lucrul aces­ta începe să conteze și, cum zice «Duduia», anii de la Paris contează dublu. Atât de tare ne-am legat în acești ani, dragostea a devenit așa de puternică și de serioasă, încât face parte chiar din ființa noastră". "Era ca și cum ar fi băut amândoi un elixir al iubirii, ca în «Tristan și Isol­da!»", comentează, uimită, soția unui mare oficial german, care îi vede intersectându-și privirile, pe furiș, la o se­rată.
Marea iubire a lui Carol al II-lea e, însă, și ma­rea lui vulnerabilitate. Nici țara, nici clasa politică nu împărtășesc en­tu­ziasmul Regelui cu privire la Elena Lu­pescu. Dimpotrivă! Fostul ei cerc monden de dinaintea exilului, plin de oameni sus­puși din finanțe, industrie și politică, se transformă, pe an ce trece, într-o veri­ta­bilă camarilă a Duduii, care controlează tot ce mișcă în țară. Noua sa vilă din Mo­drogan, cumpărată de Carol, e văzută de lume nu doar ca un "cuibușor de nebunii", ci și ca un veritabil focar de corupție. Exas­perat că e șicanat non-stop în legătură cu Lupeasca, Regele Carol al II-lea ajunge să judece totul în funcție de opinia inter­locutorilor săi cu privire la "Duduia". Strâmbai din nas când auzeai de ea? Ieșeai automat din grațiile Regelui! Așa se face că, izolată la început, Elena Lupescu e tole­rată și în afara cercurilor camarilei. Pri­mește adesea invitații din partea unor oa­meni politici, generali, diplomați, care știu că prin ea e drumul cel mai scurt spre Rege. Doar partidele de poker se jucau, negreșit, în același cerc restrâns, din care nu lipseau influenții Max Ausch­nitt, Ernest Urdăreanu și Nicolae Malaxa. Dintre toți membrii camarilei, industriașul Malaxa e cel mai generos, împarte cadouri pentru toți, dar mai ales către Elena, căreia îi dăruiește chiar și o vilă la Sinaia. La partidele găz­duite de el, care-i includeau pe Rege și pe Elena, fiecare jucător găsea în fața scau­nului câte 100.000 de lei! Umflate de presa ostilă și de adversarii Regelui, toate aceste detalii despre prosperitatea și influența nefastă a Elenei Lupescu și a găștii ei de acoliți ero­dează puternic populari­tatea lui Carol al II-lea. În climatul tulbure al Celui de-al Doilea Război Mon­dial, în care anti­semitismul ajunsese la apogeu, "E­vreica cu părul roșu" de­vine întruchiparea Răului în România. De la o vre­me, nu trece zi să nu vină vreo amenințare cu moar­tea pe seama Lupeascăi!

Septembrie sub gloanțe

În 1940, la doar 10 ani de când revenise la Bucu­rești ca un salva­tor, Regele Carol al II-lea e silit de Ma­re­șalul Antonescu să abdice. Hăcuită de ruși și de un­guri, țara, care se dezvoltase atât de frumos și cultu­ral, și economic, în primii ani de domnie ai lui Ca­rol, e pe marginea prăpastiei. Re­gele se pregătește pentru un nou exil alături de "Duduia" sa. Încarcă tot ce poate într-o garnitură de tren și pornește spre Serbia, cu destinația Portugalia. Antonescu dă mâ­nă liberă Gărzii de Fier pentru controlarea trenului la ieșirea din România. Bănuită că ar fi complotat la uciderea "Căpita­nu­lui" Zelea Codreanu, șeful Gărzii de Fier, Lupeasca e marea țintă a complo­tului. Avertizat, Carol poruncește ca trenul să treacă în viteză prin ultimele gări de pe traseu, conștient că ar putea avea sur­prize. Când, la Timișoara, înce­pe să se tragă asupra garniturii, unii apropiați îl sfătuiesc să oprească și să o sacrifice pe Elena, ca să poată merge teafăr mai departe. "Nu pot accepta astfel de târgovețiri! Am plecat cu toții împreună și împreună vom îndura aceeași soartă. Să-mi scap pielea, jertfind o femeie, oricare ar fi ea, și, în pri­mul rând, pe «Duduia», care, azi, e singurul meu sprijin, acest lucru nu se poate!", a replicat Carol. E ultimul ordin pe care îl dă în țara în care a fost rege vreme de un deceniu. Își ia apoi "Duduia" și o ține strâns în brațe - lungiți amândoi pe podeaua rece a vagonului, sub bătaia mitralierelor, până când trenul, odată trecut în Serbia, avea să-i des­partă pe cei doi fugari nu doar de gloanțele dușma­nilor, ci și de România, pentru totdeauna.

***

"Anii din exil contează dublu", îl corecta "Du­duia" pe Carol, când el calcula, maniacal, pe 14 a fiecărei luni, de cât timp sunt împreună. Noul exil al celor doi începea cu noi emoții. De-abia scăpați cu viață din România, cei doi sunt nevoiți să treacă în Portugalia, ascunși ca doi fugari, în portbagajul unei mașini, pentru că Spania refuza să le acorde viza de plecare.
În sfârșit liberi, Elena și Carol por­nesc într-un lung turneu prin America Latină. Statele Unite nu și-l doresc ca oaspete pe fostul rege, nici ameri­canii, nici rușii nu se arată dispuși să nego­cieze cu el o revenire la tron. După război, devine limpede că viitorul său politic nu mai există.
În '47, Carol acceptă o căsătorie "in extremis" cu "Duduia", care e bol­navă, pe patul de moarte. Minune sau nu, "Duduia" "învie" pe dată ce se că­sătorește cu Carol, iar cununia religi­oasă, serbată în vila de la Estoril, în Portugalia, în '49, ne-o înfă­ți­șează mai tânără cu 10 ani decât vârsta în­scrisă în pașaportul pe care scria, de-acum, "Prințesa Elena de România". "Trăiască tovarășa vieții mele!", ex­clama Carol, celebrând căsătoria.
Carol mai trăiește puțin, răpus de un violent atac de cord, la numai 59 de ani. "Duduia" își iese din minți de durere. "Plângea fără încetare, refuza să mă­nânce sau să doarmă, intra perma­nent în dor­mitorul unde zăcea trupul neîn­suflețit al lui Carol, țipând și sărutându-i fața și mâinile, ca un personaj dintr-o tragedie greacă". "Adieu, amour de ma vie!", au fost ultimele ei cuvinte înainte ca sicriul să fie depus în Panteonul Regal de la Mânăs­tirea Sao Vicente.
Vreme de 24 ani, zi de zi, o femeie ele­gantă și cernită a fost văzută intrând cu flori în Panteonul portughez. Înmormân­tați împreună la Sao Vicente, cei doi soți vor fi despărțiți la reînhumarea din Ro­mâ­nia, de la Curtea de Argeș, din 2003, când mor­mântul Elenei va fi pus la 500 de metri de cel al fostului Rege. Ironia sorții, totul s-a întâmplat chiar într-o zi de 14 februa­rie, ziua în care s-au cunoscut, ziua din care nu s-au mai despărțit decât după moarte.


Articol documentat pe baza lucrărilor "Regele Playboy", de Paul Quinlan, "Re­gele trădat", de Lilly Marcou, "Duduia", de Diana Mandache, "Memoriile Doam­nei Elena Lupescu - Destăinuiri senzațio­nale", jurnale ale unor personalități inter­belice ale României.