MIELUȚĂ BIBESCU
"Era ca-n balurile din filme"
"Hai să-ți spun. În familiile de lăutari, dacă nu cântai nicăieri de Revelion, în noaptea de 31 decembrie, era dezastru. «Cum, să nu cânt eu acum, să-mi meargă bine, să fiu înfloritor tot anul?». Era o datorie și o mândrie. Și se cânta, fratele meu, se cânta peste tot, cu orchestre bune. Găseai câte un pian și-n cofetării, se cânta și acolo. Tata m-a luat de câteva ori la Caru' cu bere, la restaurante mari, pe Lipscani, dar acolo lăutarii munceau în noaptea de Revelion, nu se distrau. Abia după aia, la începutul anului, începea agitația. «Aoleu, cu ce mă îmbrac, cu ce-l îmbrac pe ăsta micu'?». Așteptam Revelionu' lăutarilor din două motive. Unu, că mă ducea tata la Magazinul Victoria, să-mi ia pantofi noi, un costum nou, era orgoliu ăsta, să fim prezentabili, să arătăm că ne merge bine. Al doilea, că îi cunoșteam pe toți lăutarii ăia mari, pe Fărâmiță Lambru, Dona Siminică, Ion Onoriu, Gabi Luncă, mă prezenta tata "Ăsta-i băiatu' meu, cântă și el". Eram învățat de acasă cum să răspund, cum să mă comport. Eram nelipsit de la Revelionu' lăutarilor, bun prieten cu Leonard, băiatu' lui Toni Iordache, copii de 11-12 ani, ochi și urechi la ce se întâmplă în jur. Se cânta până în zori, se asculta în liniște, se aplauda, la modul cel mai elegant cu putință. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar ce se întâmplă acum e un kitsch. Când eram copil, se ținea Revelionu' ospătarilor, al bucătarilor, al muzicanților și al lăutarilor. Nu ne amestecam între noi. Muzicanții erau mai domnoși, la frac, papion, cântau café concert la Cina, Lido, Ambasador. Aveau altfel de a se manifesta, altă lume, ne respectam între noi, dar la revelioanele astea, fiecare cu obiceiul lui. De prin '77, Toni Iordache a început să organizeze revelioanele astea la care participau și unii și alții. Primul s-a ținut la Athènée Palace, în sala Rondă, și a fost un regal, domne, un regal muzical. Se intra cu invitație și era așa cum vezi prin filme, balurile alea, de o eleganță subtilă. Se vedea că mulți ies din țară, aveau contracte prin străinătate și veneau de acolo cu un frac, un smoching, aduceau câte o haină de blană, o rochie frumoasă pentru soție. Se purta pe atunci velur, haine de catifea. Țin minte că l-am văzut atunci pe Nicolae Florian într-un sacou grena, cu mătase neagră pe revere. Veniseră cei mai buni, cei mai buni acordeoniști, cei mai buni țambalagii, cei mai buni vioriști, se strânseseră toți acolo, la Revelionu' lăutarilor. Gheorghe Lambru, Florică Roșioru, Ion Nămol, Tudor Pană, Gheorghe Zamfir și cu un alt mare naist, Simion Stanciu. La invitația lui Toni, a venit și maestru Ion Voicu, și a cântat piese lăutărești. Ascultai cu gura căscată, nu-ți venea să crezi. Se făcea, cum se zice în jazz, jam session, se cânta la nimereală, cine cu cine nimerea pe scenă, se improviza și așa de bine se pupau între ei, se înțelegeau din priviri, că noi, ăștia mai tineri, șușoteam între noi, «Bă, așa ceva n-o să se mai cânte nici peste zece ani». Eram și noi, Ghiță Coadă, Fulgerică, Gicu Petrache, la început de drum, ne băgau în seamă cei mari, ne permiteau să facem și noi câte un solo. Îl vedeam pe tata, mândru, că nu mai cântă el, dar cântam eu, băiatu' lui. După ce se termina acolo, continuam acasă, stăteam la un șpriț până seara următoare. Și vorbeam despre cum cântase ăla sau ăla. «Ai văzut, fratele meu, ce bine cântă, o să ajungem și noi odată așa?». Era respectu' foarte mare. Nu era destrăbălarea, tupeul de astăzi, când orice neavenit urcă pe scenă. Nici nu mai știu ăștia de azi ce sunt, șmecheri sau lăutari? Și nu era mâncătoria de astăzi, răutatea, certurile pe bani. De asta mi-e cel mai dor, de respectul și de marea prietenie de atunci. Erau și pe atunci mici bisericuțe, bârfe ale ăstora mai mici, zicea nea Toni «Bă, cine nu are dușmani, nu-i destul de bun». Da' în rest, eram ca frații între noi, mânca-ți-aș sufletu' tău."
IONICĂ MINUNE
"Braț la braț, prin ninsoare"
"La țară, în zona Buzăului, de unde sunt eu, nu se ținea Revelionul lăutarilor. În București, însă, petrecerile astea erau o veritabilă sărbătoare, tot ce aveam mai frumos. Țineam cu toții la blazonul ăsta de lăutar, îl respectam, eram așa, ca o breaslă foarte unită. Puneam fiecare deoparte o cravată, un inel, un costum nou pentru ocazia asta. Revelionul lăutarilor se ținea la unul din cele mai bune restaurante ale vremii, la Cina, la Berlin sau la Athènée Palace, restaurante de primă clasă. Pe 31 decembrie, noaptea, fiecare cânta în altă parte, unii erau plecați în străinătate. Eu am cântat mulți ani cu Toni Iordache, în Japonia. Dar ne așteptam să ne strângem, să vină toți ăștia mari, ne întâlneam și luam o decizie, unde și când să sărbătorim împreună schimbarea anilor. Așteptam cu mare nerăbdare evenimentul ăsta. Era lucru rar să te întâlnești cu 100-150 de lăutari odată. Fiecare venea cu familia, cu copiii, îmbrăcați ca la operă, și petreceam până dimineața, într-o atmosferă frumoasă, de mare respect. Eram prieteni între noi, nu era unu' general, unu' locotenent și soldați. La Revelioanele lăutarilor se cântau numai virtuozități, nu puteai să cânți așa, orice și oricum, că nu pica bine. Eram tânăr și îmi plăcea să ascult, și aveam ce asculta, veneau instrumentiști recunoscuți în întreaga lume, nu doar la noi. Gică Urziceanu, Marin Năsturică, compozitori de folclor, Florin Economu, venea lume luminată la cap. George Carabulea, Cornel Panțâru, violoniști de mare clasă. Se cânta café concert, uverturi din muzica clasică, muzică lăutărească autentică, juca lumea și dansa, cânta Nicolae Turcitu, Mieluță Iordache. Se urcau pe scenă trei-patru inși, care nu mai cântaseră de mult împreună, își aminteau, începeau în joacă și ajungeau la treburi serioase, se improviza mult, se ajungea la cvarteturi, sexteturi. Revelioanele astea s-au cam stins în '87, după ce a murit Toni Iordache. El era organizatorul și sufletul lor, muzicantul numărul unu. Când începea el să cânte, toată lumea lăsa furculița jos și îl asculta. Cânta simfonic, jazz, folclor, era extraordinar! El era în vizorul tuturor, el și încă unu, dar nu spun cine, nu ar fi frumos din partea mea, cine știe, știe... Și acum se organizează revelioane ale lăutarilor, în București și în alte orașe, cânt și eu, dar s-a dus șarmul de atunci. Ce-a fost frumos odată nu mai revine. Am senzația că acum a devenit o afacere, nu se mai face pentru plăcerea noastră, pentru destindere, recreere, pentru muzică, ci pentru bani. E așa, un soi de emoție financiară la mijloc. Înainte eram doar noi între noi și familiile noastre. Stăteam până pe la cinci, șase dimineața, apoi continuam în altă parte, la unu' din noi, acasă. Sau aranjam cu responsabilul de sală și rămâneam la restaurant până la nouă. De multe ori, plecam pe jos împreună, nu aveam cu toții mașini, ca acum. Uneori plecam pe ninsoare, braț la braț, era frumos pe vremea aia, cel mai frumos."
CALIU
"Cu sania, prin nămeți, la «bursa» lăutarilor din Clejani"
"Domnu' Iulian, acu' vorbesc de când eram io copil, aveam 10-11 ani, și doamne, cum mai așteptam colindățile și Crăciunu' și Revelionu'... După Sărbători, lăutarii se adunau să vorbească unde merg în vizită, grupuri grupuri, câte patru-cinci, ăla la Malu Spart, ăla la Ogrăzeni, ăla la Crevedia, ăla la Leta. Mergeau cu căruța cu sanie, din sat în sat, am mers și eu o dată. Țin minte ce frig mi-a fost, că ăștia mari mai beau câte-o țuică fiartă, se-ncălzeau. Era prin anii '70, oamenii ne primeau în case să cântăm, se bucurau. Și după ce se întorceau fiecare de pe drum, cu bani, se adunau la "Bursa", cum ziceam noi la cârciuma lui Petre Dinuț, zis «Podegaru», nașu' meu. Acolo țineam Revelionu' lăutarilor. Veneau grupurile toate, concorație mare, punea toți banii pe masă, ce-a câștigat fiecare, hai să împărțim frățește. Ia, tu cât porumb ai primit, șunci, cârnați, că ne dădeau oamenii, știau că lăutarii-s mai amărâți, unu' are porc, altu' n-are. Și socoteau așa, băbește, să împartă totu'. După aia, începea să povestească fiecare, de pe unde a fost și să cânte. Io stăteam lângă sobă, lângă godină, mai băga unu' câte un lemn în foc, ieșea fum, zicea tataie «Hai mă acasă, să te culci, hai că-ți intră fum în ochi», io «nu, că mai stau». «Hai să-ți dau o țuică», io, «nu, nu», și beam o cinzeacă de sirop de cireșe și mâncare nu mai zic. Șuncă, gogoși, era băutură, mâncare, dansa toată lumea, non stop, până dimineață. Io mai închideam câte un ochi, da imediat mă trezeam că mi-era drag, înregistram tot, jocurile, baladele, ce vorbeau, tot înregistram în creieru' meu. Și acum le știu pe de rost, le mai și visez noaptea. Și-i visez pe ăștia bătrâni, din Tarafu' Haiducilor, pe toți ăștia duși, pe Neacșu, pe Cacurică, frumoși, bărberiți, cu instrumentele-n mână, prin curtea unei biserici. Alaltăieri îi ziceam lu Cati, nevasta mea, cum l-am visat pe Cacurică, Dumnezeu să-l ierte! Era îmbrăcat cu-n pardesiu frumos, bărberit, cu o mustăcioară mică, și zicea «Hei, Caliule! Am să-ți dau 250 de euro, că am rămas dator de data trecută». Când eram mic, lipit de sobă la Bursă, înregistrările mele erau cu punct și virgulă, eram cu ochii pe ei. Da' și ei cu ochii pe mine. Ziceau «Caliule, tu rămâi stăpân peste generațiile ce vin în Clejani, să nu uitați de ăi bătrâni, să nu piară tradiția. După aia, peste ani, să vorbească și generațiile următoare despre tine, cum vorbești tu de noi». De aia-mi pare rău, domnu' Iulian, că nu se mai ține Revelionu' lăutarilor acu'. Unu' e doritor, altu' nu, nu toți sunt mulțumiți. Da' io țin mai departe respectu' de lăutar vechi, și-i învăț pe ăștia mici să fie punctuali, modești, să demonstreze ce simt, să nu mintă și să-și ceară iertare dacă a greșit."