Amintiri din vremi trecute - Revelionul marilor lăutari

- În vremurile de aur, când lăutăria era încă la mare preţ, regii ei se întâlneau ca să sărbătorească împreună venirea Anului Nou. O celebrare a elitei muzicale pe care o reprezentau. Astăzi, farmecul acelor petreceri s-a stins, însă amintirea lor mai trăieşte în sufletul marilor muzicanţi -

MIELUŢĂ BIBESCU
"Era ca-n balurile din filme"

"Hai să-ţi spun. În familiile de lăutari, dacă nu cântai nicăieri de Revelion, în noaptea de 31 decem­brie, era dezastru. «Cum, să nu cânt eu acum, să-mi meargă bine, să fiu înfloritor tot anul?». Era o da­torie şi o mândrie. Şi se cânta, fratele meu, se cânta peste tot, cu orchestre bune. Gă­seai câte un pian şi-n co­fe­tării, se cânta şi acolo. Tata m-a luat de câteva ori la Caru' cu bere, la restaurante mari, pe Lipscani, dar acolo lăutarii munceau în noaptea de Re­ve­lion, nu se distrau. Abia după aia, la începutul anului, înce­pea agitaţia. «Aoleu, cu ce mă îmbrac, cu ce-l îmbrac pe ăsta micu'?». Aşteptam Revelionu' lăutarilor din două motive. Unu, că mă ducea tata la Magazinul Vic­toria, să-mi ia pantofi noi, un costum nou, era or­goliu ăsta, să fim prezentabili, să arătăm că ne merge bine. Al doilea, că îi cunoşteam pe toţi lăutarii ăia mari, pe Fărâmiţă Lambru, Dona Si­mi­nică, Ion Ono­riu, Gabi Luncă, mă prezenta tata "Ăsta-i băiatu' meu, cântă şi el". Eram învăţat de acasă cum să răspund, cum să mă comport. Eram ne­lipsit de la Revelionu' lăutarilor, bun prieten cu Leo­nard, bă­iatu' lui Toni Iordache, copii de 11-12 ani, ochi şi urechi la ce se întâmplă în jur.Se cânta până în zori, se asculta în linişte, se aplauda, la modul cel mai elegant cu putinţă. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar ce se întâmplă acum e un kitsch. Când eram copil, se ţinea Revelionu' ospăta­ri­lor, al bucătarilor, al mu­zi­can­ţilor şi al lăutarilor. Nu ne ames­tecam între noi. Mu­zi­can­ţii erau mai dom­noşi, la frac, papion, cân­tau café con­cert la Cina, Lido, Am­­ba­sador. Aveau altfel de a se ma­nifesta, altă lume, ne res­pec­tam între noi, dar la reve­lioa­nele astea, fiecare cu obiceiul lui. De prin '77, Toni Iordache a în­ceput să orga­ni­ze­ze re­ve­lioanele as­tea la care par­ti­ci­pau şi unii şi alţii. Primul s-a ţinut la Athènée Palace, în sala Ron­dă, şi a fost un regal, domne, un regal mu­zi­cal. Se in­tra cu invitaţie şi era aşa cum vezi prin filme, balu­rile alea, de o eleganţă sub­tilă. Se vedea că mulţi ies din ţară, aveau con­trac­te prin stră­inătate şi veneau de acolo cu un frac, un smo­ching, aduceau câte o haină de blană, o ro­chie fru­moasă pentru soţie. Se purta pe atunci velur, haine de catifea. Ţin minte că l-am văzut atunci pe Ni­colae Florian într-un sacou grena, cu mătase nea­gră pe re­vere. Ve­ni­seră cei mai buni, cei mai buni acor­­deo­nişti, cei mai buni ţam­ba­lagii, cei mai buni vio­rişti, se strânseseră toţi acolo, la Revelionu' lău­ta­rilor. Gheorghe Lam­bru, Florică Roşioru, Ion Nă­mol, Tudor Pană, Gheor­ghe Zamfir şi cu un alt mare naist, Simion Stan­ciu. La invitaţia lui Toni, a venit şi maestru Ion Voicu, şi a cântat piese lăutăreşti. As­cultai cu gura căscată, nu-ţi venea să crezi. Se făcea, cum se zice în jazz, jam session, se cânta la nime­reală, cine cu cine nimerea pe scenă, se improviza şi aşa de bine se pupau între ei, se în­ţelegeau din priviri, că noi, ăştia mai tineri, şuşoteam între noi, «Bă, aşa ceva n-o să se mai cânte nici peste zece ani». Eram şi noi, Ghiţă Coadă, Ful­ge­rică, Gicu Petrache, la început de drum, ne băgau în seamă cei mari, ne permiteau să facem şi noi câte un solo. Îl vedeam pe tata, mândru, că nu mai cântă el, dar cântam eu, băiatu' lui. După ce se termina acolo, con­ti­nuam acasă, stăteam la un şpriţ până seara ur­mătoare. Şi vorbeam despre cum cântase ăla sau ăla. «Ai văzut, fratele meu, ce bine cântă, o să ajungem şi noi odată aşa?». Era respectu' foarte mare. Nu era destrăbălarea, tu­peul de as­tăzi, când orice neavenit urcă pe scenă. Nici nu mai ştiu ăştia de azi ce sunt, şme­cheri sau lăutari? Şi nu era mân­că­toria de astăzi, răutatea, certurile pe bani. De asta mi-e cel mai dor, de respectul şi de marea prietenie de atunci. Erau şi pe atunci mici bisericuţe, bârfe ale ăstora mai mici, zicea nea Toni «Bă, cine nu are duş­mani, nu-i destul de bun». Da' în rest, eram ca fraţii între noi, mânca-ţi-aş sufletu' tău."


IONICĂ MINUNE
"Braţ la braţ, prin ninsoare"

"La ţară, în zona Buzăului, de unde sunt eu, nu se ţinea Revelionul lăutarilor. În Bucureşti, însă, petrecerile astea erau o veritabilă sărbătoare, tot ce aveam mai frumos. Ţineam cu toţii la blazonul ăsta de lăutar, îl respectam, eram aşa, ca o breaslă foarte unită. Puneam fiecare deoparte o cravată, un inel, un costum nou pentru oca­zia asta. Revelionul lăutarilor se ţinea la unul din cele mai bune restaurante ale vremii, la Cina, la Berlin sau la Athènée Palace, res­taurante de primă clasă. Pe 31 de­cem­­brie, noaptea, fiecare cân­ta în altă parte, unii erau plecaţi în străinătate. Eu am cântat mulţi ani cu Toni Ior­dache, în Japonia. Dar ne aş­teptam să ne strân­gem, să vină toţi ăştia mari, ne întâlneam şi luam o de­cizie, unde şi când să sărbă­torim împreună schim­barea anilor. Aşteptam cu ma­re nerăbdare eve­ni­mentul ăs­ta. Era lucru rar să te în­tâl­neşti cu 100-150 de lăutari odată. Fiecare venea cu familia, cu copiii, îmbrăcaţi ca la operă, şi pe­treceam până dimineaţa, într-o atmosferă frumoasă, de mare respect. Eram pri­e­teni între noi, nu era unu' general, unu' lo­co­tenent şi sol­daţi. La Revelioanele lăutarilor se cân­­tau numai vir­tuozităţi, nu puteai să cânţi aşa, orice şi oricum, că nu pica bine. Eram tânăr şi îmi plăcea să ascult, şi aveam ce asculta, veneau ins­trumentişti recunoscuţi în întreaga lume, nu doar la noi. Gică Ur­ziceanu, Ma­rin Năs­turică, compozitori de folclor, Flo­rin Eco­nomu, venea lume luminată la cap. Geor­ge Carabu­lea, Cornel Panţâru, violonişti de mare clasă. Se cân­ta café concert, uverturi din muzica clasică, muzică lăutărească au­ten­tică, juca lumea şi dansa, cânta Ni­colae Turcitu, Mie­luţă Iordache. Se urcau pe scenă trei-patru inşi, care nu mai cântaseră de mult îm­preună, îşi amin­teau, începeau în joacă şi ajungeau la treburi se­rioa­se, se improviza mult, se ajungea la cvarteturi, sex­te­turi. Revelioanele astea s-au cam stins în '87, după ce a murit Toni Iordache. El era or­­ganizatorul şi su­fletul lor, muzicantul nu­mărul unu. Când începea el să cânte, toată lumea lă­sa fur­culiţa jos şi îl asculta. Cânta simfonic, jazz, fol­clor, era extraordinar! El era în vizorul tuturor, el şi încă unu, dar nu spun cine, nu ar fi frumos din partea mea, cine ştie, ştie... Şi acum se organizează re­ve­lioa­ne ale lăutarilor, în Bucu­reşti şi în alte oraşe, cânt şi eu, dar s-a dus şarmul de atunci. Ce-a fost frumos oda­tă nu mai revine. Am senzaţia că acum a devenit o afacere, nu se mai face pentru plă­cerea noas­tră, pen­tru destindere, recreere, pentru muzică, ci pentru bani. E aşa, un soi de emoţie fi­nan­cia­ră la mijloc. Înainte eram doar noi între noi şi familiile noastre. Stă­team până pe la cinci, şase dimineaţa, apoi con­tinuam în altă parte, la unu' din noi, aca­să. Sau aranjam cu res­pon­sa­bilul de sală şi rămâneam la restaurant până la nouă. De multe ori, plecam pe jos împreună, nu aveam cu toţii maşini, ca acum. Uneori ple­cam pe ninsoare, braţ la braţ, era frumos pe vremea aia, cel mai frumos."


CALIU
"Cu sania, prin nămeţi, la «bursa» lăutarilor din Clejani"

"Domnu' Iulian, acu' vorbesc de când eram io copil, aveam 10-11 ani, şi doamne, cum mai aş­tep­tam colindăţile şi Crăciunu' şi Revelionu'... Du­pă Sărbători, lăutarii se adunau să vorbească unde merg în vizită, gru­puri grupuri, câte patru-cinci, ăla la Malu Spart, ăla la Ogrăzeni, ăla la Crevedia, ăla la Leta. Mergeau cu că­ruţa cu sanie, din sat în sat, am mers şi eu o dată. Ţin minte ce frig mi-a fost, că ăştia mari mai beau câte-o ţuică fiartă, se-ncălzeau. Era prin anii '70, oamenii ne primeau în case să cântăm, se bucurau. Şi după ce se întorceau fiecare de pe drum, cu bani, se adu­nau la "Bursa", cum zi­ceam noi la cârciuma lui Petre Dinuţ, zis «Po­de­ga­ru», naşu' meu. Acolo ţineam Re­velionu' lăutarilor. Veneau grupurile toate, conco­raţie mare, punea toţi banii pe masă, ce-a câştigat fiecare, hai să împărţim frăţeşte. Ia, tu cât porumb ai primit, şunci, cârnaţi, că ne dădeau oamenii, ştiau că lăutarii-s mai amărâţi, unu' are porc, altu' n-are. Şi socoteau aşa, băbeşte, să împartă totu'. După aia, începea să povestească fiecare, de pe unde a fost şi să cânte. Io stăteam lân­gă sobă, lângă godină, mai băga unu' câte un lemn în foc, ieşea fum, zicea tataie «Hai mă acasă, să te culci, hai că-ţi intră fum în ochi», io «nu, că mai stau». «Hai să-ţi dau o ţuică», io, «nu, nu», şi beam o cinzeacă de sirop de cireşe şi mâncare nu mai zic. Şuncă, gogoşi, era băutură, mâncare, dansa toată lumea, non stop, până dimineaţă. Io mai închideam câte un ochi, da imediat mă trezeam că mi-era drag, înregistram tot, jocurile, baladele, ce vorbeau, tot înregistram în creieru' meu. Şi acum le ştiu pe de rost, le mai şi visez noaptea. Şi-i visez pe ăştia bă­trâni, din Tarafu' Haiducilor, pe toţi ăştia duşi, pe Neac­şu, pe Cacurică, frumoşi, bărberiţi, cu instru­men­tele-n mână, prin curtea unei biserici. Alaltăieri îi ziceam lu Cati, nevasta mea, cum l-am visat pe Cacurică, Dumnezeu să-l ierte! Era îmbrăcat cu-n pardesiu frumos, bărberit, cu o mustăcioară mică, şi zicea «Hei, Caliule! Am să-ţi dau 250 de euro, că am rămas dator de data tre­cută». Când eram mic, lipit de sobă la Bursă, în­registrările mele erau cu punct şi virgulă, eram cu ochii pe ei. Da' şi ei cu ochii pe mine. Ziceau «Ca­liule, tu rămâi stăpân pes­te generaţiile ce vin în Clejani, să nu uitaţi de ăi bătrâni, să nu piară tra­diţia. După aia, peste ani, să vorbească şi gene­raţiile următoare despre tine, cum vorbeşti tu de noi». De aia-mi pare rău, domnu' Iu­lian, că nu se mai ţine Revelionu' lăutarilor acu'. Unu' e doritor, altu' nu, nu toţi sunt mulţumiţi. Da' io ţin mai de­parte respectu' de lăutar vechi, şi-i învăţ pe ăştia mici să fie punctuali, modeşti, să demons­tre­ze ce simt, să nu mintă şi să-şi ceară iertare dacă a greşit."