Prințul cu bomboanele
"Îl cunosc pe Prințul Carol de foarte multă vreme. Am chiar credința că-l cunosc mai bine decât Regina Maria, mama sa. Într-una din zile, tatăl meu fu invitat la un ceai de Regina Elisabeta, soția Regelui Carol, și, știind-o că adoră copiii, m-a luat și pe mine. Îmi aduc aminte cu câtă duioșie s-a purtat Regina Elisabeta. A trimis să mi se aducă ciocolată și bomboane. Cum a intrat valetul cu bomboanele, Prințul Carol i-a luat cutia și, întinzând-o, mi-a zis: «Ai un păr foarte frumos!». Pe vremea aceea, eu aveam 9 ani, iar Carol 15. Complimentul copilăresc mi-a plăcut foarte mult, căci, într-adevăr, una dintre marile mele vanități a fost părul. Tânărul Prinț, întinzând cutia cu bomboane, mi-a zis: «Mănâncă!». Mi-a spus-o cu atâta energie, încât am luat o bomboană. Nu am apucat însă să o mănânc, și Prințul Carol mi-a oferit alta. De data asta, am șovăit. Atunci Prințul apucă o bomboană cu degetele sale și mi-o puse în gură. Am mulțumit și l-am rugat să nu-mi mai dea alta. A stăruit, însă, cu încăpățânare, să iau și pe a treia. Pe atunci, nu înțelegeam ce însemnează această stăruință. Ba, mi-aduc aminte că i-am aruncat chiar o privire cruntă. Și astăzi râdem, de câte ori ne aducem aminte, de acest episod. Nu știam că stăruințele lui nu însemnau altceva decât dorința de a prelungi șederea mea acolo. Bietul Carol! Știu acum bine că sub maniera sa brutală se ascunde o inimă nobilă, un caracter ferm, un cavalerism desăvârșit...".
Doi pe un peron
Publicarea în foileton, începând cu anul 1926, de către Elena Lupescu, în tabloide din Anglia și de peste Ocean, a unor savuroase episoade din fulminanta sa relație cu Principele Carol al României face, imediat, înconjurul lumii. Armate de jurnaliști îi vânează peste tot. Interesul pentru amorul regal e uriaș. Unde se mai pomenise ca un principe dintr-o familie atât de bine văzută, înrudită cu marile dinastii europene, cu perspective atât de frumoase, să renunțe, nu o dată, ci de două ori la tron, furat de nebuneasca lui patimă pentru femei de condiție medie?!
La ora primelor "desvăluiri" ale Lupeascăi, povestea era cât se poate de proaspătă. Moștenitorul tronului, Carol al II-lea, plecase în străinătate să reprezinte Casa Regală la un eveniment de familie. Odată dus, Carol nu se mai întoarce acasă, la Prințesa Elena și micuțul lor fiu, Mihai. Elena Lupescu îl așteaptă, aranjată mai ceva ca o regină, într-una dintre celebrele ei rochii Chanel, pe peronul de la "Gare du Nord" din Paris și îi sare în brațe, de cum îl zărește în mulțime. Urmează o îmbrățișare lungă, cât toate zilele și nopțile de când nu se mai văzuseră. În jurul cuplului de amorezi, la "scena peronului" asistă muți nu doar importanți oficiali parizieni și agenți secreți ascunși prin cafenele, ci și zeci și zeci de curioși, care-și scapă valizele din mâini, absorbiți de tensiunea de film de Oscar a momentului. Nimeni nu simte vraja mai putenic decât Carol. Nu se poate rupe din îmbrățișare, știe că Elena Lupescu e femeia lângă care vrea să rămână pentru tot restul vieții! E limpede că asta îl va costa succesiunea la tron, dar e gata să facă acest sacrificiu! Nu-i mai rămâne decât să le scrie părinților, Regele Ferdinand și Regina Maria. Le va cere consimțământul să-și ia un nume obișnuit și să-și vadă liber de viața sa, departe de tumultul pe care, știe prea bine, tocmai e pe cale să îl stârnească în țară.
Dragoste la prima vedere
Biografii serioși trec cu vederea pretenția Elenei Lupescu cum că l-ar fi cunoscut pe Prinț încă din copilărie. Amintirile vândute presei de scandal sunt pline de înflorituri, iar complicitatea lui Carol la aceste povești vorbește de la sine despre intimitatea celor doi. Oricum, adevărata întâlnire vine după aproape 20 de ani de la "scena cu bomboanele", la premiera bucureșteană a unui film. Doar părul roșu, electrizant, mai amintea de fetișcana delicată de-odinioară. Elena e acum femeie în toată puterea cuvântului, cu un divorț la activ și cu reputația unei amante fatale, care avea la degetul mic nume sonore din Bucureștiul epocii, ofițeri, aristocrați, politicieni și industriași. Nu ai cum să nu o remarci. În ochii uimiți ai lui Carol, Elena apare ca o veritabilă stea de la Hollywood. Are părul roșu tițian, ochi verzi, plini de promisiuni, și piele albă ca laptele, în contrast cu rochia neagră, elegantă, la ultima modă. Merge semeață și unduit, de parcă ar călca pe covorul roșu, căutând discret privirea admiratorilor. Magnetizează ochii bărbaților, iar feminitatea ei planturoasă provoacă oftat după oftat. Carol o remarcă de cum intră în sala de cinema. În fața spectacolului oferit de apariția ei, proiecția "Nibelungilor" pare o veșnicie pentru Prințul care nu-și mai găsește locul în fotoliul de catifea. Perfid, chiar un iubit de-ai Lupeascăi i-o prezintă, la final de reprezentație, pe Elena lui Carol, cu gândul că s-ar putea "cățăra", mai apoi, pe seama influenței ei.
Lupeasca moștenise frumusețea mamei sale. E planturoasă, dar cu forme superbe și cu "acel ceva", amestec de farmec și naturalețe, de inteligență și disponibilitate, după care tânjise atâta vreme Prințul Carol. Școlită de măicuțele germane de la Pitar Moș ca să devină o adevărată domnișoară de elită, Elena stăpânea la perfecție ținuta protocolară, dar și nonșalanța aceea care îi zăpăcea pe bărbați.
Războiul celor două Elene
Povestea de amor dintre Elena Lupescu și Prințul Carol se aprinde ca un fitil. Cei doi se întâlnesc când și pe unde pot, uneori chiar în casele foștilor amanți ai Elenei. După ce îi cumpără Lupeascăi o vilă, Carol apare atât de surprinzător pe la ea, că, nu o dată, i se întâmplă să se împiedice pe scări de bărbați care tocmai plecau din casa pe care tocmai o achitase! Jurnalele unor foști miniștri de rang mare, ca și ale angajaților Casei Regale, mustesc de astfel de picanterii...
Dar în viața lui Carol mai era o Elenă, fosta Prințesă de Grecia, cu care era căsătorit de patru ani și care îi născuse și un moștenitor, pe viitorul Rege Mihai. Prințesa află chiar de la soțul ei despre noua sa aventură, pe care, la început, pare s-o sccepte tacit. Poate că există un sâmbure de adevăr în bârfele de la curte care spuneau că pentru a scăpa de asiduitățile conjugale ale lui Carol, care o excedau, Elena îl împingea în brațele roșcovanei pe rege. Cei doi soți au relații foarte reci. Carol se simțea exclus din anturajul simandicos, plin de greci, al Prințesei, în vreme ce Elena îi reproșa, în batjocură, lipsa de rafinament, gusturile simple, până și linia uniformelor, care nu purtau, vezi Doamne!, eticheta unor croitori de clasă. Preocupată mai mult de educația lui Mihai, Prințesa Elena se amăgește că această nouă aventură a "Prințului Playboy" e ceva trecător. Și Regina Maria gândește la fel: "Prințul încăpuse pe mâinile unei evreicuțe roșcate și atrăgătoare, cu o reputație scandaloasă". Nota Reginei e doar un rând printre atâtea altele care consemnau, când cu îngrijorare, când cu amărăciune, desele derapaje sentimentale ale fiului ei. Într-un târziu, când intră la idei, Prințesa Elena încercă să-l țină departe pe Carol de tentații. Câteva săptămâni la Sinaia, în locul senin în care își trăiseră primele luni de după căsătorie, aveau să îl reapropie pe Prințul șarmant, de care se îndrăgostise în urmă cu câțiva ani. Dar biata Prințesă nu știe cu cine are a face! Amanta apare și ea, de îndată, în zonă, hotărâtă să nu cedeze niciun centimetru în lupta pentru inima Prințului. Carol dispare tot mai des, în lungi "plimbări" cu automobilul prin pădure. De fapt, se furișează printr-o grădină și aruncă cu pietricele în geamul de la parterul Vilei Gianni. I se deschide, invariabil, ușa din spate. Uneori stă câteva ore, alteori noaptea întreagă, în vreme ce mașina sport parcată peste drum de Mânăstirea Sinaia lasă frâu liber imaginației bogate a lumii. Într-o noapte, Prințesa Elena recurge la soluția extremă: îl închide pe Carol în camera lui, să fie sigură că nu-i mai scapă. Atracția pentru Lupeasca e însă mai tare, chiar și decât... gravitația: Prințul sare în gol de la etaj și își scrântește piciorul, dar nici asta nu îl împiedică să se târâie, prin tufișuri, până la adevărata stăpână a inimii lui.
Farmecele "Duduii"
Încercată de Carol în fel și chip, Regina mamă Maria se putea aștepta la orice de la fiul ei, dar nu să renunțe, din nou, la tron. Îi ținuse partea cu câțiva ani în urmă, când Prințul dezertase, în plin război, și fugise la Odessa, într-o călătorie plină de riscuri, ca să se căsătorească cu Zizi Lambrino. Regina l-a iertat atunci, punând sufletul de mamă mai presus de realismul politic, dar cum să-l mai poată susține de data asta, după ce fugise la Paris cu "Evreica cu părul roșu"? "Acum, dezertarea sa echivala cu o crimă, fiindcă își abandona soția și copilul. Nu-l mai pot salva nici ca prinț, nici ca om. O să fie întotdeauna la discreția primei nenorocite care o să-l dorească". Liberalii, marii dușmani politici ai lui Carol, deschid șampaniile, mulțumind Cerului că puteau scăpa de el. De la Paris, Carol insistă pe ideea că abandonul său nu i se datorează Elenei Lupescu, ci tocmai intrigilor politice de la București. Se pare că avea dreptate.
Ca niciodată, Prințul se trezește complet izolat. Singurul sprijin îi e, până la urmă, "Duduia" (așa cum o alintă Carol pe Lupeasca), cea care îl copleșește pe Carol cu afecțiune, îl consolează și îi oferă familiaritatea care îi lipsea în căminul oficial: muzica de lume, glumele fără perdea, jocurile de cărți, mâncarea românească, mămăliguța la care "Duduia" era mare maestră. "Doamne! Tu îmi ești martor, știi bine câtă dorință aș avea să îngenunchez la picioarele mamei lui și să-i povestesc toate durerile lui Carol, toată grozava tragedie, tot haosul în care se zbate și din care nu vede nicio scăpare. Pentru Regina Maria, eu nu sunt decât o femeie care a izbutit, grație farmecelor ei, a-l ispiti pe Carol mai presus de puterile sale de împotrivire, distrugându-i, prin tot felul de mijloace, caracterul. O, de s-ar ști cât îmi e de scumpă fericirea lui Carol, de s-ar ști cu câtă dragoste sinceră îl înconjur și cât mă străduiesc să-l fac să uite mâhnirile sale. Dumnezeu îmi e martor că dacă l-am urmat nu am făcut-o decât cu curata intențiune de a-l îngriji, de a nu-l lăsa în astfel de momente fără sprijinul meu, fără dragostea mea", se spovedește "Duduia" în tabloidele din străinătate.
Paradisul amorezaților
Avalanșa de acuze, de minciuni și de ură care se revarsă din toate părțile împotriva amorezilor parizieni nu face decât să-i apropie și mai mult. "Ne simțeam așa de legați unul de altul, încât fericirea noastră nu mai cunoștea margini. Este foarte adevărat că m-am ținut strâns legată de el, dar oare care femeie ar fi făcut altfel în locul meu, atunci când iubește un bărbat cu toată pasiunea, cu tot focul? Cu cât trecea timpul, dragostea noastră devenea și ea mai mare, așa că, încetul cu încetul, am luat ferma hotărâre de a nu-l mai părăsi niciodată. Dacă Carol a stat mai departe de fiul său, asta se datorește faptului că între el și soția sa, Elena, există mari nepotriviri. Căsătoria lor a fost o căsătorie de stat, pe câtă vreme unirea lui Carol cu mine e bazată pe dragoste, pe fericire", mărturisește Elena Lupescu.
Între timp, la Paris, oamenii Siguranței, puși de Ionel Brătianu pe urmele lor, nu le lasă nicio clipă de liniște. "Singurul loc unde am putut gusta fericirea în liniște a fost la Veneția, supranumită și paradisul amorezaților. De foarte multe ori, când nu mai avea cine să ne spioneze, făceam lungi plimbări pe canaluri mărginașe, în frumoase gondole. Privind luna pe cer, legănați de barcă, ne preumblam ore întregi, fără nicio țintă. În noaptea frumoasă ne spuneam unul altuia cât de mult ne iubim. Ne simțeam cu adevărat fericiți".
Departe de lumea dezlănțuită
Orice s-ar zice, Elena Lupescu chiar îl face fericit pe Carol. El, omul atât de îmbufnat și de capricios, ajunge să depindă întru totul de comandamentul "Duduii". Dar în vreme ce presa de scandal din lumea întreagă se întrecea în a inventa cele mai mari destrăbălări pe seama cuplului Elena Lupescu - Carol, viața celor doi, în vila de la Neuilly, în suburbiile Parisului, era una cât se poate de banală. Locuiau într-o casă modestă, mobilată simplu, în care de-abia dacă ieșeau în evidență câteva tabouri semnate de artiști români - nu mari capodopere. Carol își umplea timpul citind sau ascultând muzică, jucând tenis sau ieșind la plimbare cu câinii sau cu mașinile sale sport. Când cele două servitoare nu erau prin preajmă, se oferea el însuși să-i dea o mână de ajutor "Duduii" la treburile casei. Singurele "exagerări" ale celor doi erau serile în care stăteau și însăilau, împreună, la senzaționalele lor amintiri, care vindeau ca pâinea caldă ziarele din America și din Marea Britanie. Cei doi iubiți își inventau, zi după zi, lumea lor, singura lume în care puteau trăi în deplină liniște... Dar liniștea aceasta mic burgheză de la marginea Parisului pregătea o mare răsturnare de situație. Moartea lui Ferdinand, Regența slabă care i-a urmat, guvernarea nehotărâtă a țărăniștilor, criza mondială, toate chemau, în gura mare, venirea unui salvator în fruntea tinerei Românii. O singură piedică serioasă stătea în calea venirii în țară a lui Carol. Imposibilul avea, de fiecare dată, același nume: Elena Lupescu. "L-am încurajat în momente de întristare. L-am îngrijit cât a fost bolnav. În ziua când Alteța-Sa regală își va relua tronul, spre fericirea țării, eu voi dispărea pentru totdeauna, și nici nu vreau să se vorbească despre mine", se jură Elena. Încurajați de aceste asigurări, complotiștii se apucă temeinic de treabă: revenirea lui Carol în țară și numirea sa ca Rege sunt organizate ca la carte. Carol e întâmpinat la București, în vara lui 1930, ca un adevărat Mesia!
"Fericit ca un rege"
În timp ce țara întreagă e în sărbătoare, la Neuilly, Elena Lupescu e în pragul nebuniei. Nici nu apucă Regele Carol al II-lea să se obișnuiască prea bine cu noul nume și cu ceremonialul curții, că începe să fie bombardat cu scrisori. "Duduia" își inventează toate bolile și suferințele pământului, pentru a-i ține vie atenția. Într-o scrisoare, îl amenință că se sinucide, în alta că se călugărește și, până să ajungă a treia scrisoare, Elena Lupescu e deja în țară, în carne și oase. Carol se confruntă cu prima criză veritabilă a domniei sale. Soluția de avarie? Își ascunde iubita la castelul Foișor. E atât de discret, că nici personalul Casei Regale nu știe de prezența ei. Surpriza apare când cancelaria regală raportează, brusc, cheltuieli mai mari cu mâncarea pentru Carol.
- Doar nu o să ne spui că mănâncă Regele mai mult?, e iscodit șeful de cabinet, bănuit de niscai matrapazlâcuri.
- Nu mănâncă mai mult, dar seara îi servesc o cină suplimentară. Nu ar trebui să o includ în preț?
Secretul nu mai este, deja, secret, dar chiar și așa, Elena continuă să stea ascunsă, luni bune, la Foișor. O uimitoare dovadă de tenacitate și putere de sacrificiu, în fața căreia fac plecăciune chiar și adversarii ei cei mai înfocați. Așa cum clamase, melodramatic, de atâtea ori prin presa străină, Lupeasca chiar nu avea de gând să se mai despartă vreodată de Carol.
Prins între eticheta regală și dragostea pentru Elena Lupescu, Carol se folosește de orice prilej ca să-și acopere cu cadouri vinovăția față de iubita sa: de Sfinții Constantin și Elena, de 1 martie, de Crăciun, de ziua ei de naștere, de 14 februarie, ziua când a început relația lor. Case, mașini, bijuterii, haine scumpe... Ca să o poată simți alături la marile momente ale domniei lui, se dă peste cap ca să îi ofere locuri cât mai bune în tribune și în săli. Nu o dată s-a întâmplat ca, la concertele găzduite la Palat, Carol să fie surprins toastând de unul singur, cu privirea pe pereți. Unii își vor fi imaginat că e nebun, însă Regele închina în cinstea iubirii sale, ascunse după perdelele grele ale unor ferestre secrete. Când primește oaspeți străini, tocmește ca "Duduia" să stea prin balcoanele caselor din vecini, ca să-și poată admira Regele.
Cu timpul, Carol îl integrează tot mai mult și pe Mihai în noua lui viață. La Sinaia, erau adeseori împreună: "The happy family", cum îi plăcea lui Carol să-și numească mica lume, locuită de "Duduia" și de Mihăiță. Făceau lungi plimbări prin pădure, la capătul cărora Carol al II-lea era în al nouălea cer: "A fost încântător și eu am fost fericit ca un rege alături de cele două ființe pe care le iubesc cel mai mult pe lume". Carol ține ca un metronom socoteala timpului scurs de la acel 14 februarie când și-au început idila. "12 ani și 7 luni! Lucrul acesta începe să conteze și, cum zice «Duduia», anii de la Paris contează dublu. Atât de tare ne-am legat în acești ani, dragostea a devenit așa de puternică și de serioasă, încât face parte chiar din ființa noastră". "Era ca și cum ar fi băut amândoi un elixir al iubirii, ca în «Tristan și Isolda!»", comentează, uimită, soția unui mare oficial german, care îi vede intersectându-și privirile, pe furiș, la o serată.
Marea iubire a lui Carol al II-lea e, însă, și marea lui vulnerabilitate. Nici țara, nici clasa politică nu împărtășesc entuziasmul Regelui cu privire la Elena Lupescu. Dimpotrivă! Fostul ei cerc monden de dinaintea exilului, plin de oameni suspuși din finanțe, industrie și politică, se transformă, pe an ce trece, într-o veritabilă camarilă a Duduii, care controlează tot ce mișcă în țară. Noua sa vilă din Modrogan, cumpărată de Carol, e văzută de lume nu doar ca un "cuibușor de nebunii", ci și ca un veritabil focar de corupție. Exasperat că e șicanat non-stop în legătură cu Lupeasca, Regele Carol al II-lea ajunge să judece totul în funcție de opinia interlocutorilor săi cu privire la "Duduia". Strâmbai din nas când auzeai de ea? Ieșeai automat din grațiile Regelui! Așa se face că, izolată la început, Elena Lupescu e tolerată și în afara cercurilor camarilei. Primește adesea invitații din partea unor oameni politici, generali, diplomați, care știu că prin ea e drumul cel mai scurt spre Rege. Doar partidele de poker se jucau, negreșit, în același cerc restrâns, din care nu lipseau influenții Max Auschnitt, Ernest Urdăreanu și Nicolae Malaxa. Dintre toți membrii camarilei, industriașul Malaxa e cel mai generos, împarte cadouri pentru toți, dar mai ales către Elena, căreia îi dăruiește chiar și o vilă la Sinaia. La partidele găzduite de el, care-i includeau pe Rege și pe Elena, fiecare jucător găsea în fața scaunului câte 100.000 de lei! Umflate de presa ostilă și de adversarii Regelui, toate aceste detalii despre prosperitatea și influența nefastă a Elenei Lupescu și a găștii ei de acoliți erodează puternic popularitatea lui Carol al II-lea. În climatul tulbure al Celui de-al Doilea Război Mondial, în care antisemitismul ajunsese la apogeu, "Evreica cu părul roșu" devine întruchiparea Răului în România. De la o vreme, nu trece zi să nu vină vreo amenințare cu moartea pe seama Lupeascăi!
Septembrie sub gloanțe
În 1940, la doar 10 ani de când revenise la București ca un salvator, Regele Carol al II-lea e silit de Mareșalul Antonescu să abdice. Hăcuită de ruși și de unguri, țara, care se dezvoltase atât de frumos și cultural, și economic, în primii ani de domnie ai lui Carol, e pe marginea prăpastiei. Regele se pregătește pentru un nou exil alături de "Duduia" sa. Încarcă tot ce poate într-o garnitură de tren și pornește spre Serbia, cu destinația Portugalia. Antonescu dă mână liberă Gărzii de Fier pentru controlarea trenului la ieșirea din România. Bănuită că ar fi complotat la uciderea "Căpitanului" Zelea Codreanu, șeful Gărzii de Fier, Lupeasca e marea țintă a complotului. Avertizat, Carol poruncește ca trenul să treacă în viteză prin ultimele gări de pe traseu, conștient că ar putea avea surprize. Când, la Timișoara, începe să se tragă asupra garniturii, unii apropiați îl sfătuiesc să oprească și să o sacrifice pe Elena, ca să poată merge teafăr mai departe. "Nu pot accepta astfel de târgovețiri! Am plecat cu toții împreună și împreună vom îndura aceeași soartă. Să-mi scap pielea, jertfind o femeie, oricare ar fi ea, și, în primul rând, pe «Duduia», care, azi, e singurul meu sprijin, acest lucru nu se poate!", a replicat Carol. E ultimul ordin pe care îl dă în țara în care a fost rege vreme de un deceniu. Își ia apoi "Duduia" și o ține strâns în brațe - lungiți amândoi pe podeaua rece a vagonului, sub bătaia mitralierelor, până când trenul, odată trecut în Serbia, avea să-i despartă pe cei doi fugari nu doar de gloanțele dușmanilor, ci și de România, pentru totdeauna.
***
"Anii din exil contează dublu", îl corecta "Duduia" pe Carol, când el calcula, maniacal, pe 14 a fiecărei luni, de cât timp sunt împreună. Noul exil al celor doi începea cu noi emoții. De-abia scăpați cu viață din România, cei doi sunt nevoiți să treacă în Portugalia, ascunși ca doi fugari, în portbagajul unei mașini, pentru că Spania refuza să le acorde viza de plecare.
În sfârșit liberi, Elena și Carol pornesc într-un lung turneu prin America Latină. Statele Unite nu și-l doresc ca oaspete pe fostul rege, nici americanii, nici rușii nu se arată dispuși să negocieze cu el o revenire la tron. După război, devine limpede că viitorul său politic nu mai există.
În '47, Carol acceptă o căsătorie "in extremis" cu "Duduia", care e bolnavă, pe patul de moarte. Minune sau nu, "Duduia" "învie" pe dată ce se căsătorește cu Carol, iar cununia religioasă, serbată în vila de la Estoril, în Portugalia, în '49, ne-o înfățișează mai tânără cu 10 ani decât vârsta înscrisă în pașaportul pe care scria, de-acum, "Prințesa Elena de România". "Trăiască tovarășa vieții mele!", exclama Carol, celebrând căsătoria.
Carol mai trăiește puțin, răpus de un violent atac de cord, la numai 59 de ani. "Duduia" își iese din minți de durere. "Plângea fără încetare, refuza să mănânce sau să doarmă, intra permanent în dormitorul unde zăcea trupul neînsuflețit al lui Carol, țipând și sărutându-i fața și mâinile, ca un personaj dintr-o tragedie greacă". "Adieu, amour de ma vie!", au fost ultimele ei cuvinte înainte ca sicriul să fie depus în Panteonul Regal de la Mânăstirea Sao Vicente.
Vreme de 24 ani, zi de zi, o femeie elegantă și cernită a fost văzută intrând cu flori în Panteonul portughez. Înmormântați împreună la Sao Vicente, cei doi soți vor fi despărțiți la reînhumarea din România, de la Curtea de Argeș, din 2003, când mormântul Elenei va fi pus la 500 de metri de cel al fostului Rege. Ironia sorții, totul s-a întâmplat chiar într-o zi de 14 februarie, ziua în care s-au cunoscut, ziua din care nu s-au mai despărțit decât după moarte.
Articol documentat pe baza lucrărilor "Regele Playboy", de Paul Quinlan, "Regele trădat", de Lilly Marcou, "Duduia", de Diana Mandache, "Memoriile Doamnei Elena Lupescu - Destăinuiri senzaționale", jurnale ale unor personalități interbelice ale României.