MIELUŢĂ BIBESCU
"Era ca-n balurile din filme"
"Hai să-ţi spun. În familiile de lăutari, dacă nu cântai nicăieri de Revelion, în noaptea de 31 decembrie, era dezastru. «Cum, să nu cânt eu acum, să-mi meargă bine, să fiu înfloritor tot anul?». Era o datorie şi o mândrie. Şi se cânta, fratele meu, se cânta peste tot, cu orchestre bune. Găseai câte un pian şi-n cofetării, se cânta şi acolo. Tata m-a luat de câteva ori la Caru' cu bere, la restaurante mari, pe Lipscani, dar acolo lăutarii munceau în noaptea de Revelion, nu se distrau. Abia după aia, la începutul anului, începea agitaţia. «Aoleu, cu ce mă îmbrac, cu ce-l îmbrac pe ăsta micu'?». Aşteptam Revelionu' lăutarilor din două motive. Unu, că mă ducea tata la Magazinul Victoria, să-mi ia pantofi noi, un costum nou, era orgoliu ăsta, să fim prezentabili, să arătăm că ne merge bine. Al doilea, că îi cunoşteam pe toţi lăutarii ăia mari, pe Fărâmiţă Lambru, Dona Siminică, Ion Onoriu, Gabi Luncă, mă prezenta tata "Ăsta-i băiatu' meu, cântă şi el". Eram învăţat de acasă cum să răspund, cum să mă comport. Eram nelipsit de la Revelionu' lăutarilor, bun prieten cu Leonard, băiatu' lui Toni Iordache, copii de 11-12 ani, ochi şi urechi la ce se întâmplă în jur.Se cânta până în zori, se asculta în linişte, se aplauda, la modul cel mai elegant cu putinţă. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar ce se întâmplă acum e un kitsch. Când eram copil, se ţinea Revelionu' ospătarilor, al bucătarilor, al muzicanţilor şi al lăutarilor. Nu ne amestecam între noi. Muzicanţii erau mai domnoşi, la frac, papion, cântau café concert la Cina, Lido, Ambasador. Aveau altfel de a se manifesta, altă lume, ne respectam între noi, dar la revelioanele astea, fiecare cu obiceiul lui. De prin '77, Toni Iordache a început să organizeze revelioanele astea la care participau şi unii şi alţii. Primul s-a ţinut la Athènée Palace, în sala Rondă, şi a fost un regal, domne, un regal muzical. Se intra cu invitaţie şi era aşa cum vezi prin filme, balurile alea, de o eleganţă subtilă. Se vedea că mulţi ies din ţară, aveau contracte prin străinătate şi veneau de acolo cu un frac, un smoching, aduceau câte o haină de blană, o rochie frumoasă pentru soţie. Se purta pe atunci velur, haine de catifea. Ţin minte că l-am văzut atunci pe Nicolae Florian într-un sacou grena, cu mătase neagră pe revere. Veniseră cei mai buni, cei mai buni acordeonişti, cei mai buni ţambalagii, cei mai buni viorişti, se strânseseră toţi acolo, la Revelionu' lăutarilor. Gheorghe Lambru, Florică Roşioru, Ion Nămol, Tudor Pană, Gheorghe Zamfir şi cu un alt mare naist, Simion Stanciu. La invitaţia lui Toni, a venit şi maestru Ion Voicu, şi a cântat piese lăutăreşti. Ascultai cu gura căscată, nu-ţi venea să crezi. Se făcea, cum se zice în jazz, jam session, se cânta la nimereală, cine cu cine nimerea pe scenă, se improviza şi aşa de bine se pupau între ei, se înţelegeau din priviri, că noi, ăştia mai tineri, şuşoteam între noi, «Bă, aşa ceva n-o să se mai cânte nici peste zece ani». Eram şi noi, Ghiţă Coadă, Fulgerică, Gicu Petrache, la început de drum, ne băgau în seamă cei mari, ne permiteau să facem şi noi câte un solo. Îl vedeam pe tata, mândru, că nu mai cântă el, dar cântam eu, băiatu' lui. După ce se termina acolo, continuam acasă, stăteam la un şpriţ până seara următoare. Şi vorbeam despre cum cântase ăla sau ăla. «Ai văzut, fratele meu, ce bine cântă, o să ajungem şi noi odată aşa?». Era respectu' foarte mare. Nu era destrăbălarea, tupeul de astăzi, când orice neavenit urcă pe scenă. Nici nu mai ştiu ăştia de azi ce sunt, şmecheri sau lăutari? Şi nu era mâncătoria de astăzi, răutatea, certurile pe bani. De asta mi-e cel mai dor, de respectul şi de marea prietenie de atunci. Erau şi pe atunci mici bisericuţe, bârfe ale ăstora mai mici, zicea nea Toni «Bă, cine nu are duşmani, nu-i destul de bun». Da' în rest, eram ca fraţii între noi, mânca-ţi-aş sufletu' tău."
IONICĂ MINUNE
"Braţ la braţ, prin ninsoare"
"La ţară, în zona Buzăului, de unde sunt eu, nu se ţinea Revelionul lăutarilor. În Bucureşti, însă, petrecerile astea erau o veritabilă sărbătoare, tot ce aveam mai frumos. Ţineam cu toţii la blazonul ăsta de lăutar, îl respectam, eram aşa, ca o breaslă foarte unită. Puneam fiecare deoparte o cravată, un inel, un costum nou pentru ocazia asta. Revelionul lăutarilor se ţinea la unul din cele mai bune restaurante ale vremii, la Cina, la Berlin sau la Athènée Palace, restaurante de primă clasă. Pe 31 decembrie, noaptea, fiecare cânta în altă parte, unii erau plecaţi în străinătate. Eu am cântat mulţi ani cu Toni Iordache, în Japonia. Dar ne aşteptam să ne strângem, să vină toţi ăştia mari, ne întâlneam şi luam o decizie, unde şi când să sărbătorim împreună schimbarea anilor. Aşteptam cu mare nerăbdare evenimentul ăsta. Era lucru rar să te întâlneşti cu 100-150 de lăutari odată. Fiecare venea cu familia, cu copiii, îmbrăcaţi ca la operă, şi petreceam până dimineaţa, într-o atmosferă frumoasă, de mare respect. Eram prieteni între noi, nu era unu' general, unu' locotenent şi soldaţi. La Revelioanele lăutarilor se cântau numai virtuozităţi, nu puteai să cânţi aşa, orice şi oricum, că nu pica bine. Eram tânăr şi îmi plăcea să ascult, şi aveam ce asculta, veneau instrumentişti recunoscuţi în întreaga lume, nu doar la noi. Gică Urziceanu, Marin Năsturică, compozitori de folclor, Florin Economu, venea lume luminată la cap. George Carabulea, Cornel Panţâru, violonişti de mare clasă. Se cânta café concert, uverturi din muzica clasică, muzică lăutărească autentică, juca lumea şi dansa, cânta Nicolae Turcitu, Mieluţă Iordache. Se urcau pe scenă trei-patru inşi, care nu mai cântaseră de mult împreună, îşi aminteau, începeau în joacă şi ajungeau la treburi serioase, se improviza mult, se ajungea la cvarteturi, sexteturi. Revelioanele astea s-au cam stins în '87, după ce a murit Toni Iordache. El era organizatorul şi sufletul lor, muzicantul numărul unu. Când începea el să cânte, toată lumea lăsa furculiţa jos şi îl asculta. Cânta simfonic, jazz, folclor, era extraordinar! El era în vizorul tuturor, el şi încă unu, dar nu spun cine, nu ar fi frumos din partea mea, cine ştie, ştie... Şi acum se organizează revelioane ale lăutarilor, în Bucureşti şi în alte oraşe, cânt şi eu, dar s-a dus şarmul de atunci. Ce-a fost frumos odată nu mai revine. Am senzaţia că acum a devenit o afacere, nu se mai face pentru plăcerea noastră, pentru destindere, recreere, pentru muzică, ci pentru bani. E aşa, un soi de emoţie financiară la mijloc. Înainte eram doar noi între noi şi familiile noastre. Stăteam până pe la cinci, şase dimineaţa, apoi continuam în altă parte, la unu' din noi, acasă. Sau aranjam cu responsabilul de sală şi rămâneam la restaurant până la nouă. De multe ori, plecam pe jos împreună, nu aveam cu toţii maşini, ca acum. Uneori plecam pe ninsoare, braţ la braţ, era frumos pe vremea aia, cel mai frumos."
CALIU
"Cu sania, prin nămeţi, la «bursa» lăutarilor din Clejani"