Stere, bunicul lui George Udilă, a fost un celebru lăutar al vremii sale, iar Ilie, tatăl, un recunoscut maestru al acordeonului. De 40-50 de ani încoace, urmaşul lor, George, s-a impus ca unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti de folclor şi muzică lăutărească.
Curtea cu lăutari
"Bunicu' şi bunica au venit de la Letca Veche, de lângă Ghimpaţi, cum te duci spre Alexandria. Eu m-am născut şi am copilărit pe Ferentari, într-o curte cu două rânduri de case. Acolo stătea bunicu', cel mai mare armonist care-a fost, şi tot acolo şi noi. Acum nu se mai cântă la armonică, doar pe la sârbi am mai văzut, dar atunci avea mare succes. După aia, au apărut acordeoanele, unchi-miu Fane şi apoi tata, care a dus instrumentu' ăsta undeva sus, a depăşit toate limitele. Nu zic că-i tatăl meu, dar toţi recunosc. În plus, era un om cu un suflet extraordinar, toţi îl iubeau. De suflet bun ce avea, cânta la câte-o nuntă pe un butoi de o sută de kile de vin şi lunea invita lăutarii la noi în curte. Nu erau mulţi lăutari în zona în care locuiam noi, trei-patru familii, da' veneau cei mai buni din tot Bucureştiul la noi în curte: Romica Puceanu, Siminică, Florică Roşioru, Maria Lătăreţu, Dumnezeu să-i ierte! Pe atunci, nu era goana asta după bani, se stabilea altă relaţie între oameni, prietenia era de bază. Nu mai vezi aşa ceva acum. Se strângeau 10-15-20 de lăutari la noi în curte, a doua zi după nuntă, puneam grătarele, scoteam vinul, şi începeau să cânte. Nu se dansa, doar se asculta. Cânta tata, unchiu', bunicu' şi toţi prietenii lor, ca un fel de întrecere între ei, care cântă mai dulce, mai frumos. Chefurile astea erau cea mai mare distracţie a copilăriei mele, toţi marii lăutari mă răsfăţau, nu mai ştiau ce să-mi facă, în contu' lu' tata. Aşa cum şi eu, astăzi, am grijă de copiii, de puştii cu care am de-a face."
- De ce aţi ales clarinetul, un instrument nu tocmai lăutăresc?
- Sunetul lui clar, puternic, e cel mai frumos din orchestră. Mă uitam în jur, în familie, printre acordeoniştii ăia mari şi mă gândeam: "Cum să răzbat eu printre ăştia?" Pe atunci, erau foarte puţini clarinetişti, şi ăia cântau folclor, nu muzică lăutărească. Era Iliuţă Rucăreanu, de la Craiova, Traian Făgărăşanu, cu ardelenii, şi Nicolae Băluţă, de la Moldova. Într-o zi, l-am văzut la televizor pe Nicolae Băluţă, care era naşu' lu' tata, şi de acolo am prins drag de clarinet. Am început singur, după aia mi-au mai arătat elevii lu' tata, Bebe de la Petrechioaia, Mieluţă Surdu, toţi marii acordeonişti, care toată ziua erau pe la noi prin curte, mi-a mai arătat unchiu' Fane. Tata era plecat un an de zile în America şi nu ştia că m-am apucat de clarinet. El văzuse că nu prea-mi place şi nu am talent la acordeon şi probabil se gândea că n-o să cânt. Şi, când s-a întors el din America, eu eram un puşti, aveam 11 ani, unchi-miu zice: "Hai să-l ascultăm pe George cum cântă". Tata s-a uitat mirat. După ce m-a ascultat, a fost foarte bucuros. Îmi luase câteva mărunţişuri din America, nu mare lucru, dar a doua zi s-a dus la croitor, cu trei din cele şase costume ale sale luate din America şi le-a dat să-mi facă mie costume din ele. Am început să cânt folclor, mai târziu am cântat lăutărească şi, când m-a auzit Nicolae Băluţă, a rămas uluit. "Ce face ăsta, cântă muzică lăutărească cu clarinetu'?" Până atunci nu se mai pomenise aşa ceva. La 12 ani, m-a luat unchiu' Fane la prima mea nuntă, că-l lăsase saxofonistu'. După asta, m-a luat mai mereu, mă lua şi tata, mă luau toţi cu ei.
Tata, al treilea frate
Familie mare
- Nu se mai purta cu mine ca un tată, era ca un frate. Eu am o soră, căsătorită cu marele ţimbalist Ion Miu, şi un frate, pianist, plecat de treij' de ani în Franţa, unde cântă jazz şi café concert, la cele mai mari restaurante din Cannes, Nisa, Paris. E foarte apreciat. Şi tata era ca al treilea frate al meu, aşa bine ne înţelegeam. Era foarte bucuros că am ieşit şi eu în faţă, că se poate mândri cu mine. Murea după mine, marea lui plăcere era să mă vadă pe mine că mă simt bine, îmi făcea toate poftele. Îmi băga, aşa, pe ascuns, bani în buzunaru' de la piept, şi eu mă duceam să beau cu cei mai mari lăutari, cu Toni Iordache. Eu eram un puşti de 17 ani, nu beam, dar era important să fiu lângă ei, în atmosfera aia, să-i ascult vorbind despre muzică, despre toate cele. Şi, când terminau ei banii, scoteam foarte mândru de mine, banii de la buzunaru' de la piept şi făceam eu cinste. "Bravo, mă chiorule", ziceau ei, "bravo!" Şi eu nu-mi mai încăpeam în piele.
"Nu pot să plec de aici"
- La 14 ani am luat prima medalie de aur, la un festival la Sofia. Au urmat Berlin, Quebec. Am cântat trei ani în Canada, doi la New York, şase în Grecia, la restaurantul "Bucureşti". Am făcut toată America, cu solişti de folclor. Aveam contracte serioase cu un impresar olandez. Cum se termina sezonul nunţilor, la începutul lui noiembrie, plecam, Olanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, ne mai întorceam de Paşti. Aveam copii acasă, au crescut bine, fata a cântat la nai, dar s-a lăsat imediat după ce s-a căsătorit, băiatu' a studiat clarinetu' la Conservator, muzica clasică. Eu am fost mai mult plecat, ca şi tata, care a cântat în cel mai mare ansamblu care a fost pe pământ, "Ciocârlia". Asta e viaţa, n-ai ce-i face, trebuia să plec, să cânt. Mi-a plăcut, nimic de zis, da' tot acasă mă gândeam. Câţi nu s-au rugat de mine să rămân pe acolo, da' eu nu pot să plec de aici. Sunt mulţi muzicanţi buni care au rămas, ei cântau jazz, café concert, care pe aici nu erau aşa apreciate. Şi-au făcut acolo familii, s-au acomodat, cântă, câştigă, dar tot aici le-a rămas inima. Vin în fiecare an câte două luni şi stau aici.
Românii, cei mai buni clarinetişti din lume
Concert în curtea casei
- Orice muzică, ce-mi cere omu', folclor, café concert, lăutărească. Lăutăreasca e ceva mai grea, e ca un jazz american, trebuie s-o înveţi bine, să respecţi armonia şi s-o cânţi din suflet. Dacă ştii să cânţi lăutărească, pe urmă folcloru-i floare la ureche. Nu vedeţi ce muzicanţi mari de jazz avem în lume? Florin Niculescu, băiatul lu' domnu' Barzote de la Ciocârlia, mare violonist de jazz la Paris. Mai e băiatu' ăsta care a studiat Conservatoru' de jazz în Olanda şi cântă la toate instrumentele într-un hal, de face prăpăd, Marius Preda. Cei mai buni clarinetişti din lume sunt români. Şi orchestrele simfonice sunt pline de muzicanţi români. Da' noi nu-i ştim, că televiziunile ne arată numai fete deştepte ce se descurcă prin baruri şi prin pieţe, cu cine mai umblă, cu Vasile, cu Bidon... E jale cu cultura la noi, se duce muzica. Toate televiziunile de muzică nu arată decât solişti. Păi dacă n-am fi noi, instrumentiştii, cine i-ar ţine-n spate, cine le-ar face piesele? La ce bun să mai studieze copiii ăştia pe rupte în licee, la Conservator, dacă nu-i bagă nimeni în seamă?
- V-am auzit şi pe dumneavoastră cântând odată un cântec cu vocea...
- Se mai întâmplă, când cere cineva o piesă mai veche şi n-o ştie solistu', o ştiu eu şi-o cânt, sunt multe cântece încă neînregistrate, de pe vremuri. Atunci am cântat "Stinge, Doamne, stelele", îl ştiu de mic, de la Florică Roşioru. Ăsta a fost cel mai mare solist pe care l-am auzit vreodată, şi n-a ştiut televiziunea de el. L-a muşcat la Constanţa un câine care era turbat şi el nu s-a dus să-şi facă injecţia aia în burtă. Un om extraordinar, venea deseori pe la noi prin curte.
- Mai studiaţi la clarinet? După 50 de ani, cântaţi la fel de mult şi cu aceeaşi plăcere?
- Toată viaţa studiezi. Dacă nu studiezi, rămâi în urmă, te uită lumea, face unu' o piesă nouă, nu ştii să-i dai ritornela, a doua oară nu te mai ia. Am cântat în toată România, Ardeal, Banat, Moldova, Oltenia, şi nu-i uşor, fiecare zonă are jocurile ei, trebuie să le ştii. Când eram puşti, umblam cu un casetofon mic după mine, înregistram cântecele de la nunţi, le studiam acasă, şi a doua oară, când ajungeam în zona aia, le ştiam, şi oamenii se bucurau. Înainte erau nunţile trei zile, sâmbăta la socru' mare, duminica la socru' mic, lunea, ciorba de burtă, se distra lumea mai mult. Acum, e o singură zi, da' se sperie lumea cât pot să cânt. Cânt la oameni pe care-i cunosc de mult, oameni liniştiţi, care apreciază muzica, acum cânt la copiii şi chiar la nepoţii celor la nunta cărora am cântat în tinereţe. Muzicanţii cu care merg sunt ca fraţii mei, ne ştim de-o viaţă şi ne ajutăm unul pe celălalt. Acum, în decembrie, cânt în toată Oltenia, Calafat, Caracal, Zimnicea, Corabia, şi pe 30 dimineaţă plec la Atena, unde cânt de Revelion. Dacă am stat şase ani acolo, ştiu muzica grecească cum o ştiu pe a noastră, şi-s prieten cu cei mai buni muzicanţi ai lor. Asta-i viaţa, trebuie să te menţii, tată, dacă nu te menţii, e greu!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
