COCA BLOOS - "Draga mea, teatrul este un templu. Poartă-te ca atare"

Cornelia, mama grahilor

- Să nu râdeţi, dar aş vrea să începem interviul cu o referire la numele dvs., care are o rezonanţă foarte specială. Credeţi în teoria conform căreia numele determină personalitatea celui care îl poartă?

- Da. Cred cu toată covingerea că nu­mele în­seamnă foarte mult în viaţa unui om. În nume­ro­lo­gie se vorbeşte mult despre asta, despre va­loarea li­te­relor, despre vibra­ţiile lor com­bi­nate. Infor­maţiile acestea mi-au par­venit destul de târziu, însă, odată ce le-am descoperit, am început să-mi explic multe lucruri. Vedeţi, pe mine nu mă chea­mă Coca. La botez, am primit numele de Cor­nelia. Şi nu în­tâm­plător, cred. Cornelia a fost mama fraţilor Tiberius şi Caius Gracchus, celebrii tribuni reformatori din Ro­ma antică, şi fiica lui Scipio Africanul, o fe­meie care a ajuns să fie cunoscută în is­to­rie pen­tru edu­caţia aleasă pe care le-a dat-o fiilor săi. M-am în­trebat deseori de ce mi-am fo­losit atât de puţin nu­mele de botez. De ce, în loc de majestuoasa Cor­nelia, am pre­fe­rat-o pe "pi­sica" de Coca? În facultate mi se spunea Cuchi sau Dop, că eram grasă, apoi, pri­etenii şi cunoş­tinţele au început să mi se adreseze cu Coca, iar din clipa în care m-am lăsat absorbită com­plet de teatru, am folosit exclusiv prenumele acesta. Poate şi pentru că există o anume proporţie în­tre acest prenume şi numele de familie: Coca Bloos. În sinea mea, mă identificam mai curând cu Co­ca Bloos, decât cu Cornelia Bloos. Varianta din ur­mă sună oficial, e mult mai puternică decât prima. Am făcut bine, n-am făcut bine...? Nu ştiu nici azi. În ceea ce priveşte numele de familie, Bloos, întot­deauna l-am simţit ca depăşindu-mă pe mine, ca fiinţă. Nu pentru că ar conţine doi de "o", ci ca re­zo­nan­ţă. Mai ales că e un nume vechi, pe care l-am moş­tenit de pe linia tatălui meu, Helmuth Bloos, sas de lângă Sibiu, urmărindu-l până la străbunici, in­clu­siv. Însă îmi închipui că numele vine de mult mai departe.

- Vi s-a spus vreodată Cornelia, aşa cum vă cheamă, de fapt?

- Nu. În copilărie, mi se spunea Cocuţa. Se potrivea cu vârsta, dar şi cu personalitatea mea. Am fost un copil foarte solar, râzătoriu, care se zbenguia mult şi care prefera compania băieţilor, căci cu ei, şi mai puţin cu fetele, puteam să sar peste garduri, să joc coarda, să alerg, să bat mingea pe terenul de bas­chet sau pe cel de fotbal ori să discut despre ma­şini... Chiar şi matură fiind, am fost pasionată de cursele de Formula 1. Asta, până când a murit acel pilot extraordinar care a fost Ayrton Senna. Când a dispărut el, cursele astea şi-au pierdut sa­voarea, căci nimeni altcineva din concurs nu ţinea ştacheta ridicată atât de sus.

"Onoarea să-i am părinţi pe Helmuth şi Aurica"

- Tata sas, de lângă Sibiu, în schimb dvs. v-aţi născut în Oltenia, la Râmnicu Vâlcea. La fel de ciudat ca şi numele...

- Da, viaţa ordonează lucrurile cu mai multă înţelepciune decât noi. Tata şi-a întâlnit marea dragoste, pe mama, Aurica, şi-aşa, familia noas­tră s-a stabilit la Vâlcea. Ai mei au fost nişte oa­meni cu cultul cuibului şi-al copiilor: tot ce e mai frumos în mine şi averea cu care am pornit în viaţă - mă refer la educaţie - de la ei le am, de la mama şi de la tata. A fost o onoare pentru mine să-i am pe Aurica şi pe Helmuth ca părinţi. Pe de altă parte, într-un registru mai amuzant, pot să vă spun că mama era, ca zodie, Scorpion, iar tata, Ber­bec. Ca atare, la noi în casă nu exista decât un sin­gur adevăr: adevărul mamei. (râde)

- Dvs. ce zodie sunteţi?

- Balanţă! Vă imaginaţi ce "teroare" persista în relaţia dintre Balanţă şi Scorpion! Termenii "ne­go­ciere" şi "a negocia" nu existau în casa noastră. Tata venea cu educaţia, disciplina şi rigoarea nordică, iar mama venea cu exigenţa. Şi asta, nu doar în copi­lăria mea mică! Închipuiţi-vă că o dată, în anul II de facultate, mi-am permis să mă întorc acasă pe la ora 12-1 noaptea, deşi stabili­sem că aveam să ajung pe la 10. La sosire, casa era luminată toată, în ciuda orei târzii şi, cum am păşit peste prag, am şi primit o pereche de palme de la mama: "Acasă vii la ora la care ai spus că vii. Casa nu-i hotel!". Mama era foar­­te scurtă-n mâini şi ca­te­gorică. (râde) Adevărul e că-i datorez foarte mult: far­mecul, şarmul, simţul umo­rului, ştiinţa de a face cu­răţenie... Chiar mă gân­deam că, ajunsă într-o si­tuaţie de criză, aş putea să-mi câştig existenţa fă­când curăţenie. La asta nu mă întrece nimeni: pe ur­ma mea, locul sclipeşte!

- Şi cum de-aţi ajuns, de la lustruitul par­che­tului acasă, la Facultatea de Filosofie din Cluj?

- Asta-i altă istorie, doar că mult mai sinuoasă! Ca oricărui copil, îmi plăceau foarte mult poveştile, basmele pe care mi le spunea bunica. În încercarea disperată de a-şi face nepoata să caşte gura şi să mănânce, draga de ea îmi spunea "poveşti dupe poveşti", doar-doar o reuşi să mă hrănească; împru­muta cărţi de la bibliotecă, iar eu, vizualizând cu ochii minţii aventurile acelea fabuloase din "Hansel şi Gretel", "Ruslan şi Ludmila" ori "Douăsprezece lebede", mai lăsam autocontrolul deoparte şi dă­deam drumul pe gât îmbucăturii. Îmi plăceau însă şi piesele de teatru pe care le ascultam la difuzor (că aşa era pe vremea aceea: se strângea toată fa­milia, se făcea linişte deplină în casă şi toţi ascultam vrăjiţi vocile acelea minunate, pe care, după nişte ani, aveam să le identific ca aparţinând unor mari actori) sau "scenariile" pe care mi le croiam sin­gură, prin jocuri. Iar atunci când mă jucam şi cu alţi copii, mereu reuşeam să fiu eu cea care să propună jocul. Şi-mi plăcea foarte mult să-i organizez pe ceilalţi (acum îmi dau seama că, de fapt, subcon­ştient, mă închipuiam regizor şi distribuiam ro­lurile). Mai ales când făceam mâncare -ştiţi, cu for­me din acelea din tablă! - nu mă prea omo­ram cu pre­paratul, eu eram mai mult cu supra­ve­gheatul. (râde)Mai eram pasionată şi de mu­zică: ascultam diverse programe muzi­cale la difuzor, dar aveam şi serile voioase din familie, când mama cân­ta cu glasul, iar tata la muzicuţă. Şi cu toţii dan­sam... Tata m-a învăţat alfabetul dansului: pornind de la vals şi tango şi ajun­gând la rock, cum se purta în epocă. Pe scurt, cu averea asta de poveşti strânsă în suflet şi după experienţa de la cercul de teatru din li­ceu, unde ajunsesem o mică vedetă, în 1964, după bacalaureat, am vrut să văd dacă nu există cumva vreo facultate de făcut teatru. Şi am aflat că există! Atât doar că ai mei s-au împotrivit categoric acestei idei, iar mama, necruţătoare, mi-a zis că la Teatru se duc fete frumoase, iar eu, după cum mă vedeţi, n-am fost vreo fru­museţe, am avut doar un oare­care farmec. Aşa m-am ales şi cu un com­plex! În orice caz, pentru că eram o umanistă - matematica, chimia şi toate materiile rea­liste au fost o teroare pentru mine - s-a decis să dau admitere la Filozofie, de pe urma că­reia, pe vremea aceea, puteai să practici şi me­seria de jurnalist. Deci am intrat la Filozofie la Cluj (Bucu­reştiul ie­şise din discuţie, că era un loc al pier­za­niei, în viziunea alor mei) şi mi-am văzut de şcoală cu sârguinţă, dar fără prea mare apetenţă (şi pentru filozofie trebuie să ai un talent, iar eu nu aveam, şi-apoi, consi­der că ea trebuie făcută la maturitate, nu la optspre­zece ani). Însă, în paralel, m-am dus la secţia de Teatru, de la Casa de Cul­tură din Cluj, care era condusă de doam­na Olimpia Ar­ghir. Aşa s-a făcut că, vre­me de cinci ani de zile, am jucat teatru foarte serios la Cluj, devenind şi acolo un soi de mică-vedetă, în mediul artistic stu­denţesc. Se făcea treabă foarte bună la acea casă de cultură, dar şi mun­ceam pe rupte la repetiţii. Singura distracţie era să merg la cofetărie. Erau mai multe cofe­tării în oraş şi, la fel ca în Bucu­reşti, fie­care era frecventată de un anu­me soi de societate: la "Arizona" mergeau istoricii, la "Vita Dulci" mergeau şi-şi luau cafeluţa profe­sorii de la Universitate, iar eu eram"crochistă", adică frec­ven­tam cofetăria "Croco", unde ne servea Ildi, o un­gu­roaică fru­moa­să şi înaltă, care ne mai dădea cafeaua şi pe datorie. După absolvire, m-am dus să-mi iau repartiţia, care se dădea în funcţie de media pe ţară, şi pe mine, cu media 8,60, m-au trimis în presă, la publicaţia "Tri­buna Sibiului". Aşa am ajuns eu jurnalist! Şi să ştiţi că mi-a plăcut! Am ţinut "Pagina Tineretului" - cu reportaje, anchete, interviuri -, deşi, la modul ideal, eu visam la po­sibilitatea de a-mi lua rucsacul în spate să călătoresc prin lume şi să scriu despre obiceiurile, tradiţiile şi religiile diverselor popoare. Sau să fac reportaje în zone de conflict. Modelul meu în materie de jurnalism a fost italianca Oriana Fallaci. În 2006, eram la Palermo, beam o cafea şi, la o masă alătu­rată, un domn îşi citea ziarul, iar pe pagina dinspre mine era tipărit anunţul decesului ei. A fost o zi foarte tristă pentru mine! Oriana Fallaci era o fe­meie cu o personalitate foarte puternică şi cu talent furtunos. Jurnalistă gigantică. În sfârşit... Am stat la "Tribuna Sibiului" trei ani, până când mi-am în­cheiat stagiatura şi am virat-o spre teatru. Timpul nu mai avea răbdare cu mine. A fost ca o iubire care a tot mocnit, care a tot stat cumva ascunsă şi care, până la urmă, a izbucnit. Nu se mai putea altfel! Jucasem în cercul de la liceu, apoi în cel de la Casa de Cultură din Cluj şi chiar şi la Sibiu, unde am făcut şi teatru de amatori. Pur şi simplu, simţeam că am de spus ceva în zona asta! Şi am fost şi spri­jinită: cei cu care lucram se purtau astfel cu mine încât mi-au creat sentimentul că nu greşesc perseverând pe calea asta. Aşa că i-am anunţat pe redac­torul-şef şi pe colegii de redacţie de la "Tribuna Sibiului", că "Ga­ta! Eu plec", şi-am plecat! Citisem într-un ziar că la Teatrul de Nord din Satu Mare se înfiinţase secţia română şi acum se dădea examen pentru actori corp ansamblu. Ha­bar n-aveam ce însemna "corp an­sam­blu", îmi ajun­gea că era vorba de un teatru! M-am prezentat în fusta cu care dădusem şi admiterea la fa­cultate, fosta mea fustă plisată, de pionier, am spus o poe­zioară pe care o prinsesem din zbor în şcoală, de pe la gazeta de pe­rete, dar pe care am adap­tat-o eu pu­ţin şi... am fost primită! De domnul director Mihai Raicu, care mi-a deturnat drumul vieţii şi căruia îi sunt şi azi recu­noscătoare. Am luat o cutie mare de carton, în care mi-am în­desat plăpumiţa şi cărţile şi m-am mutat la Satu Mare. Dar n-am făcut rădăcini nici aco­lo. Au urmat Braşovul, apoi teatrul din Piatra Neamţ, unde pot să spun că am făcut adevărata fa­cultate de teatru! Ce şcoală! Ce oameni am întâl­nit acolo! Şi apoi, la 40 de ani bătuţi pe muchie, după ce mă rugasem din tot su­fle­tul la Bunul Dum­nezeu, am ajuns, în sfâr­şit, la Bucureşti: visul meu dintot­dea­una! Cum însă nici nu aveam bani să tot fac naveta Piatra Neamţ-Bucu­reşti şi nici nu se cădea să tot plec de la Teatrul din Piatra Neamţ, până la urmă, Dinu Săraru, care era pe atunci directorul Teatrului Mic, a zis "O detaşez la mine." Şi m-a deta­şat.

Emoţia amintirii

- Cum era lumea teatrală din acea perioadă?

- Ca să poţi să faci teatru - cred eu - tre­buie as­cul­tare, răbdare, să nu-ţi pierzi bucuria, candoarea şi astea toate e obli­gatoriu să le înveleşti într-o mun­că infer­nală. Iar, deasupra tuturor, să pui credinţa în meserie. Pe principiul acesta m-am croit, învăţând de la alţii: am fost obedientă, am respectat teatrul şi spectatorii, n-am deschis niciodată uşa cu piciorul şi nici n-am intrat eu pri­ma. De-asta mulţi au zis despre mine că sunt "mo­destă", aşa, parcă strâm­bând puţin din nas. Dar ei nu ştiau că, pe lângă prin­cipiul pe care vi l-am de­scris, eu mai sufeream şi din cauza felului în care am ajuns "pe sub uşă" la ac­torie, din cauză că nu făcusem IATC-ul.

- Doamnă Coca Bloos, faceţi parte din aşa numita generaţie de aur a teatrului românesc. Aţi jucat alături de actori celebri, în spectacole de neuitat. Ce vedeţi când priviţi înapoi?

- Ştiţi, privind în urmă, îmi dau seama că am avut norocul să joc în multe spectacole care au făcut istorie în teatrul românesc, că, dacă e să mă refer, de pildă, la "Danaidele", în regia lui Silviu Purcă­re­te, pot spune că acela a făcut istorie chiar şi în teatrul internaţional. Însă, emoţia amin­ti­rii se aşează mai abitir pe acele întâmplări care s-au legat, cum­va, şi de nişte aşteptări de viaţă. De-asta, poa­te, unul dintre cele mai dragi "episoade" din cariera mea e acela cu spec­ta­colul "Piaţeta", de Car­lo Goldoni, tot în regia lui Silviu Purcă­rete. Datorită acestui spec­tacol, am izbutit eu să ajung să-mi îm­pli­nesc visul de a mă mu­ta în Bucureşti. Că­tă­lina Bu­­zoianu m-a vă­zut în el şi mi-a în­les­nit "pă­trun­derea" în capitală, distribuin­du-mă în "Uria­şii mun­ţilor", pe care l-a mon­tat la Bulandra. Re­ve­nind la "Piaţeta": Doam­­ne, ce spectacol!Aceea a fost cu-adevărat o rea­lizare de referinţă şi pentru teatru, şi pentru trupă! Acolo nu puteai să spui că exista un per­sonaj principal, în sensul de stâlp al piesei. Întreaga echipă, cea de la teatrul din Piatra Neamţ, ducea piesa în mod egal. Şi ce distri­buţie a fost: Bog­dan Gheorghiu, Maia Morgenstern, Oana Pellea, Claudiu Istodor, Maria Filimon, Oana Albu, Si­mona Măicănescu, Traian Pârlog, Paul Chiribuţă şi Liviu Timuş. Iar eu făceam cuplu cu Simona Măicănescu (noi eram Catte şi Pasqua!). Doamne, ce vremuri! Le datorez enorm tuturor regizorilor şi actorilor cu care am lucrat, iar pe unii dintre ei i-am privit chiar cu veneraţie, însă poate cea mai lumi­noasă persoană, din amintirile mele legate de pro­fesie, este domnul Csiky András, direc­torul teatrului din Satu Mare. Căci marele actor Csiky András este cel care mi-a făcut educaţia în teatru. Dânsul, când intra în clădirea teatrului, îşi sco­tea pălăria, ca în faţa unei doamne de neam no­bil. Avea o eleganţă şi aproape o religiozitate a ges­tului care, pur şi simplu, te înfiora. Şi întotdeauna vorbea încet-încetişor şi cu mare cumpătare. Eu, când am ajuns acolo, vor­beam tare, aşa, cum vor­besc azi românii needucaţi prin străinătate. Şi dân­sul m-a luat într-o zi deoparte şi mi-a spus pe un ton blând, nu dojenitor: "Draga mea, teatrul este un tem­plu. Iar tu trebuie să te comporţi ca atare. Când intri în teatru, trebuie să vorbeşti încet, să nu te preumbli prin decor şi pe scenă îmbrăcată în haine civile, să nu mănânci prin sală! Trebuie să fii modestă şi cu un desăvârşit respect pentru acest templu!"

- Dvs. ce fel de actriţă credeţi că sunteţi?

- Nu ştiu... Am fost o actriţă de regizor. Asta zic eu că e normalitatea: ca ac­torul să asculte de re­gi­zor. Se spune că actorul cre­ează. Nu! Cel care creează e regizorul. El are perspec­tiva specta­co­lului. Actorul joacă un rol - ascul­tân­du-l pe regizor şi stră­duindu-se după putinţele lui să facă rolul cât mai bine. Şi am fost o actriţă sinceră. Că eu am consi­de­­rat mereu că există trei locuri unde nu poţi să minţi: pe scenă, că te minţi pe tine dacă ai im­presia că publicul nu vede, nu simte ori nu pricepe; în biserică - nu poţi să-ţi minţi duhovnicul, că te minţi pe tine; şi când faci dragoste, că tot pe tine te minţi. Şi toate trei înseamnă IUBIRE: pentru cel din sală, pen­tru divinitate şi pentru parte­ner.

Amărăşteanca cu epoleţi

- Mi-aţi spus mai devreme că aţi făcut un com­plex când mama v-a spus că la Teatru se duc fetele frumoase. Cât v-a gre­vat ca actriţă şi ca femeie?

- Ca actriţă, culmea e că nu cred că m-a grevat, ci că m-a ajutat. M-a ajutat, că am ştiut să nu atac roluri care nu mi s-ar fi potrivit. Mă vedeaţi pe mine jucând vreo regină sau vreo Anna Kare­nina? Doar sce­na arun­ca­tului pe şinele de tren mi-ar fi re­uşit colosal. (râ­de) Eu am jucat extraor­di­nar roluri de amărăştence: cabiniere, femei de ser­viciu care spală WC-urile... Cum joc acum în "Şefele", alături de Do­rina Lazăr şi Emi­lia Dobrin. Să vedeţi ce spec­ta­col e în ca­bi­nă, că, pe măsură ce-am tot jucat pie­sa, am început şi noi, actriţele, să căpă­tăm din ce în ce mai mult caracte­risticile per­so­na­jelor. (râde) Şi-am mai jucat foarte bine personaje androgine, in­certe din punct de vedere al se­xului. În rest, am ştiu că am un corp frumos, bine proporţionat, doar cu capul erau pro­bleme. Estetic vor­bind. De-asta, n-am avut o relaţie prie­te­noasă cu o­glin­zile. Şi azi, în casă la mine, sunt doar două oglinzi: una la baie şi una mică, în ho­lul de la intrare, ca să nu ies pe stradă ară­tând ca un trol.

- Aş vrea să încheiem interviul în prezent, în societatea prezentului: cum vă simţiţi în ea?

- Pe o linie paralelă. Pentru că în so­cie­tatea pre­zentului e prea multă libertate prost în­ţe­leasă, e prea multă democraţie prost apli­cată. Ceeace s-a în­tâm­plat din 1989 până acum ne-a dus într-un de­zastru so­cial, într-o trivialitate îngro­zi­toa­re. Sufletul nos­tru, al româ­nilor, e înăbuşit, parcă nici nu mai avem simţire. Am tot sperat şi-am tot sperat, azi însă nu mai am spe­ranţă, pentru că speranţa înseam­nă pro­iecte, visuri, idea­luri. Eu nu mai am decât nădejdea în Dum­nezeu, în Mân­tuitorul şi-n Maica Domnului, care m-a iubit foarte mult şi căreia îi sunt adânc recunos­cătoare, pentru că m-a ajutat în momente definitorii ale vieţii. Cred că salvarea noastră, a tuturor, e în credinţă.