Poarta lui Dumnezeu

- În vreme ce tot mai mulţi oameni îşi părăsesc casele de la ţară, fugind la oraş, Ştefan Canurschi s-a întors după 40 de ani în satul lui natal. Un sat special, aflat în Munţii Buzăului, colţul de lume cu cele mai multe mistere din România -

E o dimineaţă rece de iarnă şi noi urcăm prin pădure ca doi drumeţi rătăciţi într-un basm. El păşeşte ferm, înaintea mea, des­chizându-mi cu avânt calea. Îmi arată copacii abia treziţi din somn şi-mi povesteşte despre ei ca despre nişte semeni de-ai noştri. Stejarii, fagii, mestecenii sunt prietenii lui de-o viaţă, printre ei şi-a petrecut anii copilăriei. Pare să cunoască secretele oricărui arbore, să le ştie vârsta numai după foşnetul frun­zelor, cunoaşte ca în palmă fiecare cotlon al aces­tor ţinuturi. Aici, în munţii Buzăului, prin pădurile astea pline de istorie şi mistere halucinante, îi plă­cea să cutreiere în copilărie, din zori până la asfinţit, la fel cum o face şi acum. "Aici mă simt eu cel mai aproape de Dumnezeu. Că nu degeaba locul se cheamă Poarta lui Dumnezeu. Sunt munţii cu cele mai multe mistere din România. Chilii rupestre săpate în stânci, comori de aur şi chihlimbar, sche­lete de uriaşi, dispariţii de oameni, zone cu iradieri energetice maxime sau cu cerul cel mai senin. Îţi dai seama ce înseamnă pentru un copil să trăiască printre asemenea locuri şi poveşti? Aşa am copilă­rit eu, prin munţii ăştia, unde timpul stă în loc. De când mă ştiu, aud parcă o voce care mă cheamă mereu aici. Din păcate, am pierdut tot miezul vieţii încercând, aproape 40 de ani, să fac altceva, să-mi fac viaţa altfel, undeva, departe de locurile astea, de acasă. Au fost 40 de ani în care am suferit de foarte mult dor şi de o frică chinuitoare că o să închid ochii şi n-o să mai apuc să mă întorc. Din fericire, m-am trezit la timp. M-am întors acasă, în casa părintească, pe care nu am vândut-o în ciuda nenumăratelor sfaturi din partea rudelor. M-am întors acasă cu totul şi am întinerit."
Îl cheamă Ştefan Canurschi, are 63 de ani, sprâncenele stu­foase şi o barbă lungă şi albă ca omătul. Oamenii locului îi spun dom' Făniţă şi îl privesc cu res­pect, dar şi cu o oarecare mirare, ştiind că a renunţat la viaţa de la oraş, doar pentru obiceiul de a hălădui toată ziua prin pădurile neumblate ale Buzăului. Vânjos ca un urs, cu privirea pătrunză­toare şi puţin cam aspră, cu felul lui neaoş de a spune ceea ce simte sau gândeşte, stârneşte une­ori nedumerire sau poate chiar teamă. Pentru cine are însă răbdare să-l cunoască, este pâinea lui Dumnezeu. Din păcate, trădările şi deza­mă­girile s-au cam ţinut lanţ în viaţa lui, iar asta l-a cam înstrăinat de lume. "Totuşi, eu zic că Dum­nezeu nu degeaba mi-a dat şi asemenea momente în viaţă. Toate decepţiile astea s-au adunat în mine şi, până la urmă, şi ele m-au convins să mă întorc acasă. Aici n-are cine să mă mai dezamă­gească."

Chiliile din stâncă

S-a născut în satul buzoian Pârscov, un loc special, dacă ne gândim că aici a venit pe lume şi a trăit marele scriitor Vasile Voiculescu. Dom Făniţă a copilărit chiar în casa asta, în care tră­ieşte şi acum. O casă trainică, ca un mic conac, cu o verandă frumoasă şi un brad uriaş în mijlocul curţii. "Bradul ăsta nu prea mi-a fost drag", îmi zice încruntat. "Era deja mare când eu eram copil. Acum, să tot aibă o sută de ani. Se spune că nu e bine să ţii în curte un singur brad, că o să plângă după fraţii lui şi îţi aduce necazuri. Părinţii mei au murit tineri, iar sora mea s-a prăpădit şi ea, sără­cuţa, bolnavă de cancer. Atunci am pus toate astea şi pe seama bradului, am zis că de la el se trag toate nenorocirile astea. De câte ori veneam pe aici, mă gândeam să tai bradul. Acum, însă, după ce m-am întors acasă, m-am împăcat cu el. Din cei mai mari duşmani, suntem cei mai buni prieteni. Îl strâng mereu în braţe, îl rog să mă lase să-mi iau energie de la el. Până ce şi vuietul ăla sinistru pe care-l face noaptea, la fiecare adiere de vânt, şi ăla mi-a de­venit drag."
Omul care i-a marcat cel mai mult copilăria a fost bunicul lui, unul din cei mai vestiţi negustori de ţuică din sudul ţării, care aproviziona restauran­tele selecte din Bucureşti. De la el a aflat primele poveşti despre munţii Buzăului, el a fost cel care i-a aprins dragostea pentru locurile astea magice. Pri­mele drumeţii cu el le-a făcut, aşa a văzut primele chilii săpate în stâncă de mâna omului, la Dionisie Torcătorul, la Schitul Fundătura, Peştera lui Iosif, Schitul Agaton sau biserica de la Aluniş. "Ţin minte că îl bombardam pe bunicu încontinuu cu întrebări, cum au reuşit oamenii să sape ditamai stânca, de ce trăiau acolo, ce reprezentau desenele scrijelite pe pereţi, ce mâncau, nu le era frică? Şi cred că şi azi tot aceleaşi întrebări i le-aş pune. Îmi aduc aminte că cel mai mult mi-a plăcut la Dionisie Torcătorul, o stâncă uriaşă, la care urci vreo patru metri pe o scară de lemn şi intri într-o încăpere unde se spune că ar fi trăit vreme de 30 de ani, acum şapte veacuri, sihastrul Dionisie Torcătorul. Am fost fascinat de povestea asta. De atunci am fost de zeci de ori acolo, stăteam cu orele în cămăruţa aia şi priveam prin cele două ferestre cum se în­tinde sub mine poiana Cozanei. Era o joacă, ziceam că sunt ostaş dac şi că stăteam de strajă, pentru că locul acela e chiar strategic, de-acolo poţi vedea toată imensitatea văii."
Un alt loc care l-a fermecat de când avea vreo şapte ani, a fost biserica săpată în stâncă la Aluniş, unul din cele mai vechi lăcaşuri creştine din ţară. Legenda locului spune că biserica ar fi fost făcută de doi ciobani, Vlad şi Simion, după ce unul din ei a auzit în somn un glas care îl îndemna să sape în stâncă, pentru că va găsi acolo icoana Sfintei Fe­cioare Maria. Apoi, după aflarea ei, s-au hotărât să sape mai departe o biserică, cerând ajutorul săte­nilor. "Îmi aduc aminte că am fost într-o duminică dimineaţa, când se slujea Sfânta Liturghie, şi era curtea bisericii plină de localnici îmbrăcaţi în cos­tume populare. Imaginea asta n-o pot uita nicio­dată, parcă e dintr-un vis."

Ţara Luanei

Tot cu bunicul lui a văzut prima oară şi Grunjul de la Mânzăleşti, numit şi Muntele de Sare, pe care s-a căţărat când avea zece ani. Sau Babele de la Ulmet, nişte trovanţi uriaşi, unii cilindrici sau sfe­rici, suspendaţi în poziţii ciudate, despre care se spune şi astăzi că sunt pietre vii şi că au puteri tămă­duitoare. De la bunicu a auzit prima dată poveşti despre comori "juruite", cum ar fi cele de deasupra fostului schit Găvanele, unde nişte localnici au văzut flăcări jucând pe comori, şi, nefiind pricepuţi să vadă asemenea semne, s-au pus pe săpat, iar în timp ce săpau, au simţit cu toţii cum îşi pierd min­ţile, fiind găsiţi după mai mult timp departe de locul acela, nemaiştiind nici cum îi cheamă. Apoi, tot bunicu i-a spus şi povestea cu Ţara Luanei, care demult cuprindea toată zona asta a munţilor Buzău­lui, unde un rege cu puteri extraordinare, venit parcă din văzduh, şi-a ridicat o cetate, luminând-o şi ziua, şi noaptea, cu un soare aidoma celui de pe cer. Apoi a adunat cei mai viteji ostaşi netemători de moarte, ştiind şi secretul unor izvoare cu apă vie, care îi vindeca miraculos pe tinerii răniţi în lupte. Vestea bogăţiei acestui ţinut se răspândise departe, în lume, şi mulţi duşmani au încercat să o doboare. Până la urmă, o armată de războinici numeroşi ca iarba, îmbrăcaţi în zale de fier, au dat năvală în care de foc, pârjolind mândra cetate din temelii şi dobo­rând soarele. "E povestea care îmi plăcea cel mai mult", îmi zice Ştefan. "Îl scoteam din răbdări pe bunică-meu, îi ceream să mi-o spună de câteva ori pe zi. De fiecare dată era parcă altfel, era ca un film, cu replici, cu descrieri minuţioase, totul era extrem de vizual. Mult mai vizual decât un film 3D pe care îl văd copiii astăzi! Păi da, pentru că la mine era un film viu, pe care mi-l imaginam eu sin­gur. Bunicul meu era un personaj minunat. Trecea de la o poveste la alta, cu un talent uimitor. Iar amestecul ăsta între legendă şi adevăr, între basm şi relatări istorice reale, făcea să dispară linia care le deosebea. Pentru mine erau toate la fel de reale, mă emoţionau la fel de mult. Uite, de exemplu, în povestea Luanei se spune despre apa tămăduitoare care vindeca rănile soldaţilor, şi se ştie că în zona satului Fişici există izvoare minerale care au făcut cândva din satul ăsta o perlă a turismului balneo-climateric. Sau tot în Ţara Luanei se povesteşte de soarele acela care dădea lumina cea mai puternică, or se ştie că în zona asta cerul are uneori o intensitate atât de mare a luminii, că nimeni nu poate explica de ce."
În anii care au urmat, Ştefan a început să meargă singur în călătorii. Avea 11, 12 ani, era destul de mare, iar iniţierea o făcuse deja cu bunicul. Citea tot ce se putea despre munţii Buzăului, iar în va­canţe, zi de zi, bătea potecile munţilor, rătăcea prin păduri neumblate, căuta locuri despre care ştia din relatările bunicului, vorbea cu oamenii de prin păr­ţile locului, se împrietenea cu alţi copii cu care făcea adesea "schimb de poveşti". De dimineaţa până seara, pleca de acasă singur sau cu unul sau doi prieteni, fără ca părinţii să ştie. Lua autobuzul din Pârscov şi mergea vreo 15 kilometri, până la Scăieni, cel mai vechi sat din Buzău, crezând că mai poate găsi acolo schelete de uriaşi. Sau mergea mai departe, lângă Colţi, ca să caute chihlimbar pe stânci sau pe albia râurilor. Sau la Nucu, să se mai joace în chilia din stâncă a lui Dionisie Torcătorul. Nimic nu rămânea neumblat de el, niciun petic as­cuns de pădure, niciun sat din frumoasa şi enigma­tica Ţară a Luanei. "Au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Bunicul începuse să mai îmbătrânească, şi acum îi povesteam eu despre ce descopeream prin călătoriile mele. Ţin minte că îl vedeam în fiecare seară citind dintr-o carte scrisă în caractere chirilice. O citea într-un colţ al curţii, parcă puţin ferit de ochii lumii. Mai târziu, aveam să aflu că era o carte despre leacuri din plante, cum nimeni nu mai avea. Citea din ea mai ales vara, în luna august, când chema toţi nepoţii la el şi ne trimitea la cules de buruieni. Fiecare avea de adus ceva anume, mie îmi zicea să-i aduc un sac mare de brus­ture, altul aducea pătlagină, altul frunze de nuc, şi tot aşa, conform reţetei din carte. Punea apoi la fiert un butoi mare cu apă sulfuroasă, adusă de la Fişici, după care amesteca în butoi toate plan­tele aduse de noi. La sfârşit, lua o pătură cu gaură la mijloc şi se băga în butoi, lăsându-şi doar capul afară prin gaură. Nu ştiu cum rezista în apa aia clocotită, dar făcea baia asta toată luna august, câte o jumătate de oră pe zi. An de an, până la 91 de ani, când, într-o iarnă urâtă, a murit, ironia sorţii, dintr-o simplă gripă. Era în 1973, anul în care m-am hotărât să plec de acasă, să-mi caut rostul în altă parte. M-am rupt greu, extrem de greu. Am trăit 40 de ani la Ploieşti. M-am căsătorit, am lucrat în proiectare, iar după '90, am fost ca­meraman la o televiziune din Ploieşti. Am o fată de 30 de ani, ba chiar şi un nepoţel. Cam asta e. Uite ce cuvinte puţine despre 40 de ani din viaţă! Şi în toţi anii ăştia, am fost mereu cu gândul la locurile copilăriei. Mergeam în vacanţe, citeam tot ce apă­rea despre mis­terele din munţii Buzăului, cărţi, arti­cole de ziar, ba chiar am făcut şi eu nişte reportaje pen­tru tele­viziune. Dar nimic din toate astea nu mă putea vindeca de do­rul de acasă. Era ceva care mă măci­na, şi tot timpul îmi ziceam că într-o zi o voi face, mă voi în­toarce defi­nitiv aca­să. Şi ia­tă-mă, şi îi mulţu­mesc lui Dumnezeu pentru asta!"

Lumea care moare

Urcăm mai departe prin pădurea de pe Dealul Măgurii. Povesteşte mult, pe nerăsuflate, bucurân­du-se ca un copil de drumeţia asta a noastră. De când s-a întors acasă, aproape zilnic face o aseme­nea plimbare. Uneori ia auto­bu­zul şi merge mai departe, la fel ca în copilărie, luând apoi la pas toate satele acelea arun­cate printre munţi. "Mă gân­desc aproape cu invidie la stră­moşii noştri. Trăiau cum­pătat şi aveau răgaz să se roa­ge sau, pur şi simplu, să şadă pe prispă şi să se gândească. Aşa de frumoasă e viaţa asta, aşa cum ne-o oferă Dumnezeu, şi noi ne pierdem în tot felul de lucruri mărunte..."
Undeva, într-o poieniţă, ve­dem o cruce mare din piatră. Răsare aşa, nitam-nisam, cam cât statura unui om, în locul ăsta pustiu. "Sunt plini munţii Buzăului de cruci şi troiţe din astea. Pe asta au ridicat-o cioplitorii în piatră de jos, din Măgura, acum vreo sută de ani. Se zice că cele mai multe din ele au fost puse ca să alun­ge strigoii, că erau pline lo­curile astea de duhuri rele. Ţin minte că era mai departe de-aici o cruce mare şi fru­moasă, am văzut-o şi eu, îi zicea Crucea lui Stelian. Zice că era un negustor bogat, Ste­lian, care a fost omorât de nişte tâlhari în locul ăla pus­tiu. Şi după aia, toţi cei care treceau pe-acolo se plângeau că s-au întâlnit cu strigoii, ba unii chiar s-au smintit. Şi până n-au pus oamenii crucea, nu s-a liniştit locul. Chiar sunt curios dacă mai e acolo, că au început să dispară până ce şi crucile astea din piatră! Ori­cum, altele nu mai are cine să facă. În Măgura, cândva satul cu cei mai vestiţi cioplitori în piatră, astăzi nu mai găseşti niciunul."
De trei ani, de când s-a întors definitiv pe meleaguri natale, a avut timp să revadă toate locurile pe care le ştia din copilărie. Din păcate, niciunul nu mai seamănă cu ce-a fost. A mers din nou la minunatele aşezări rupestre şi i-a venit să plângă văzând gunoaiele din jurul lor, pereţii toţi scrijeliţi de turiştii golani, ori scara de la Dionisie Torcătorul, ruptă şi căzută în râpă. A mers la Aluniş şi a găsit bisericuţa arsă, luase foc de cu­rând şi avea pereţii înnegriţi de fum, iar în locul acelei imagini de vis cu localnicii din curte, îmbră­caţi în costume populare, astăzi nu mai era decât un loc pustiu. A mers şi la Găvanele şi a vă­zut frumuseţe de bi­serică din lemn, pără­sită şi lăsată acolo, în pustiu, la cheremul oricui. A făcut o plim­bare la Scăieni, cel mai vechi sat din munţii Buzăului, şi n-a mai găsit decât vreo 25 de case lo­cuite, restul fiind părăsite, în paragină, pentru că tinerii au plecat şi nu se mai întorc niciodată. La fel şi la Nucu, Aluniş, sate aproape pustii, cu pă­mântul pârloagă. A mers şi la Fişici, cândva o fru­museţe de staţiune balneo-climaterică, unde veneau turişti din toată ţara şi chiar din străinătate, şi în loc să vadă satul plin de oameni şi veselie mare, a găsit un loc posomorât, cu clădirile fostului complex turistic în ruină şi izvorul tămăduitor curgând în zadar. Apoi, a căutat păduri pe care le ştia, prin care s-a zbenguit în copilărie, dar nu le-a mai găsit, aflând de la puţinii localnici care mai erau prin zonă că au fost defrişate de o firmă din China, că a fost un adevărat măcel. Aproape nimic nu mai e cum a fost, de parcă tot ce-a trăit el cândva n-a fost decât un vis frumos. "Peste tot văd un alt decor, şi asta mă întristează, pentru că văd cum se duce o lume şi eu rămân tot mai singur în lumea asta a mea. Nici cât negru sub unghie nu-mi pare rău că am ales să mă întorc acasă, ba dimpotrivă, mă simt un om fericit. Dar două frici am avut de când mă ştiu. Una era să nu mor în altă parte decât acasă, aici, la Pârscov. Şi a doua, să nu ajung să n-am ce povesti nepoţilor mei.Se pare că sunt rezolvate amândouă, o să mor aici, aşa cum mi-am dorit, şi am ce povesti lui Vlăduţ, nepoţelului meu, la fel cum îmi povestea şi mie bunicul. A apărut însă o altă teamă care mă încearcă: o să-l mai intereseze pe el poveştile mele? O să mai intereseze pe cineva toate poveştile astea?"
A lăsat totul şi s-a întors acasă, împreună cu so­ţia lui. Femeia i-a înţeles întotdeauna poezia din suflet şi a fost alături de el. Trăiesc amândoi din pensii modeste, dar nu sunt deloc nefericiţi. Din pu­ţi­nul lor se gospodăresc foarte bine, ba chiar le ajunge şi pentru cei şase căţei şi cele cinci pisici care s-au pripăşit la ei în ogradă. În unele dimineţi, Ştefan îşi face gimnastica în curte, îmbrăţişează bă­trânul brad, mănâncă ceva, şi-apoi pleacă la drum. Undeva pe-aici, prin munţii ăştia mereu misterioşi.