O dimineaţă cu... MATEI FLORIAN - "Când scrii, se vrăjeşte lumea"

- L-am căutat pe scriitorul Matei Florian într-o dimineaţă de ianuarie. L-am găsit la fereastră. Se uita la zăpadă, la acoperişuri şi guguştiuci. Am aflat că aburii cafelei ştiu să spună poveşti, că două cuvinte pot uneori învrăji lumea şi că, dacă ai o lupă, cerul se vede până departe -

- Bună dimineaţa, Matei! Şi la tine e cerul la fel de gri?

- E şi nu e. Azi e un gri simpatic, se preface doar gri, că eu ştiu că e albastru. Şi porumbeii ştiu că e albastru. De-asta au venit pe pervaz.

- Cât timp petrece un scriitor la fereastră?

- Cred că m-am născut la fereastră. (râde) Nu ştiu cât stau la fereastră, dar stau. Dimineaţa, când scriu, e esenţială. Seara, când nu scriu, la fel.

- Apropie-te puţin de ea. Ce vezi?

- Văd un copac, iar dincolo de el nişte zăpadă pe acoperişuri de case. Teoretic, e acelaşi copac pe care îl văd în fiecare zi, dar de fapt, nu e. Ieri dimineaţă l-am găsit cu totul şi cu totul de sticlă. Nici nu era copac, era un bibelou. Azi e din nou copac, s-a scuturat de cristalele alea de gheaţă şi pare să simtă nişte chestii în aer. Au venit şi nişte guguştiuci la el. Au plecat guguştiucii, a venit o coţofană. A plecat şi coţofana, trec pescăruşi.

- Când ai scris "Cexina Catapuxina", cel mai recent roman al tău, de la câte ferestre ai aşteptat inspiraţia?

- De la trei. Una mică, cu cercevea de lemn scorojit, blândă şi bună, îmbătrânită şi îngheţată, într-o casă veche, dintr-un sat de munte. Apoi o alta, de termopan, mată, tăcută, ursuză, cuminte, cea de la bloc. Iar cea de-a treia, cea din casa stră­bu­nicilor mei, în Si­naia, plină de lumină şi de vară, uriaşă. Trebuia s-o atingi ca să ştii că-i fe­reastră. Părea invi­zi­bilă de la atâta lu­mină.

- Ai tot atâtea iu­biri împletite în car­te. E un roman des­pre dragoste sau mi­za lui e în altă parte?

- Pot spune asta în măsura în care dra­gostea e calea fi­reas­că spre altceva. E calea pe care o avem cu toţii la îndemână. Calea simplă şi ilu­mi­nată, de a intra în­tr-o altă lume plină de vârtejuri, vise, ma­­gie, tulburări şi că­deri. Cred că despre asta e vorba şi, da, dragostea te poartă acolo, înăuntru. Îmi place să spun despre cartea asta că e, mai ales, o carte despre înă­untru.

- Cum a venit la tine? S-a lăsat mult aşteptată?

- Au fost şapte ani de la ultimul meu roman, Şi Hams Şi Regretel. Pare mult, poate că şi e, doar că nu mai măsor timpul cărţilor în felul ăsta. O carte e şi o chemare. Dospeşte în tine, creşte lent, vuieşte în străfunduri, o auzi, dar nu o poţi scoate la iveală când vrei tu. Sau poţi, dar o minţi, dacă nu e timpul. Au fost tot felul de cântece de sirene în ăştia şapte ani, în care n-am mai publicat nimic. Chemări, amăgiri. Apoi am simţit, pur şi simplu, am simţit că e timpul. Am luat un an de pauză de la reportaje şi m-am aşezat la cele trei ferestre, pe rând. Şi a venit: firesc, simplu, ca şi cum n-aş mai fi scris de ieri.

- Ai vreun ritual, vreun descântec de chemat scrisul? Ceva ce faci în aşteptarea lui? 

- Nu ştiu cât e de ritual, dar îl pot numi şi aşa. Am nevoie de curat, înăuntru şi afară, înainte de a scrie. Şi asta nu înseamnă neapărat că dau cu aspiratorul. Curatul ăsta e un soi de golire de toată mâzga, grijile şi greutăţile pe care le trăiesc zi de zi. Iar chestia asta o fac plecând. Îmi iau două luni de linişte, de pauză, în care să nu fac altceva decât să mă plimb, să sparg lemne, să ascult muzică, să orice, dar să nu mă las împovărat de greu. Nici la scris nu-mi propun să mă gândesc în timpul ăsta. Iar el, scrisul, dacă liniştea e destul de linişte, iar eu suficient de smerit cât s-o aud, vine de la sine.

- Când scrii, cum sunt dimineţile tale? Cu ce încep?

- Toate dimineţile încep cu cafea. Cu dez­morţirea aia, aşteptând ca apa din ibric să fiarbă. Apoi aburii cafelei pe care, clar, aş vrea să-i întâl­nesc întocmai şi într-o altă lume. Apa rece pe faţă, prima ţigară. Fereastra. Cafeaua fierbinte, sorbită încet, o altă ţigară, privirea pe fereastră, gândurile, povestea care începe să foşnească din aburul de cafea şi din fumul ăla de ţigară. Mă duc la birou, mă uit iar pe fe­reastră, spun o rugă­ciune mică, scriu. Dacă pot, haha!

- Poate că fiecare din cele trei cărţi pe care le-ai scris a vin­decat ceva în tine. Au sosit, cum singur ai spus, la timpul potrivit.

- Orice carte are un singur adevăr şi o sin­gură realitate, cele ale ei, ale cărţii. În adevă­rul ăla şi în realitatea aia mă mut eu, omul, atât timp cât scriu. Iau din viaţa mea strictul ne­cesar, ce simt că-i apar­ţine cărţii, ce-i slu­jeşte realităţii ei fictive. Nu ştiu dacă mă vindec prin carte, ci mai de­grabă redescopăr un alt fel de a privi lumea, ma­gic, prin lupă. E o nevoie, e o vrajă, ţi-am spus, care mă cheamă. Da­că îmi duc vraja până la capăt, se schimbă lucruri şi în viaţa mea, aia simplă, de zi cu zi. Mi-au intrat păsări în casă după ce am scris că i-au intrat personajului, am auzit melodii pe care le asculta el în paginile scrise cu o zi înainte, am văzut oameni trecând pe stradă exact ca oamenii pe care i-am descris în carte. Scrisul e magie, cheamă lucruri şi ele vin aievea, dintr-o realitate în altă realitate. Dar asta e o consecinţă, nu un scop în sine. Important e să fiu acolo, înăuntrul poveştii, în cealaltă reali­tate. Atât. 

- Ambele tale romane au titluri trăsnite, stra­nii, vrăjite. Ce e Cexina Catapuxina? O in­can­taţie?

- Da. O incantaţie. Sunt cuvintele magice pe care personajul cărţii le descoperă întâmplător, cuvintele pe care, mai apoi, le va folosi ca pe o man­tră împotriva răului.

- După ce cartea porneşte în lume, mai rămân dimineţile tale la fel? Mai reuşeşti să păstrezi ceva din starea aia vrăjită?

- Încerc să le fac să rămână. Pentru că de asta scriu, pentru toată magia care se ţese în jurul zilelor în care te umpli de întâmplări, personaje şi poveşti. Magia care se prelungeşte şi-n viaţa pe care o trăieşti dincolo de carte. Când scrii, se vrăjeşte lumea. O vezi altfel, la fel ca personajul cărţii mele, printr-o lupă. Te umpli de miraculos. Eee, asta nu are cum să nu se schimbe, odată ce te-ai oprit din scris. Şi nu neapărat pentru că nu mai eşti acolo, în lumea aia vrăjită, ci pentru că laşi grijile să nă­vălească din nou peste tine. Se adună facturi, res­tanţe neplătite, drumuri de făcut. Toate îndatoririle de care te-ai ferit înainte îţi cer acum socoteală. Iar când le laşi să vină peste tine, când te umpli de ele, lucrurile nu mai sunt chiar la fel. Pentru că suntem fereastră, dar noi alegem ce privim prin ea. Dar sunt zile, destule, slavă Domnului, uite cum e şi asta, când cerul e albastru deşi e gri, când vezi iar păsările şi simţi în străfundul iernii ăsteia moto­tolite că vine primăvara. Dimineţi d-astea în care, deşi nu scriu, e ca şi cum aş scrie.

- Şi mai sunt şi celelalte, când eşti în reportaj pentru "Formula AS"... Reuşesc ele să te ţină cu privirea înăuntru? Sunt şi ele nişte ferestre?

- Cum să nu fie? Le sunt atât de recunoscător... Ştii, e tare complicat în timp ce trăieşti, să te desprinzi şi să vezi lucrurile de deasupra. Pădurea, nu copacii. Dar uneori pot şi văd. Şi mi se pare ireal de frumos că mi s-a dat să ajung în toate locurile alea despre care am scris, rupte de lume, în mijlocul unui basm viu, cu oamenii vii şi locuri vii. Că eu păşesc în mijlocul lor şi le strâng po­veş­tile ca să le dau mai departe. De multe ori, înainte să adorm, văd iarăşi locurile în care am fost: Ineleţ, satul unde ajungi urcând pe scări proptite în stâncă, pajiştile nesfârşite ale Ursiciului, peştera Cioclo­vinei, Marile Lacuri, Vârful Valacia din Alpii Dolomiţi. Şi mi se pare incredibil că am fost acolo şi că am simţit, că am fost un soi de mesager între o lume ascunsă, nevăzută, cu oame­nii ei neştiuţi şi ceilalţi oameni, şi ei neştiuţi, cititorii revistei "For­mula As".

Foto: MIRCEA STRUŢEANU, DIA RADU (2)