Pentru tânărul dascăl a fost un prilej neașteptat de a descoperi la unii copii de clasa a cincea, profunzimi și sensibilități greu de imaginat până atunci. Și-au deschis sufletul, așa cum rar se întâmplă într-o școală, și au pus pe hârtie povești dureroase sau pline de bucurie, amintiri sau frământări din cele mai intime. "E o adevărată lecție de sinceritate și smerenie pe care acești copii ne-o dau în compunerile lor", spune profesorul. "Iisus iubea copiii tocmai pentru sinceritatea și curățenia lor sufletească. Copiii pot schimba o viață, pot aduce bucurie acolo unde nu-i decât tristețe, pot aduce liniște și pace acolo unde nu e decât ură și răzbunare. Poveștile acestea scrise de ei sunt mărturiile cele mai evidente ale acestor capacități cu care sunt înzestrați. Sunt câteva povești tulburătoare, scrise din toată inima, fără nici cea mai mică reținere. Am rămas uimit, pe unii dintre ei abia acum i-am descoperit. Sunt copii extrem de cuminți, tăcuți și retrași, de-aia mi-a fost până acum destul de greu să-i cunosc mai bine. Unii dintre ei trăiesc discret, adevărate povești de romane."
Am citit câteva dintre aceste compuneri și mărturisesc că dacă n-aș fi știut despre ce e vorba, aș fi fost convins că unele din ele au fost ticluite de adulți dibaci într-ale scrisului. Iată câteva citate:
- "Prima mea întâlnire cu îngerul păzitor s-a întâmplat atunci când am fost botezată. De atunci a fost mereu lângă mine și mi-a auzit mereu rugăciunile, chiar dacă uneori rugăciunile mele erau prea copilărești." (Felicia, 10 ani)
- "Eu cred mult în Îngerul meu păzitor, la fel de mult cum cred și în Dumnezeu. Știu că e mereu lângă mine, chiar dacă nu-l pot vedea. Simt însă câteodată ca o adiere de vânt și atunci știu că e lângă mine și mișcă din aripi." (Maria, 12 ani)
- "Înger, îngerașul meu, te rog să mă aperi mereu, ca să nu mor decât la bătrânețe, când o să am o sută de ani. La fel aș vrea să aibă îngerii grijă și de părinții mei, să-i apere mereu, pentru că mi-e frică să rămân singur pe lume." (Virgil, 10 ani)
- "Îngerii sunt trimiși de Dumnezeu la noi în ziua în care ne botezăm. Și trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru asta. Și să-L rugăm să ne dea înțelepciune ca să deosebim noi singuri binele de rău. Că îngerii noștri păzitori nu ne pot apăra decât de pericolul care vine din afară." (George, 12 ani)
Am ales și două compuneri, cu două crâmpeie emoționante de viață, povestite cu o sinceritate supremă. I-am cunoscut apoi pe cei care le-au scris. Sunt doi copii frumoși, ei înșiși ca niște îngeri, care însă vorbesc și se comportă ca doi adulți înțelepți și responsabili.
Marian
Compunere: "Atunci m-am împrietenit cu îngerul"
"Mă numesc Marian, am aproape 13 ani, și sunt în clasa a V-a. Sunt un pic mai mare, pentru că părinții mei m-au dat mai târziu la școală. Când eram mai mic, am avut momente mai grele, și știu că numai îngerul meu păzitor m-a ajutat să trăiesc. Au fost ani în care eu nu mă gândeam deloc la jucării, ci tot ce-mi doream era să fiu sănătos, să mă pot bucura de viață. Totul a început demult, când eu aveam vreo patru, cinci ani, și când părinții mei au observat că eram foarte palid și slăbit. M-au dus la medic, mi-au făcut analize, și după câteva zile, au aflat diagnosticul. Ce aveam eu se numea «neuroblastom». Eu nu înțelegeam ce înseamnă asta, dar țin minte că m-am speriat foarte tare când am văzut că mama a început să plângă în hohote. Atunci copilăria mea a devenit mai tristă, pentru că următorii trei ani, aproape fără nici o zi pauză, mi i-am petrecut doar în spital. Mai întâi la Emilia Irza, apoi la Grigore Alexandrescu. Mai întâi m-au operat la subraț, dar eu nu țin minte mai nimic de atunci, doar că m-au adormit și pe urmă ce mi-a povestit mama că s-a întâmplat. Apoi am început tratamentul, cu injecții mereu, când eu plângeam de frică la început, iar mama îmi zicea că n-o să mă doară, că o să mă înțepe puțin albinuța. Casa mea a devenit atunci spitalul Grigore Alexandrescu. Și tot atunci, țin minte că m-am împrietenit cu îngerul meu păzitor, la început mai mult din frică să nu mi se întâmple ceva rău. Dar cu timpul, mama mi-a tot povestit despre el, mi-a zis că fiecare copil are un înger care îl apără, până când am început să-l îndrăgesc ca pe cineva foarte apropiat. În fiecare seară spuneam "Înger, îngerașul meu" și mă culcam mai liniștit. Și într-o noapte l-am visat, apoi l-am visat iar, și iar, până când m-am obișnuit cu el ca și cum era o făptură reală. Avea chip de copil, ca și mine, și niște aripi ușoare și transparente. Țin minte că l-am întrebat odată, în vis, dacă o să mă fac bine, și el s-a uitat la mine și a dat din cap că da. Iar eu eram a doua zi cel mai fericit copil din lume.
Am învățat apoi și despre Dumnezeu, că toate vin de la El, și chiar și îngerul meu păzitor, tot de El mi-a fost trimis. Toate astea le-am învățat de la mama: cine e Dumnezeu, cine e Sfântul Nectarie, cel care prin rugăciune vindecă bolile grele și la care am început să mă rog și eu. Așa mi-am petrecut eu trei ani din viața mea, în spital, alături de mama și tata, care făceau cu schimbul ca să stea cu mine. Și după trei ani, cu rugăciuni spuse zi de zi și cu dragostea mea mare pentru Dumnezeu și îngerul meu păzitor, visul meu s-a împlinit: m-am vindecat. Am ieșit din spital, am venit acasă, și parcă am înviat, mi se părea că în viața mea a răsărit soarele. Doar o dată pe lună trebuia să merg la doctor, pentru un control, ca să fim siguri că totul e bine. Apoi, după un timp, mergeam și mai rar, din trei în trei luni, iar acum merg o dată la șase luni, ceea ce înseamnă că pericolul ca boala să se poată întoarce este din ce în ce mai mic. Cu toate astea, eu am rămas mereu în legătură strânsă cu îngerul meu păzitor, și m-am rugat tot timpul la Dumnezeu să fie bine. Astăzi, când am mai crescut, rugăciunea mea preferată a devenit «Tatăl nostru», dar câteodată mai spun și «Înger, îngerașul meu». Părintele de la biserica noastră din sat a văzut că sunt un copil credincios și m-a luat lângă el. M-a îmbrăcat în veșmânt bisericesc, m-a lăsat să particip și să-l ajut la slujbe și la rânduielile bisericii. Fac toate astea cu dragoste și ca să îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a salvat și că mi-a ascultat rugăciunile. Putea să nu le bage în seamă, sunt doar un copil."
*
"Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudați și cântați și vă luminați/ Mititel înfășețel/ În scutec de bumbăcel/ Lăudați și cântați și vă luminați."
Vocile lor cristaline, ca de îngeri, se auzeau în surdină, înălțându-se în ecouri ireale, sub turla bisericii. Erau doar ei doi, un băiat și o fată, așezați cuminte, lângă bradul împodobit din fața altarului. Era înainte de Crăciun, iar ei repetau singuri câteva colinde chiar acolo, în biserica din sat. El este Marian, autorul compunerii de mai sus, iar ea este Alexia, prietena lui cea mai bună. Aici, în biserica asta frumoasă, Marian se simte ca în a doua casă a lui. De câte ori intră aici, uită de tot ce e rău în lumea de-afară. Uită chiar și de acei copii care glumesc uneori pe seama lui, că îmbracă veșmântul bisericesc. "Eu câteodată am plâns când m-am rugat singur aici. Nu știu de ce. Pur și simplu, când stau de vorbă cu Dumnezeu, mie îmi vine să plâng. Mi-l închipui, și deodată îmi dau lacrimile." Marian învață bine, cam de opt spre nouă. Deși nu prea are voie să facă efort fizic, îi place foarte mult să joace fotbal. Nu are prea mulți prieteni, dar cei pe care îi are sunt copii buni, cam cei mai buni din sat. Îi place foarte mult satul în care trăiește, uneori visează că zboară deasupra lui și vede de sus toate casele. Își dorește foarte mult o dronă, să filmeze satul de sus, exact ca în visul lui, să vadă ce-i fac prietenii, când ies să joace fotbal, sau să-i facă Alexia cu mâna când trece drona pe deasupra curții ei. Îi spun că i-am citit compunerea și că mi-a plăcut foarte mult, că are talent, că e un copil foarte bun. El zâmbește roșind, ferindu-și puțin privirea. "Nici nu mai știu ce-am scris. Nu pot să explic de ce am atâta nevoie de îngerul meu păzitor. De multe ori îmi e frică să nu fac ceva rău și să plece. Mi-e groază să mă gândesc cum ar fi fără el".
Elena
Compunere: Iisuse, Doamne, lasă-mă să te țin de haină"
"Pe mine m-a botezat preotul nostru din Ciorogârla, părintele Nicolae Codea, care de atunci a fost pentru mine așa cum trebuie să fie un naș, adică un părinte de suflet, care mă învață mereu ce e bine și ce e rău în viață. Când am crescut puțin mai mare, am aflat că atunci, la botez, a venit la mine un înger păzitor, care a fost trimis de Dumnezeu, ca să fie mereu lângă mine și să mă apere. Părintele Nicolae, adică nașul meu, m-a învățat că fiecare om are un înger păzitor, și că putem vorbi cu el numai prin rugăciune. Ca să pot vorbi și eu cu el, am învățat mai multe rugăciuni. În fiecare seară, înainte de a mă culca, spun una din ele, iar dacă am nevoie de ajutor de la Dumnezeu, spun o rugăciune pe care am învățat-o de la mama: «De mână cu îngerul meu păzitor, te rog Iisuse Hristoase, Doamne, lasă-mă să te țin de haină, ca lumina Ta plină de iubire să fie și asupra noastră mereu. Amin».
O să vă spun acum o poveste care s-a întâmplat cu tatăl meu acum câțiva ani, când eu cred că îngerul lui păzitor nu mai era lângă el. Tatăl meu era la Turda, în cursă, transporta niște cărămidă. El era șofer și muncea mult, ca să câștige mulți bani, să poată mama să stea acasă și să ne crească pe noi, adică pe mine și cei doi frățiori mai mari. Trăiam bine atunci, aveam de toate, jucării, bicicletă, dulciuri, haine de toate felurile. Dar atunci, la Turda, tatăl meu a pățit ceva rău, un accident, și a paralizat. S-a întors acasă după vreo două luni, într-un căruț pe care l-a primit de la cineva din spital. De atunci, viața familiei mele s-a stricat din ce în ce mai tare. Nu mai erau bani, abia ne ajungeau să mâncăm. Mama trebuia să stea acasă și să aibă grijă de noi toți, și de copii, și de tata. Muncea foarte mult, și într-o seară, de atâta muncă, a început să transpire și să o doară pieptul și a căzut pe podeaua de la bucătărie. După ce a venit salvarea, am aflat că a făcut preinfarct și că trebuie să muncească mai puțin ca să nu moară. Atunci eu m-am speriat rău și am început să mă rog în fiecare seară. Simțeam că a intrat parcă ceva rău în casa noastră, așa cum zicea și mama. Apoi, într-o noapte, am visat cum un înger păzitor a venit la tata și l-a ajutat să se ridice din căruț. Arăta ca un copil și avea niște aripi mari și albe. Dimineața, când m-am trezit, m-am dus la tata să văd ce face. Era tot în căruț, dar putea să miște puțin picioarele. Doctorii au zis că fiecare pas mic e o victorie care duce la vindecare. Părintele Nicolae, nașul meu, venea mereu pe la noi și ne ajuta cum putea, cu bani sau cu o vorbă bună. La fel face și acum, îmi cumpără haine și tot ce îmi trebuie pentru școală și ne zice mereu să nu ne pierdem nădejdea. Eu nu mi-am pierdut-o, am grijă de tata, o ajut pe mama la treburi. Și chiar dacă e mai greu acum, eu tot îl iubesc pe îngerul meu păzitor . Îl iubesc ca pe un frate mai mare pe care nu-l văd, dar știu că e tot timpul cu mine și mă apără de răul din lume. Mă rog și îl chem în gând: «De mână cu îngerul meu păzitor, te rog Iisuse Hristoase, Doamne, lasă-mă să te țin de haină, ca lumina Ta plină de iubire să fie și asupra noastră mereu. Amin»."
*
În spatele curții se văd ruinele unei case. Acum doi ani, o furtună aprigă a smuls acoperișul. Trei copii, un tată paralizat și o mamă bolnavă de inimă, au rămas sub cerul liber. Au încercat apoi să repare, să pună acoperișul la loc, dar la banii pe care îi aveau, n-a ieșit decât o cârpeală jalnică. Cum dădea o răpăială scurtă de ploaie, casa se inunda. Așa s-au stricat și pereții și totul se ducea de râpă sub privirile lor neputincioase. "Nu știu de unde se trage tot blestemul ăsta", îmi zice cu năduf femeia, mama Elenei. "Că de ani de zile nu mai scăpăm de necazuri." Mă privește cu ochii goi, fără nici o vlagă. "Dacă n-ar fi fost fata, demult îmi luam câmpii. A pus-o la școală să scrie compunere despre îngeri, dar pentru mine ea e îngerul păzitor al familiei noastre. Ceilalți doi băieți sunt de-acuma mărișori, la liceu. Ea a rămas singurul rost al meu."
Într-o zi au primit un ajutor de la primărie și au reușit să-și încropească o căsuță nouă lângă ruinele celei vechi. Apoi, în toamna care a trecut, au vândut un petic de grădină și cu banii luați au ridicat o magazie, și-au cumpărat o mașină de spălat și o drujbă cu care să taie lemnele peste iarnă. "Și uite-așa, trăim de pe azi pe mâine. Și când te gândești că nu ne lipsea nimic. Dintr-odată, nu înțeleg cum, s-a dus totul. V-am zis, ca un blestem."
Traversăm curtea, spre căsuța cea nouă. De aproape, se vede mai degrabă ca o cocioabă, cu două odăi scunde și strâmte. Într-una dorm băieții, în cealaltă Elena cu părinții. Femeia o ia înainte și mă invită să intru. Într-o cameră înghesuită cu mobilă veche și multe rufe la uscat, stă Elena, ghemuită la o mescioară, cu privirea nedumerită de apariția mea. "Ea e Elena, îngerul meu păzitor", zice femeia. "Bună ziua", salută timid fetița. "Uite", continuă mama, "domnul ți-a citit compunerea despre îngerul păzitor, i-a plăcut foarte mult și vrea să ți-o publice într-o revistă." Elena zâmbește încurcată, fără să spună nimic. O privesc mai atent și văd pe chipul ei o umbră de tristețe, pe care nici un zâmbet nu pare să o mai poată ascunde. Are zece ani, nu prea se mai joacă pe afară, preferă să-și ajute mama la treabă sau să-și facă lecțiile. "Pentru Crăciun", zice femeia, "am vrut să fac din indemnizația mea de însoțitor un mic credit la bancă. Să iau ceva de mâncare și niște cadouri. Știu că și-ar dori un telefon mobil, asta voiam să-i iau. Dar a auzit că vreau să fac credit și nu m-a lăsat, mi-a ascuns buletinul. Mi-a zis că ea n-are nevoie de nimic, preferă să nu ne îndatorăm la bancă. S-a mulțumit doar cu câteva dulciuri de la Moș Crăciun. Atât." Elena zâmbește în continuare fără să zică nimic. Aflu tot de la mama ei că învață foarte bine, că o iubește mult pe doamna învățătoare, că îl iubește mult și pe părintele Nicolae, nașul ei, și că uneori merge duminica singură la biserică. "Și ce faci tu la biserică atunci când mergi singură?", o întreb, sperând că o să-i treacă timiditatea și o să zică ceva. "Îl ascult pe părintele cum ține slujba", răspunde ea. "Și pe urmă mă închin și mă rog la Dumnezeu să le dea părinților mei sănătate, până creștem mai mari. Că atunci când o să fiu mare, o să rezolv eu toate problemele." Femeia mă privește zâmbind: "Vedeți? Îngerul nostru păzitor."