Părintele Ovidiu Moceanu e preot de oraş, dar s-a născut şi a copilărit într-un sat din Ardeal, şi e convins că nu doar veşnicia s-a născut la sat, ci şi credinţa adevărată. Dumnezeu e tot de pe acolo, din lumea prispelor de lut şi a cerului liber, a iilor albe şi a curăţiei sufleteşti. Acolo unde gândul nu aleargă prin lume, ci coboară din minte în suflet, pentru a-i descoperi rosturile adânci. Aşa i s-a înfiripat părintelui Ovidiu credinţa nesmintită în Hristos, în liniştea nopţilor şi în lumina dimineţilor. O credinţă care l-a călăuzit mereu prin viaţă, atrăgându-l, în cele din urmă, spre slujirea altarului.
De la preoţie nu a vrut decât jertfa. Atât. La ceasul la care a fost hirotonit, era deja realizat profesional - profesor de literatură română veche şi decan al Facultăţii de Litere a Universităţii din Braşov. S-a zbătut apoi, pentru a înfiinţa un paraclis al studenţilor, chiar în incinta campusului. A reuşit, iar acum liturghiseşte acolo cu multă dragoste pentru tineri. Construieşte împreună cu ei o catedrală interioară, cu trudă şi cu migală. Graba, cu siguranţă, nu e un cuvânt care să apară în dicţionarul lui. Doar răbdarea, o răbdare liniştită, aşezată, patriarhală, care vine, cred eu, chiar din satul în care a văzut lumina zilei şi în care se întoarce şi astăzi, ori de câte ori e în căutare de răspunsuri la întrebarile esenţiale ale vieţii. Dialogul nostru s-a închegat firesc, pornind de la credinţa dobândită în copilărie.
Promisiunea fericirii
- În călătoriile noastre prin ţară, rămânem mereu bucuroşi şi uimiţi, văzând cât de puternică mai este credinţa în satele româneşti. Sfinţia voastră v-aţi născut şi aţi copilărit tot în sat. Consideraţi că a fost un noroc? Ce datoraţi obârşiei dvs.?
- M-am născut la Copru, un sat care se află la vreo 60 de kilometri de Cluj. Copilăria mea a fost un vis, un moment într-un teritoriu al miracolelor. Niciodată nu voi mai putea auzi o dimineaţă cum auzeam acolo; încărcată de ciripit de păsări, cu lumina aceea care nu contenea să curgă din cer, cu acea linişte sufletească extraordinară. Copilăria a fost teritoriul mitic al lucrurilor fundamentale care mi-a marcat fiinţa pentru toată viaţa, a fost o promisiune a unei fericiri nemărginite; fiecare zi însemna o promisiune a fericirii. Îmi amintesc că aveam doar câţiva anişori şi priveam pe geam cum ploua. Nu-mi era deloc frică de tunete sau de fulgere. Simţeam doar bucurie. Trăiam bucuria dezlănţuirii ploii şi aveam un sentiment profund de bunătate divină; şi-apoi, după ce ieşea soarele şi se liniştea totul, simţeam cum pacea aceea se aşează peste lucruri. Acele trăiri m-au modelat. Atunci s-a aşezat pentru totdeauna în mine o anumită stare, de armonie, o senzaţie de bine. Visez de multe ori această senzaţie de bine. Am aşteptat-o şi căutat-o apoi toată viaţa; dar viaţa devine mai complicată după copilărie, solicitările sunt mai mari şi presiunile de toate felurile nu mai îngăduie instalarea acelei linişti, a acelei bucurii.
Când Dumnezeu soseşte cu trenul
- Aţi apucat să-L întâlniţi şi pe Dumnezeu în acel rai al copilăriei?
- Dumnezeu era Tatăl nostru, ne adresam în fiecare zi Lui. Eu simţeam o mare încredere în El, era o prezenţă reală, vie, şi ştiam că ne ocroteşte, alături de Maica Domnului. Când zicea mama mea - "Ajută Dumnezeu!", aşa era, noi nu ne mai îndoiam. Asta este lucrarea cea adevărată a credinţei, ca tu să crezi cuvintele care se spun; să ştii sigur că sunt chiar ceea ce trebuie să fie şi că se va întâmpla exact ce spun cuvintele acelea. Când spui "Ajută Dumnezeu!", să fii convins că aşa e. Dumnezeu poate lua diferite chipuri. În anii aceia ai copilăriei am avut odată o problemă gravă de sănătate. M-am trezit, deodată, că nu mai pot să merg. Pur şi simplu! Eram la şcoală deja, prin clasa a doua sau a treia. Atunci, Dumnezeu, în chip cu totul miraculos, a trimis pe o rudenie a noastră, care locuia într-o altă localitate, tocmai la vreo 300-400 km de noi. Îmi aduc aminte şi acum foarte limpede. Era toamna târziu spre iarnă, el a venit, nu ştiu cu ce problemă, şi i-a dat mamei soluţia care m-a vindecat: băi la picioare cu cicoare pusă în apă fierbinte. Şi mi-a trecut! În omul acela eu L-am văzut atunci pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu putea să-l trimită, nu altcineva. După cum L-am văzut şi în gestul învăţătoarei mele care, văzându-mă că aveam stări de moleşeală şi îmi venea să dorm, m-a întrebat ce am. I-am spus că nu mă simt prea bine şi, înainte de a mă trimite acasă, a cumpărat nişte bomboane de la prăvălia de peste drum şi mi le-a dat. N-am uitat gestul acela toată viaţa, după cum n-am uitat nici gestul unui om pe care nu îl cunoşteam şi care, într-o gară, undeva, acolo, în câmpia Transilvaniei, unde a oprit trenul, mi-a dat o lubeniţă în dar, fără să îmi ceară nimic. Am rămas stupefiat! Era prima dată când vedeam un tren. Atunci mi-am zis, măi, Dumnezeu a venit cu trenul! Dumnezeu ca bunătate. Aşa de emoţionant a fost momentul acela, că nici acum, după peste 60 de ani, nu-l uit.
- Să ştiţi că Dumnezeu îţi vorbeşte prin tot: prin prieteni, prin oameni apropiaţi, te mângâie, tu numai să deschizi urechile, să deschizi ochii, să auzi, să vezi, pentru că atunci vei simţi realmente prezenţa Sa, bunătatea Sa, grija Lui pentru tine, pentru sufletul tău, pentru viaţa ta. Dacă nu ai o asemenea reprezentare a prezenţei lui Dumnezeu, sigur că este mai greu. El trebuie căutat mereu şi mereu, nu doar în lumea care ne înconjoară, ci şi în noi.
"Să nu sărim din braţele Domnului"
- Părinte Moceanu, lumea din jurul nostru se învolbură tot mai rău, şi la noi, şi în străinătate. E multă violenţă, cruzime, lăcomie şi moarte. Oare credinţa pe care dumneavoastră aţi aflat-o în satul copilăriei, credinţa aceea simplă şi temeinică, a ţăranilor noştri, ar putea să aducă o schimbare, să aşeze pacea în tulburările de acum?
- Şi anul care a trecut, ca şi alţii, fiecare în felul lui, a adus nelinişte, instabilitate, teamă de ziua de mâine, îngrijorare. La teama pentru viaţa proprie s-a adăugat acum teama pentru viaţa lumii. Mijloacele de difuzare în masă a informaţiei întreţin un stres continuu. Dezastrele, catastrofele de diferite feluri se fac repede cunoscute. Nu mai vorbim de ştirile cu substrat ştiinţific: apa o să dispară şi omenirea va muri de sete, un meteorit gigantic va izbi Pământul, o boală necruţătoare a început undeva să facă ravagii şi va pune viaţa tuturor în pericol... Totuşi, eu cred că acea credinţă puternică pe care eu am deprins-o în copilărie te poate feri de orice manipulare, la nivel global sau naţional. Ea creează o altă imagine a lumii, a acestei lumi care încearcă să îţi răpească libertatea, să te subjuge, folosindu-se de teama ta, de neliniştea ta, care te fac vulnerabil. Starea de linişte e starea bucuriei la care ajungi prin credinţă. La această stare de bucurie a existenţei trebuie să ajungă fiecare om, dacă are credinţă autentică. O credinţă îndoielnică, fragilă, va provoca mereu agitaţie sufletească. Sunt mulţi creştini care îşi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, şi bine fac, dar, la prima încercare, parcă se grăbesc să sară din braţele Domnului şi să "coboare" pe pământ, pentru a fi mai siguri că-şi rezolvă problemele "la faţa locului". Că, zic ei, în cugetul lor, cine ştie dacă nu cumva Dumnezeu i-a uitat... O asemenea judecată face să se dărâme totul. Văzând că Dumnezeu nu se "implică" mai vizibil în viaţa lor, de îndată ce şi-au rostit rugăciunea, cad într-un soi de deznădejde. Asta se întâmplă atunci când laşi cerul bucuriei cereşti pentru consideraţii lumeşti. Dacă ai zis "Doamne ajută!", atunci să crezi cu adevărat în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă ai fost la Sfânta Liturghie şi te-ai rugat, nu trebuie să te îndoieşti că aşa va fi, cum ai dorit tu.
- Părinte Ovidiu, sunteţi un "doctor" al problemelor sufleteşti. E nevoie ca preoţia să se însoţească cu psihologia?
- E nevoie de foarte multă psihologie. Fără intuiţie psihologică, un preot este ca un nevăzător. Aş adăuga o calitate complementară: empatia, care aduce identificarea afectivă cu cel care vine la tine. Spovedania a făcut ca la noi să nu fie nevoie de cabinete de psihanaliză. Dacă ar şti toată lumea cât de importantă este spovedania, ar căuta-o mai des. Ea realizează o legătură tainică, liniştitoare, cu ucenicul. Preotul îl ţine pe ucenic în braţele rugăciunii sale. Când cade ucenicul, simte rana şi duhovnicul. La un moment dat, nu m-am mai putut ruga pentru cineva care, am aflat ulterior, fusese la un preot care practica ghitia (deschiderea cărţii). I-am spus şi ziua în care a fost acolo. Mă uitam la numele său şi nu îl puteam pronunţa. Legătura duhovnicească se rupsese.
Ştiinţa suferinţei preoţeşti
- Ce ar trebui să facă preoţii pentru a fi aproape de oameni? Ei nu mai seamănă cu ţăranii curaţi şi simpli, printre care aţi trăit. Sunt bulversaţi de ştirile care năvălesc peste ei.
- Să stea între oameni, cu toate puterile sufleteşti deschise, gata de ajutor. Să le câştige încrederea! Oamenii nu condiţionează relaţia lor cu preotul de săvârşirea unor minuni. Nu aşteaptă aşa ceva, dar o vorbă bună se poate găsi întotdeauna. Să păstreze duhul păcii în biserică. În prea multe biserici duhul păcii este alungat de fel şi fel de discuţii între preoţi, care determină crearea unor grupuri, în funcţie de diferite opţiuni, uneori care de care mai vinovate. Într-o biserică unde se întâmplă asemenea lucruri, parcă şi sfinţii plâng, îndureraţi de ceea ce văd şi aud. Să înţeleagă necazurile oamenilor şi să creeze forme potrivite pentru a le veni în ajutor. Desigur, mă refer la cele materiale, dar şi la cele spirituale. Să lase impresia celui ce vine la preot că problema lui este cea mai importantă, că îşi face timp pentru rezolvarea ei. Să se roage necontenit pentru toţi, să aleagă tot ceea ce este mai frumos şi mai bun pentru credincioşi şi biserică, de la cele mai mărunte obiecte, până la cele care marchează identitatea bisericii şi a comunităţii. Să ştie aduce bucurie, optimism, încredere în viaţă prin cuvântul său, lăsând la o parte improvizaţiile de toate felurile. Dacă preotul nu are "lumină", cum va aprinde lumina în sufletele credincioşilor? Stările preotului se transmit în chip tainic credincioşilor. Dacă un credincios vine la biserică şi pleacă întristat, e o mare pierdere, fiindcă duhurile răutăţii îl vor face să se îndepărteze de biserică, ba chiar să se răzvrătească.
Preotul ar trebui să fie în priză 24 de ore din 24; chiar şi când doarme, să adoarmă cu gândul la Dumnezeu, dacă se poate, cu "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" în inimă. Să nu crezi că ai ajuns la cine ştie ce înălţimi duhovniceşti, dimpotrivă. Eu intru de multe ori în biserică cu sentimentul nevredniciei, şi mă rog la Dumnezeu să-mi acopere neputinţele, ca să fac o lucrare frumoasă între oameni. Pentru că a fi preot înseamnă să fii în permanenţă cu oamenii, să le sari în ajutor necondiţionat, de îndată ce ei îţi cer; şi, mai ales,înseamnă să ştii să suferi. Suferi foarte mult ca preot! Trebuie să ai o ştiinţă a suferinţei, întrucât, de-a lungul slujirii, multe lucruri te vor răni. Foarte multe lucruri, oameni, întâmplări. Este dureros, ca slujitor la altar, să citesc nişte grozăvii despre biserică, grozăvii care rămân tot atâtea răni deschise pe sufletul meu. Asta înseamnă să fii preot, până la urmă, să fii o rană sângerândă şi, întotdeauna, această rană să-ţi alimenteze credinţa nestrămutată în lucrarea pe care o faci.