E o dimineață rece de iarnă și noi urcăm prin pădure ca doi drumeți rătăciți într-un basm. El pășește ferm, înaintea mea, deschizându-mi cu avânt calea. Îmi arată copacii abia treziți din somn și-mi povestește despre ei ca despre niște semeni de-ai noștri. Stejarii, fagii, mestecenii sunt prietenii lui de-o viață, printre ei și-a petrecut anii copilăriei. Pare să cunoască secretele oricărui arbore, să le știe vârsta numai după foșnetul frunzelor, cunoaște ca în palmă fiecare cotlon al acestor ținuturi. Aici, în munții Buzăului, prin pădurile astea pline de istorie și mistere halucinante, îi plăcea să cutreiere în copilărie, din zori până la asfințit, la fel cum o face și acum. "Aici mă simt eu cel mai aproape de Dumnezeu. Că nu degeaba locul se cheamă Poarta lui Dumnezeu. Sunt munții cu cele mai multe mistere din România. Chilii rupestre săpate în stânci, comori de aur și chihlimbar, schelete de uriași, dispariții de oameni, zone cu iradieri energetice maxime sau cu cerul cel mai senin. Îți dai seama ce înseamnă pentru un copil să trăiască printre asemenea locuri și povești? Așa am copilărit eu, prin munții ăștia, unde timpul stă în loc. De când mă știu, aud parcă o voce care mă cheamă mereu aici. Din păcate, am pierdut tot miezul vieții încercând, aproape 40 de ani, să fac altceva, să-mi fac viața altfel, undeva, departe de locurile astea, de acasă. Au fost 40 de ani în care am suferit de foarte mult dor și de o frică chinuitoare că o să închid ochii și n-o să mai apuc să mă întorc. Din fericire, m-am trezit la timp. M-am întors acasă, în casa părintească, pe care nu am vândut-o în ciuda nenumăratelor sfaturi din partea rudelor. M-am întors acasă cu totul și am întinerit."
Îl cheamă Ștefan Canurschi, are 63 de ani, sprâncenele stufoase și o barbă lungă și albă ca omătul. Oamenii locului îi spun dom' Făniță și îl privesc cu respect, dar și cu o oarecare mirare, știind că a renunțat la viața de la oraș, doar pentru obiceiul de a hălădui toată ziua prin pădurile neumblate ale Buzăului. Vânjos ca un urs, cu privirea pătrunzătoare și puțin cam aspră, cu felul lui neaoș de a spune ceea ce simte sau gândește, stârnește uneori nedumerire sau poate chiar teamă. Pentru cine are însă răbdare să-l cunoască, este pâinea lui Dumnezeu. Din păcate, trădările și dezamăgirile s-au cam ținut lanț în viața lui, iar asta l-a cam înstrăinat de lume. "Totuși, eu zic că Dumnezeu nu degeaba mi-a dat și asemenea momente în viață. Toate decepțiile astea s-au adunat în mine și, până la urmă, și ele m-au convins să mă întorc acasă. Aici n-are cine să mă mai dezamăgească."
Chiliile din stâncă
S-a născut în satul buzoian Pârscov, un loc special, dacă ne gândim că aici a venit pe lume și a trăit marele scriitor Vasile Voiculescu. Dom Făniță a copilărit chiar în casa asta, în care trăiește și acum. O casă trainică, ca un mic conac, cu o verandă frumoasă și un brad uriaș în mijlocul curții. "Bradul ăsta nu prea mi-a fost drag", îmi zice încruntat. "Era deja mare când eu eram copil. Acum, să tot aibă o sută de ani. Se spune că nu e bine să ții în curte un singur brad, că o să plângă după frații lui și îți aduce necazuri. Părinții mei au murit tineri, iar sora mea s-a prăpădit și ea, sărăcuța, bolnavă de cancer. Atunci am pus toate astea și pe seama bradului, am zis că de la el se trag toate nenorocirile astea. De câte ori veneam pe aici, mă gândeam să tai bradul. Acum, însă, după ce m-am întors acasă, m-am împăcat cu el. Din cei mai mari dușmani, suntem cei mai buni prieteni. Îl strâng mereu în brațe, îl rog să mă lase să-mi iau energie de la el. Până ce și vuietul ăla sinistru pe care-l face noaptea, la fiecare adiere de vânt, și ăla mi-a devenit drag."
Omul care i-a marcat cel mai mult copilăria a fost bunicul lui, unul din cei mai vestiți negustori de țuică din sudul țării, care aproviziona restaurantele selecte din București. De la el a aflat primele povești despre munții Buzăului, el a fost cel care i-a aprins dragostea pentru locurile astea magice. Primele drumeții cu el le-a făcut, așa a văzut primele chilii săpate în stâncă de mâna omului, la Dionisie Torcătorul, la Schitul Fundătura, Peștera lui Iosif, Schitul Agaton sau biserica de la Aluniș. "Țin minte că îl bombardam pe bunicu încontinuu cu întrebări, cum au reușit oamenii să sape ditamai stânca, de ce trăiau acolo, ce reprezentau desenele scrijelite pe pereți, ce mâncau, nu le era frică? Și cred că și azi tot aceleași întrebări i le-aș pune. Îmi aduc aminte că cel mai mult mi-a plăcut la Dionisie Torcătorul, o stâncă uriașă, la care urci vreo patru metri pe o scară de lemn și intri într-o încăpere unde se spune că ar fi trăit vreme de 30 de ani, acum șapte veacuri, sihastrul Dionisie Torcătorul. Am fost fascinat de povestea asta. De atunci am fost de zeci de ori acolo, stăteam cu orele în cămăruța aia și priveam prin cele două ferestre cum se întinde sub mine poiana Cozanei. Era o joacă, ziceam că sunt ostaș dac și că stăteam de strajă, pentru că locul acela e chiar strategic, de-acolo poți vedea toată imensitatea văii."
Un alt loc care l-a fermecat de când avea vreo șapte ani, a fost biserica săpată în stâncă la Aluniș, unul din cele mai vechi lăcașuri creștine din țară. Legenda locului spune că biserica ar fi fost făcută de doi ciobani, Vlad și Simion, după ce unul din ei a auzit în somn un glas care îl îndemna să sape în stâncă, pentru că va găsi acolo icoana Sfintei Fecioare Maria. Apoi, după aflarea ei, s-au hotărât să sape mai departe o biserică, cerând ajutorul sătenilor. "Îmi aduc aminte că am fost într-o duminică dimineața, când se slujea Sfânta Liturghie, și era curtea bisericii plină de localnici îmbrăcați în costume populare. Imaginea asta n-o pot uita niciodată, parcă e dintr-un vis."
Țara Luanei
Tot cu bunicul lui a văzut prima oară și Grunjul de la Mânzălești, numit și Muntele de Sare, pe care s-a cățărat când avea zece ani. Sau Babele de la Ulmet, niște trovanți uriași, unii cilindrici sau sferici, suspendați în poziții ciudate, despre care se spune și astăzi că sunt pietre vii și că au puteri tămăduitoare. De la bunicu a auzit prima dată povești despre comori "juruite", cum ar fi cele de deasupra fostului schit Găvanele, unde niște localnici au văzut flăcări jucând pe comori, și, nefiind pricepuți să vadă asemenea semne, s-au pus pe săpat, iar în timp ce săpau, au simțit cu toții cum își pierd mințile, fiind găsiți după mai mult timp departe de locul acela, nemaiștiind nici cum îi cheamă. Apoi, tot bunicu i-a spus și povestea cu Țara Luanei, care demult cuprindea toată zona asta a munților Buzăului, unde un rege cu puteri extraordinare, venit parcă din văzduh, și-a ridicat o cetate, luminând-o și ziua, și noaptea, cu un soare aidoma celui de pe cer. Apoi a adunat cei mai viteji ostași netemători de moarte, știind și secretul unor izvoare cu apă vie, care îi vindeca miraculos pe tinerii răniți în lupte. Vestea bogăției acestui ținut se răspândise departe, în lume, și mulți dușmani au încercat să o doboare. Până la urmă, o armată de războinici numeroși ca iarba, îmbrăcați în zale de fier, au dat năvală în care de foc, pârjolind mândra cetate din temelii și doborând soarele. "E povestea care îmi plăcea cel mai mult", îmi zice Ștefan. "Îl scoteam din răbdări pe bunică-meu, îi ceream să mi-o spună de câteva ori pe zi. De fiecare dată era parcă altfel, era ca un film, cu replici, cu descrieri minuțioase, totul era extrem de vizual. Mult mai vizual decât un film 3D pe care îl văd copiii astăzi! Păi da, pentru că la mine era un film viu, pe care mi-l imaginam eu singur. Bunicul meu era un personaj minunat. Trecea de la o poveste la alta, cu un talent uimitor. Iar amestecul ăsta între legendă și adevăr, între basm și relatări istorice reale, făcea să dispară linia care le deosebea. Pentru mine erau toate la fel de reale, mă emoționau la fel de mult. Uite, de exemplu, în povestea Luanei se spune despre apa tămăduitoare care vindeca rănile soldaților, și se știe că în zona satului Fișici există izvoare minerale care au făcut cândva din satul ăsta o perlă a turismului balneo-climateric. Sau tot în Țara Luanei se povestește de soarele acela care dădea lumina cea mai puternică, or se știe că în zona asta cerul are uneori o intensitate atât de mare a luminii, că nimeni nu poate explica de ce."
În anii care au urmat, Ștefan a început să meargă singur în călătorii. Avea 11, 12 ani, era destul de mare, iar inițierea o făcuse deja cu bunicul. Citea tot ce se putea despre munții Buzăului, iar în vacanțe, zi de zi, bătea potecile munților, rătăcea prin păduri neumblate, căuta locuri despre care știa din relatările bunicului, vorbea cu oamenii de prin părțile locului, se împrietenea cu alți copii cu care făcea adesea "schimb de povești". De dimineața până seara, pleca de acasă singur sau cu unul sau doi prieteni, fără ca părinții să știe. Lua autobuzul din Pârscov și mergea vreo 15 kilometri, până la Scăieni, cel mai vechi sat din Buzău, crezând că mai poate găsi acolo schelete de uriași. Sau mergea mai departe, lângă Colți, ca să caute chihlimbar pe stânci sau pe albia râurilor. Sau la Nucu, să se mai joace în chilia din stâncă a lui Dionisie Torcătorul. Nimic nu rămânea neumblat de el, niciun petic ascuns de pădure, niciun sat din frumoasa și enigmatica Țară a Luanei. "Au fost cei mai frumoși ani ai vieții mele. Bunicul începuse să mai îmbătrânească, și acum îi povesteam eu despre ce descopeream prin călătoriile mele. Țin minte că îl vedeam în fiecare seară citind dintr-o carte scrisă în caractere chirilice. O citea într-un colț al curții, parcă puțin ferit de ochii lumii. Mai târziu, aveam să aflu că era o carte despre leacuri din plante, cum nimeni nu mai avea. Citea din ea mai ales vara, în luna august, când chema toți nepoții la el și ne trimitea la cules de buruieni. Fiecare avea de adus ceva anume, mie îmi zicea să-i aduc un sac mare de brusture, altul aducea pătlagină, altul frunze de nuc, și tot așa, conform rețetei din carte. Punea apoi la fiert un butoi mare cu apă sulfuroasă, adusă de la Fișici, după care amesteca în butoi toate plantele aduse de noi. La sfârșit, lua o pătură cu gaură la mijloc și se băga în butoi, lăsându-și doar capul afară prin gaură. Nu știu cum rezista în apa aia clocotită, dar făcea baia asta toată luna august, câte o jumătate de oră pe zi. An de an, până la 91 de ani, când, într-o iarnă urâtă, a murit, ironia sorții, dintr-o simplă gripă. Era în 1973, anul în care m-am hotărât să plec de acasă, să-mi caut rostul în altă parte. M-am rupt greu, extrem de greu. Am trăit 40 de ani la Ploiești. M-am căsătorit, am lucrat în proiectare, iar după '90, am fost cameraman la o televiziune din Ploiești. Am o fată de 30 de ani, ba chiar și un nepoțel. Cam asta e. Uite ce cuvinte puține despre 40 de ani din viață! Și în toți anii ăștia, am fost mereu cu gândul la locurile copilăriei. Mergeam în vacanțe, citeam tot ce apărea despre misterele din munții Buzăului, cărți, articole de ziar, ba chiar am făcut și eu niște reportaje pentru televiziune. Dar nimic din toate astea nu mă putea vindeca de dorul de acasă. Era ceva care mă măcina, și tot timpul îmi ziceam că într-o zi o voi face, mă voi întoarce definitiv acasă. Și iată-mă, și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta!"
Lumea care moare
Urcăm mai departe prin pădurea de pe Dealul Măgurii. Povestește mult, pe nerăsuflate, bucurându-se ca un copil de drumeția asta a noastră. De când s-a întors acasă, aproape zilnic face o asemenea plimbare. Uneori ia autobuzul și merge mai departe, la fel ca în copilărie, luând apoi la pas toate satele acelea aruncate printre munți. "Mă gândesc aproape cu invidie la strămoșii noștri. Trăiau cumpătat și aveau răgaz să se roage sau, pur și simplu, să șadă pe prispă și să se gândească. Așa de frumoasă e viața asta, așa cum ne-o oferă Dumnezeu, și noi ne pierdem în tot felul de lucruri mărunte..."
Undeva, într-o poieniță, vedem o cruce mare din piatră. Răsare așa, nitam-nisam, cam cât statura unui om, în locul ăsta pustiu. "Sunt plini munții Buzăului de cruci și troițe din astea. Pe asta au ridicat-o cioplitorii în piatră de jos, din Măgura, acum vreo sută de ani. Se zice că cele mai multe din ele au fost puse ca să alunge strigoii, că erau pline locurile astea de duhuri rele. Țin minte că era mai departe de-aici o cruce mare și frumoasă, am văzut-o și eu, îi zicea Crucea lui Stelian. Zice că era un negustor bogat, Stelian, care a fost omorât de niște tâlhari în locul ăla pustiu. Și după aia, toți cei care treceau pe-acolo se plângeau că s-au întâlnit cu strigoii, ba unii chiar s-au smintit. Și până n-au pus oamenii crucea, nu s-a liniștit locul. Chiar sunt curios dacă mai e acolo, că au început să dispară până ce și crucile astea din piatră! Oricum, altele nu mai are cine să facă. În Măgura, cândva satul cu cei mai vestiți cioplitori în piatră, astăzi nu mai găsești niciunul."
De trei ani, de când s-a întors definitiv pe meleaguri natale, a avut timp să revadă toate locurile pe care le știa din copilărie. Din păcate, niciunul nu mai seamănă cu ce-a fost. A mers din nou la minunatele așezări rupestre și i-a venit să plângă văzând gunoaiele din jurul lor, pereții toți scrijeliți de turiștii golani, ori scara de la Dionisie Torcătorul, ruptă și căzută în râpă. A mers la Aluniș și a găsit bisericuța arsă, luase foc de curând și avea pereții înnegriți de fum, iar în locul acelei imagini de vis cu localnicii din curte, îmbrăcați în costume populare, astăzi nu mai era decât un loc pustiu. A mers și la Găvanele și a văzut frumusețe de biserică din lemn, părăsită și lăsată acolo, în pustiu, la cheremul oricui. A făcut o plimbare la Scăieni, cel mai vechi sat din munții Buzăului, și n-a mai găsit decât vreo 25 de case locuite, restul fiind părăsite, în paragină, pentru că tinerii au plecat și nu se mai întorc niciodată. La fel și la Nucu, Aluniș, sate aproape pustii, cu pământul pârloagă. A mers și la Fișici, cândva o frumusețe de stațiune balneo-climaterică, unde veneau turiști din toată țara și chiar din străinătate, și în loc să vadă satul plin de oameni și veselie mare, a găsit un loc posomorât, cu clădirile fostului complex turistic în ruină și izvorul tămăduitor curgând în zadar. Apoi, a căutat păduri pe care le știa, prin care s-a zbenguit în copilărie, dar nu le-a mai găsit, aflând de la puținii localnici care mai erau prin zonă că au fost defrișate de o firmă din China, că a fost un adevărat măcel. Aproape nimic nu mai e cum a fost, de parcă tot ce-a trăit el cândva n-a fost decât un vis frumos. "Peste tot văd un alt decor, și asta mă întristează, pentru că văd cum se duce o lume și eu rămân tot mai singur în lumea asta a mea. Nici cât negru sub unghie nu-mi pare rău că am ales să mă întorc acasă, ba dimpotrivă, mă simt un om fericit. Dar două frici am avut de când mă știu. Una era să nu mor în altă parte decât acasă, aici, la Pârscov. Și a doua, să nu ajung să n-am ce povesti nepoților mei. Se pare că sunt rezolvate amândouă, o să mor aici, așa cum mi-am dorit, și am ce povesti lui Vlăduț, nepoțelului meu, la fel cum îmi povestea și mie bunicul. A apărut însă o altă teamă care mă încearcă: o să-l mai intereseze pe el poveștile mele? O să mai intereseze pe cineva toate poveștile astea?"
A lăsat totul și s-a întors acasă, împreună cu soția lui. Femeia i-a înțeles întotdeauna poezia din suflet și a fost alături de el. Trăiesc amândoi din pensii modeste, dar nu sunt deloc nefericiți. Din puținul lor se gospodăresc foarte bine, ba chiar le ajunge și pentru cei șase căței și cele cinci pisici care s-au pripășit la ei în ogradă. În unele dimineți, Ștefan își face gimnastica în curte, îmbrățișează bătrânul brad, mănâncă ceva, și-apoi pleacă la drum. Undeva pe-aici, prin munții ăștia mereu misterioși.