Poveşti despre îngerii păzitori

La jumătatea lunii decembrie, un profesor de religie, pe nume Cătălin Tatu, s-a gân­dit să dea temă pentru acasă unor elevi de la şcoala din comuna Ciorogârla, acolo unde are el ore, să scrie o compunere cu un titlu mai puţin obiş­nuit: "Poveste despre îngerul meu păzitor".

Pentru tânărul dascăl a fost un prilej neaşteptat de a desco­peri la unii copii de clasa a cincea, profun­zimi şi sensibilităţi greu de imaginat până atunci. Şi-au deschis sufletul, aşa cum rar se întâmplă într-o şcoală, şi au pus pe hârtie po­veşti dureroase sau pline de bucurie, amintiri sau frământări din cele mai intime. "E o adevărată lecţie de sin­ceritate şi sme­renie pe care aceşti copii ne-o dau în com­pu­nerile lor", spune profesorul. "Iisus iubea co­piii tocmai pentru sinceritatea şi cu­răţenia lor sufle­tească. Copiii pot schimba o viaţă, pot aduce bucurie acolo unde nu-i decât tristeţe, pot aduce linişte şi pace acolo unde nu e decât ură şi răzbunare. Poveştile acestea scrise de ei sunt mărturiile cele mai evidente ale acestor capacităţi cu care sunt înzestraţi. Sunt câteva poveşti tulburătoare, scrise din toată inima, fără nici cea mai mică reţinere. Am rămas uimit, pe unii dintre ei abia acum i-am descoperit. Sunt co­pii extrem de cu­minţi, tăcuţi şi re­traşi, de-aia mi-a fost până acum des­tul de greu să-i cu­nosc mai bine. Unii dintre ei trăiesc dis­cret, adevărate po­veşti de romane."
Am citit câteva dintre aceste com­puneri şi măr­turisesc că dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, aş fi fost convins că unele din ele au fost ticluite de adulţi dibaci într-ale scrisului. Iată câteva citate:
- "Prima mea întâlnire cu îngerul păzitor s-a întâmplat atunci când am fost botezată. De atunci a fost mereu lângă mine şi mi-a auzit mereu ru­gă­ciunile, chiar dacă uneori rugăciunile mele erau prea copilăreşti." (Felicia, 10 ani)
- "Eu cred mult în Îngerul meu păzitor, la fel de mult cum cred şi în Dumnezeu. Ştiu că e mereu lângă mine, chiar dacă nu-l pot vedea. Simt însă câteodată ca o adiere de vânt şi atunci ştiu că e lângă mine şi mişcă din aripi." (Maria, 12 ani)
- "Înger, îngeraşul meu, te rog să mă aperi mereu, ca să nu mor decât la bătrâneţe, când o să am o sută de ani. La fel aş vrea să aibă îngerii grijă şi de părinţii mei, să-i apere mereu, pentru că mi-e frică să rămân singur pe lume." (Virgil, 10 ani)
- "Îngerii sunt trimişi de Dumnezeu la noi în ziua în care ne botezăm. Şi trebuie să-i mulţu­mim lui Dumnezeu pentru asta. Şi să-L rugăm să ne dea înţelepciune ca să deosebim noi singuri binele de rău. Că îngerii noştri păzitori nu ne pot apăra decât de pericolul care vine din afară." (George, 12 ani)
Am ales şi două compuneri, cu două crâmpeie emoţionante de viaţă, povestite cu o sinceritate supremă. I-am cunoscut apoi pe cei care le-au scris. Sunt doi copii frumoşi, ei înşişi ca nişte îngeri, care însă vorbesc şi se comportă ca doi adulţi înţelepţi şi responsabili.

Marian
Compunere: "Atunci m-am împrietenit cu îngerul"

"Mă numesc Ma­rian, am aproape 13 ani, şi sunt în clasa a V-a. Sunt un pic mai mare, pentru că pă­rinţii mei m-au dat mai târziu la şcoală. Când eram mai mic, am avut momente mai grele, şi ştiu că numai îngerul meu păzitor m-a ajutat să trăiesc. Au fost ani în care eu nu mă gândeam deloc la jucării, ci tot ce-mi doream era să fiu sănătos, să mă pot bucura de viaţă. Totul a început demult, când eu aveam vreo patru, cinci ani, şi când părinţii mei au observat că eram foarte palid şi slăbit. M-au dus la medic, mi-au făcut analize, şi după câteva zile, au aflat diag­nosticul. Ce aveam eu se numea «neuroblastom». Eu nu înţelegeam ce înseamnă asta, dar ţin minte că m-am speriat foarte tare când am văzut că mama a început să plângă în hohote. Atunci copilăria mea a devenit mai tristă, pentru că următorii trei ani, aproape fără nici o zi pauză, mi i-am petrecut doar în spital. Mai întâi la Emilia Irza, apoi la Grigore Alexandrescu. Mai întâi m-au operat la subraţ, dar eu nu ţin minte mai nimic de atunci, doar că m-au adormit şi pe urmă ce mi-a povestit mama că s-a întâmplat. Apoi am început tratamentul, cu injecţii mereu, când eu plângeam de frică la început, iar mama îmi zicea că n-o să mă doară, că o să mă înţepe puţin albinuţa. Casa mea a devenit atunci spitalul Grigore Alexandrescu. Şi tot atunci, ţin minte că m-am împrietenit cu îngerul meu păzitor, la început mai mult din frică să nu mi se întâmple ceva rău. Dar cu timpul, mama mi-a tot povestit despre el, mi-a zis că fiecare copil are un înger care îl apără, până când am început să-l îndrăgesc ca pe cineva foarte apropiat. În fiecare seară spuneam "Înger, îngeraşul meu" şi mă culcam mai liniştit. Şi într-o noapte l-am visat, apoi l-am visat iar, şi iar, până când m-am obişnuit cu el ca şi cum era o făptură reală. Avea chip de copil, ca şi mine, şi nişte aripi uşoare şi transparente. Ţin minte că l-am întrebat odată, în vis, dacă o să mă fac bine, şi el s-a uitat la mine şi a dat din cap că da. Iar eu eram a doua zi cel mai fericit copil din lume.
Am învăţat apoi şi despre Dumnezeu, că toate vin de la El, şi chiar şi îngerul meu păzitor, tot de El mi-a fost trimis. Toate astea le-am învăţat de la mama: cine e Dumnezeu, cine e Sfântul Nectarie, cel care prin rugăciune vindecă bolile grele şi la care am început să mă rog şi eu. Aşa mi-am petre­cut eu trei ani din viaţa mea, în spital, alături de mama şi tata, care făceau cu schimbul ca să stea cu mine. Şi după trei ani, cu rugăciuni spuse zi de zi şi cu dragostea mea mare pentru Dumnezeu şi în­gerul meu păzitor, visul meu s-a împlinit: m-am vindecat. Am ieşit din spital, am venit acasă, şi parcă am înviat, mi se părea că în viaţa mea a ră­sărit soarele. Doar o dată pe lună trebuia să merg la doctor, pentru un control, ca să fim siguri că totul e bine. Apoi, după un timp, mergeam şi mai rar, din trei în trei luni, iar acum merg o dată la şase luni, ceea ce înseamnă că peri­colul ca boala să se poată întoarce este din ce în ce mai mic. Cu toate astea, eu am rămas mereu în legătură strânsă cu îngerul meu pă­zitor, şi m-am rugat tot timpul la Dumnezeu să fie bine. Astăzi, când am mai crescut, rugăciunea mea preferată a devenit «Tatăl nos­tru», dar câteodată mai spun şi «Înger, îngeraşul meu». Părintele de la bi­se­rica noastră din sat a văzut că sunt un copil credincios şi m-a luat lângă el. M-a îm­brăcat în veşmânt bise­ri­cesc, m-a lăsat să particip şi să-l ajut la slujbe şi la rân­duielile bisericii. Fac toate astea cu dragoste şi ca să îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a salvat şi că mi-a ascultat rugăciunile. Putea să nu le bage în seamă, sunt doar un copil."

*

"Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi şi vă luminaţi/ Mititel înfăşeţel/ În scutec de bumbăcel/ Lăudaţi şi cântaţi şi vă luminaţi."
Vocile lor cristaline, ca de îngeri, se auzeau în surdină, înălţându-se în ecouri ireale, sub turla bisericii. Erau doar ei doi, un băiat şi o fată, aşezaţi cuminte, lângă bradul împodobit din faţa altarului. Era înainte de Crăciun, iar ei repetau singuri câteva colinde chiar acolo, în biserica din sat. El este Marian, autorul compunerii de mai sus, iar ea este Alexia, prietena lui cea mai bună. Aici, în biserica asta frumoasă, Marian se simte ca în a doua casă a lui. De câte ori intră aici, uită de tot ce e rău în lumea de-afară. Uită chiar şi de acei copii care glumesc uneori pe seama lui, că îmbracă veşmântul bisericesc. "Eu câteodată am plâns când m-am rugat singur aici. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu, când stau de vorbă cu Dumnezeu, mie îmi vine să plâng. Mi-l închipui, şi deodată îmi dau lacrimile." Ma­rian învaţă bine, cam de opt spre nouă. Deşi nu prea are voie să facă efort fizic, îi place foarte mult să joace fotbal. Nu are prea mulţi prieteni, dar cei pe care îi are sunt copii buni, cam cei mai buni din sat. Îi place foarte mult satul în care trăieşte, uneori visează că zboară deasupra lui şi vede de sus toate casele. Îşi doreşte foarte mult o dronă, să filmeze sa­tul de sus, exact ca în visul lui, să vadă ce-i fac pri­etenii, când ies să joace fotbal, sau să-i facă Alexia cu mâna când trece drona pe deasupra curţii ei. Îi spun că i-am citit compunerea şi că mi-a plăcut foarte mult, că are talent, că e un copil foarte bun. El zâmbeşte roşind, ferindu-şi puţin privirea. "Nici nu mai ştiu ce-am scris. Nu pot să explic de ce am atâta nevoie de îngerul meu păzitor. De multe ori îmi e frică să nu fac ceva rău şi să plece. Mi-e groază să mă gândesc cum ar fi fără el".

Elena
Compunere: Iisuse, Doamne, lasă-mă să te ţin de haină"

"Pe mine m-a botezat preotul nostru din Cio­ro­gârla, părintele Nicolae Codea, care de atunci a fost pentru mine aşa cum trebuie să fie un naş, adică un părinte de suflet, care mă învaţă mereu ce e bine şi ce e rău în viaţă. Când am crescut puţin mai mare, am aflat că atunci, la botez, a venit la mine un înger păzitor, care a fost trimis de Dum­nezeu, ca să fie mereu lângă mine şi să mă apere. Părintele Nicolae, adică naşul meu, m-a învăţat că fiecare om are un înger păzitor, şi că putem vorbi cu el numai prin rugăciune. Ca să pot vorbi şi eu cu el, am învăţat mai multe rugăciuni. În fiecare seară, înainte de a mă culca, spun una din ele, iar dacă am nevoie de ajutor de la Dumnezeu, spun o rugăciune pe care am învăţat-o de la mama: «De mână cu îngerul meu păzitor, te rog Iisuse Hris­toa­se, Doamne, lasă-mă să te ţin de haină, ca lumina Ta plină de iubire să fie şi asupra noastră mereu. Amin».
O să vă spun acum o poveste care s-a întâmplat cu tatăl meu acum câţiva ani, când eu cred că îngerul lui păzitor nu mai era lângă el. Tatăl meu era la Turda, în cursă, transporta nişte cărămidă. El era şofer şi muncea mult, ca să câştige mulţi bani, să poată mama să stea acasă şi să ne crească pe noi, adică pe mine şi cei doi frăţiori mai mari. Trăiam bine atunci, aveam de toate, jucării, bi­cicletă, dulciuri, haine de toate felurile. Dar atunci, la Turda, tatăl meu a păţit ceva rău, un accident, şi a paralizat. S-a întors acasă după vreo două luni, într-un căruţ pe care l-a primit de la cineva din spital. De atunci, viaţa familiei mele s-a stricat din ce în ce mai tare. Nu mai erau bani, abia ne ajun­geau să mâncăm. Mama trebuia să stea acasă şi să aibă grijă de noi toţi, şi de copii, şi de tata. Muncea foarte mult, şi într-o seară, de atâta muncă, a în­ceput să transpire şi să o doară pieptul şi a căzut pe podeaua de la bucătărie. După ce a venit sal­va­rea, am aflat că a făcut preinfarct şi că trebuie să muncească mai puţin ca să nu moară. Atunci eu m-am speriat rău şi am început să mă rog în fiecare seară. Simţeam că a intrat parcă ceva rău în casa noastră, aşa cum zicea şi mama. Apoi, într-o noap­te, am visat cum un înger păzitor a venit la tata şi l-a ajutat să se ridice din căruţ. Arăta ca un copil şi avea nişte aripi mari şi albe. Dimineaţa, când m-am trezit, m-am dus la tata să văd ce face. Era tot în căruţ, dar putea să mişte puţin picioarele. Doctorii au zis că fiecare pas mic e o victorie care duce la vindecare. Părintele Nicolae, naşul meu, venea mereu pe la noi şi ne ajuta cum putea, cu bani sau cu o vorbă bună. La fel face şi acum, îmi cumpără haine şi tot ce îmi trebuie pentru şcoală şi ne zice mereu să nu ne pierdem nădejdea. Eu nu mi-am pierdut-o, am grijă de tata, o ajut pe mama la treburi. Şi chiar dacă e mai greu acum, eu tot îl iubesc pe îngerul meu păzitor . Îl iubesc ca pe un frate mai mare pe care nu-l văd, dar ştiu că e tot timpul cu mine şi mă apără de răul din lume. Mă rog şi îl chem în gând: «De mână cu îngerul meu păzitor, te rog Iisuse Hristoase, Doamne, lasă-mă să te ţin de haină, ca lumina Ta plină de iubire să fie şi asupra noastră mereu. Amin»."

*

În spatele curţii se văd ruinele unei case. Acum doi ani, o furtună aprigă a smuls acoperişul. Trei copii, un tată paralizat şi o mamă bolnavă de inimă, au rămas sub cerul liber. Au încercat apoi să repare, să pună acoperişul la loc, dar la banii pe care îi aveau, n-a ieşit decât o cârpeală jalnică. Cum dădea o răpăială scurtă de ploaie, casa se inunda. Aşa s-au stricat şi pereţii şi totul se ducea de râpă sub privirile lor nepu­tin­cioase. "Nu ştiu de unde se tra­ge tot blestemul ăsta", îmi zice cu năduf femeia, mama Elenei. "Că de ani de zile nu mai scă­păm de necazuri." Mă priveşte cu ochii goi, fără nici o vlagă. "Dacă n-ar fi fost fata, demult îmi luam câmpii. A pus-o la şcoa­lă să scrie compunere des­pre îngeri, dar pentru mine ea e îngerul păzitor al familiei noas­tre. Ceilalţi doi băieţi sunt de-acuma mărişori, la liceu. Ea a rămas singurul rost al meu."
Într-o zi au primit un ajutor de la primărie şi au reuşit să-şi încropească o căsuţă nouă lângă ruinele celei vechi. Apoi, în toamna care a trecut, au vândut un petic de grădină şi cu banii luaţi au ridicat o magazie, şi-au cumpărat o maşină de spălat şi o drujbă cu care să taie lemnele peste iar­­nă. "Şi uite-aşa, trăim de pe azi pe mâine. Şi când te gândeşti că nu ne lipsea nimic. Dintr-odată, nu înţeleg cum, s-a dus totul. V-am zis, ca un bles­tem."
Traversăm curtea, spre căsuţa cea nouă. De aproape, se vede mai degrabă ca o cocioabă, cu do­uă odăi scunde şi strâmte. Într-una dorm băieţii, în cealaltă Elena cu părinţii. Femeia o ia înainte şi mă in­vită să intru. Într-o cameră în­ghesuită cu mobilă veche şi multe rufe la uscat, stă Elena, ghe­mu­ită la o mescioară, cu privirea nedu­me­rită de apariţia mea. "Ea e Elena, în­gerul meu pă­zi­tor", zice femeia. "Bu­nă ziua", sa­lu­tă timid fetiţa. "Ui­te", continuă ma­ma, "domnul ţi-a ci­tit compunerea despre îngerul pă­zi­tor, i-a plăcut foarte mult şi vrea să ţi-o publice în­tr-o revistă." Elena zâmbeşte încurcată, fără să spu­nă nimic. O privesc mai atent şi văd pe chipul ei o umbră de tristeţe, pe care nici un zâmbet nu pare să o mai poată ascunde. Are zece ani, nu prea se mai joacă pe afară, preferă să-şi ajute mama la treabă sau să-şi facă lecţiile. "Pentru Crăciun", zice fe­me­ia, "am vrut să fac din indemnizaţia mea de însoţitor un mic credit la bancă. Să iau ceva de mân­care şi nişte cadouri. Ştiu că şi-ar dori un telefon mobil, asta voiam să-i iau.Dar a auzit că vreau să fac credit şi nu m-a lăsat, mi-a ascuns buletinul. Mi-a zis că ea n-are ne­voie de nimic, preferă să nu ne înda­to­răm la bancă. S-a mulţumit doar cu câteva dulciuri de la Moş Crăciun. Atât." Elena zâmbeşte în continuare fără să zică nimic. Aflu tot de la mama ei că învaţă foarte bine, că o iubeşte mult pe doamna învă­ţă­toare, că îl iubeşte mult şi pe părintele Ni­colae, naşul ei, şi că uneori merge duminica singură la biserică. "Şi ce faci tu la biserică atunci când mergi singură?", o întreb, sperând că o să-i treacă ti­mi­ditatea şi o să zică ceva. "Îl ascult pe părintele cum ţine slujba", răspunde ea. "Şi pe urmă mă în­chin şi mă rog la Dumnezeu să le dea părinţilor mei sănătate, până creştem mai mari. Că atunci când o să fiu mare, o să rezolv eu toate problemele." Fe­meia mă priveşte zâmbind: "Vedeţi? Îngerul nos­tru păzitor."