Poate că am fi reușit să ieșim din coșmarul fără sfârșit care a devenit viața noastră împreună. Ea aștepta și eu știam că așteaptă un gest cât de mic, o atingere, poate, și o anume privire, care să-i fi dat de înțeles că nu eram doar robotul pe care-l vedea zilnic venind și plecând de la serviciu, că a mai rămas ceva din visul cu care am pornit la drum acum opt ani. Știam că-și dorește un asemenea gest, ca să umple golul căscat între noi, simțeam că și pentru ea e la fel de greu, ca pentru mine. Ea aștepta și eu știam că ea așteaptă ceva de la mine și ea știa că eu știu și tocmai de aceea nu am putut să fac acel gest mărunt. Nu am făcut nimic, parcă eram paralizat. Nu-mi puteam mișca mâna ca s-o ating de a ei, care aștepta întinsă în fața mea. Parcă mi-era bătută în cuie, parcă mi-era legată cu funii groase de-un gard.
Eram de două ceasuri față în față, în restaurant, eram la o mie de kilometri de casa noastră, de care am fugit tocmai ca să putem evada mai ușor din povestea tristă în care am ajuns, și nimic din ceea ce ne înconjura nu reușea să ne ajute. Și-atunci, brusc, pentru prima oară de când eram în acea situație care părea fără ieșire, mi-am dat seama că totul era greșit, că degeaba am plecat de acasă, încercând să fugim și să ne salvăm, că nu vom găsi împăcarea și armonia printre străini, câtă vreme nu le vom descoperi mai întâi în noi înșine. M-am ridicat furios și am pornit spre ieșire. În oglinda pe lângă care am trecut am văzut-o urmându-mă. Cu tristețe și aproape cu disperare am realizat că silueta superbă după care întorceau capul cei de la mesele pe lângă care treceam, silueta care era la doi pași în spatele meu nu-mi mai spunea nimic.
Ambiția
Așa s-a petrecut prima seară de vacanța din iarna aceea. După opt ani de căsătorie, eram prinși, eu și soția mea, într-o criză, pe care acum aș numi-o lipsă de comunicare și oboseală. Dar atunci stările acestea luau chipul dureros al nenumăratelor zile în care nu apucam să schimbăm între noi decât două, trei vorbe. Când eu mă întorceam seara târziu de la serviciu, ea se odihnea deja și când ea pleca, dis-de-dimineață, eu dormeam.
Ajunseserăm amândoi datorită muncii, eforturilor și determinării, să ocupăm posturi de vârf într-o companie importantă. Posturi de invidiat, care ne aduceau și satisfacții materiale, pe care ani de-a rândul le-am visat doar. Aveam tot ceea ce l-ar putea împlini și pe cel mai pretențios om. Nu ne lipsea nimic din ceea ce ar fi făcut fericit pe oricine. Ne plângeam doar de lipsa timpului liber, mai exact, de absența acelor momente tihnite petrecute doar în familie. O vreme, ambiția și competiția zilnică în care intram, de cum deschideam ușa biroului, de cum porneam calculatorul, au ținut departe de noi frustrările și regretele. Intraserăm într-o cursă care ne atrăgea foarte mult, pentru că ne dădea posibilitatea să ne măsurăm înzestrările cu ale altora și, în același timp, era un mod perfect de autoevaluare. Sunt convins că oricine ar vrea să știe, la urma urmei, până unde poate să meargă în meseria lui, cât poate îndrăzni, cât este de înzestrat pentru ceea ce face, care-i sunt limitele, unde trebuie să se oprească. Multe s-au făcut în lumea asta numai prin ambiție și orgoliu și la fel de multe s-au pierdut din aceleași motive. Am învățat pe propria piele acest adevăr. Neavând timp să stăm mult împreună, n-aveam nici să ne plângem unul altuia, deși, cu cât trecea vremea, îmi dădeam seama cât era de absurdă viața pe care o trăiam. Să ai tot ceea ce ai visat și să ajungi să nu te poți bucura de asta era o situație de mare tristețe. Ajunsesem să comunicăm prin mesaje lăsate pe telefon sau mail, pe facebook și pe skype. Deși locuiam în aceeași casă, deși dormeam în același pat, îmi deschideam mesajeria înainte de a pleca la serviciu, ca să văd ce mi-a transmis nevasta mea.
Fuga
Cele trei săptămâni de vacanță anuală le petreceam numai în locuri exotice, cât mai departe de casă, de birou și de viața pe care o trăiam în restul anului. Fugeam de locurile cunoscute, cu speranța că vom trăi mai intens, cu cât distanța până acasă va fi mai mare. Am brăzdat rutele turistice de la un capăt la altul al lumii, ne-am scăldat și am făcut plajă în cele mai exclusiviste locuri, nu ne-au lipsit banii și niciun capriciu nu rămânea nesatisfăcut în aceste călătorii. Speram că vom ajunge într-un loc în care cine știe ce împrejurare, cine știe ce situație, detaliu, întâmplare, vorbă ori doar vreun gest mărunt ne vor trezi cumva și ne vor aduce din nou la starea în care eram atunci când ne-am îndrăgostit. Era și acesta un mod de a reaprinde într-un fel focul dintre noi, care se stinsese aproape fără să băgăm de seamă. Căutam ajutor acolo de unde nu l-am primit până la urmă. Ne purtam extrem de cordial unul față de altul, dar lipsea cu desăvârșire emoția. Puteam să-i spun soției mele că-i stă bine rochia pe care tocmai și-o cumpărase dintr-un magazin celebru din mijlocul Londrei, și cu același ton să-i mulțumesc chelnerului care ne-a adus cafeaua la masă. Rămăsese între noi corectitudinea sentimentală, afecțiunea civilizată, fără fiorul iubirii din care nu mai recunoșteam decât spoiala, eticheta, carcasa goală, ca a unui imens cetaceu eșuat pe o plajă.
Ani de-a rândul am fugit de locurile cunoscute, în speranța că peisajele noi ne vor da emoții vindecătoare. De fapt, am realizat târziu că noi fugeam tocmai de noi și nu de locuri, că încercam cu disperare să scăpăm de ceea ce devenisem în ultimii ani: un bărbat și o femeie ajunși la capătul visului croit în tinerețe.
Sania
Plictisiți și de aceste călătorii din care ne întorceam și mai obosiți decât la plecare, am hotărât să rămânem la ultimele sărbători de iarnă la o pensiune din țară. În prima seară, soția mea a vrut să coborâm în restaurant pentru cină. Ne-am îmbrăcat foarte elegant, poate ușor nepotrivit pentru locul acela, dar așa a vrut ea. Ea era cu fața către televizor, eu priveam pe fereastră brazii încărcați de omăt. Nu vorbeam, ascultam muzica pusă în surdină și fiecare se gândea la ale lui. La un moment dat, în fața pensiunii a ajuns o sanie trasă de doi cai. Curba zvâcnită pe care a făcut-o sania când s-a oprit a spulberat zăpada într-un vârtej ce s-a prins în coamele cailor. Parcă priveam un film rusesc. Nu-mi puteam desprinde privirea de la fereastra care era ecranul unde se derula povestea. Dintre păturile mițoase au coborât un bărbat și o femeie îmbrățișați. Erau atât de fericiți, încât nici când au intrat în restaurant nu s-au dezlipit unul de altul, el o ținea de după umeri și ea își odihnea mâna pe spatele lui. Aveau zăpadă pe haine, pe cizme, păreau înfrigurați, poate că veneau de departe, dar asta nu-i împiedica să fie veseli și să râdă bucuroși. Și-au scuturat zăpada de pe haine, au tropăit din bocanci și s-au îndreptat apoi către o masă din celălalt capăt al încăperii, mai aproape de foc. Până să ajungă acolo, am mai putut să văd cum el a oprit-o la un moment dat și i-a cules cu un sărut câțiva fulgi rămași stingheri în păr.
A fost de ajuns ca să-mi doresc și eu să trăiesc un moment atât de pur lângă soția mea. Am simțit că vreau să mă întorc la ceea ce și noi trăisem altădată cu naturalețe, fără greutate și fără cine știe ce scenarii. Mi-am dorit să intru și eu în filmul acela al unei înțelegeri armonioase și tihnite, mi-am dorit să-mi îmbrățișez femeia într-o sanie pierdută printre nămeți. Am chemat-o pe nevasta mea la o plimbare cu sania care aștepta. Doamne, mă gândeam, plimbarea ar putea fi un nou început, doream cu ardoare să scap de ceea ce era rutină și plictis între noi, frumusețea peisajului, a iernii mă făceau să îmi doresc o schimbare cât mai profundă, și-n momentele acelea chiar credeam că este posibilă. Dar ea a preferat să rămânem în restaurant, părându-i-se prea complicat să-și schimbe rochia de gală cu alte haine potrivite. Aș fi luat-o, dacă ar fi vrut, oricum, chiar și fără haine, aș fi avut grijă să nu-i fie frig, să nu se sperie dacă sania ar fi alunecat mai primejdios. Aș fi avut grijă să o acopăr cu o pătură mițoasă, dacă deasupra noastră s-ar fi spulberat omătul de pe crengi și dacă fulgii s-ar fi așezat în părul ei, cred că aș fi știut să-i culeg.
M-am întors din vacanță mai obosit decât am fost la plecare, cu un mare dor de a vedea un film bun, cu sănii care alunecă prin nămeți uriași, cu stele care coboară în fulgi risipiți. În rest, totul a rămas la fel, mâine dimineață, înainte de a pleca la serviciu, voi deschide mesajul de la soția mea, ca să știu ce avem de făcut în zilele care vin.
ANTON G. - București
Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU