Mulţi dintre noi am fost familiarizaţi, încă din copilărie, cu viziunile descrise în Biblie. Oare cine nu a fost surprins de povestea lui Iezechiel, despre fabuloasa navă cerească, de Scara lui Iacob sau de Apocalipsă? Vizionarii din Vechiul Testament erau nişte indivizi cu totul speciali, care aveau puterea rară şi foarte misterioasă de a comunica cu divinitatea. În schimb, în zilele noastre, se crede că viziunile au ceva patologic în ele. De multe ori, cei care afirmă că au avut viziuni sunt bănuiţi că suferă de schizofrenie sau de delir. Dar de la o vreme încoace, lucrurile încep să se schimbe. Studii recente, realizate în America cu ajutorul sociologilor, arată că se întâmplă destul de des ca oameni perfect sănătoşi să aibă viziuni. Ba unii dintre ei au viziuni pe parcursul întregii vieţi. Temându-se însă că vor fi consideraţi drept bolnavi mintal, se feresc să vorbească despre acest lucru. Cert este că viziunile reprezintă o realitate. Istoria fenomenului este veche, fiind studiată în toate timpurile cu mult interes.
Fantomele din nori
Dat fiind faptul că iluziile pareoidoliei ţin de un stimul extern, este posibil ca ele să fie semnalate şi celor din jur, iar aceştia sunt de acord de fiecare dată în ceea ce priveşte imaginea pe care o văd. În acest fel se explică iluziile colective, când un număr mare de oameni văd, de exemplu, faţa lui Hristos pe peretele unei biserici. E suficient ca o singură persoană să distingă chipul Mântuitorului pe un suport oarecare, şi ceilalţi din jur vor face la fel. Odată ce oamenii văd imaginea, este imposibil să îi mai convingi apoi că ceea ce au văzut era acolo de mai mult timp. Pentru obişnuiţii locului respectiv este ca şi cum apariţia s-a materializat fără niciun motiv aparent. "De douăzeci de ani treceam cu maşina prin faţa acelei clădiri", va spune un om, imediat după ce a avut o viziune. Iar mai apoi va adăuga: "Dacă Fecioara Maria ar fi fost mai demult acolo, pe acoperiş, aş fi văzut-o. Sunt sigur că ea a apărut chiar în clipa aceea". Imediat ce se află despre o astfel de viziune, pelerinii merg cu miile la locul apariţiei. Chiar dacă cred sau nu în realitatea ei, toţi au un comportament respectuos. Iar scepticii rămân discreţi.
Dar aceste apariţii nu sunt numai de natură religioasă. În deşertul din Egipt există kilometri întregi de drum pe care au fost aruncate foarte multe cutii de băuturi răcoritoare goale, acoperite cu plante fosilizate, ceea ce le dă un aspect ciudat, de pădure de piatră. Mulţi călători ce trec pe acolo povestesc că au avut viziunea unor uriaşi mumificaţi sau a unor vase cu pânze de dimensiuni foarte mari.
Pareoidolia se află la baza diferitelor forme de incantaţie. Când membrii tribului Kahunas din Hawaii îşi pun întrebări existenţiale, ei se uită timp îndelungat cu mare atenţie la nori, în speranţa că formele pe care le vor vedea apărând le vor oferi răspunsurile pe care le caută. Capnomancia (o ramură a pareoidoliei) sau incantaţia cu ajutorul norilor de fum este încă practicată de populaţiile indigene din America Centrală. În Europa, în Evul Mediu, acest obicei era practicat în special de înţeleptele satului şi tinerele fecioare. Şi în prezent, mai există destul de mulţi clarvăzători care pot citi viitorul în desenele lăsate de fum pe cer.
Câteodată, pareoidolia serveşte şi la apariţia imaginii unor persoane defuncte. Aşa i s-a întâmplat, de exemplu, generalului George Patton, care pe un câmp de luptă din Franţa a avut o viziune stupefiantă cu strămoşii săi. Iată ce relatează în cartea sa de memorii, intitulată "Before the Colors Fade": "Sunt absolut convins că spiritele strămoşilor noştri ne însoţesc întotdeauna. Ei ne supraveghează şi aşteaptă mult de la noi. Iar uneori, ni se întâmplă chiar să îi vedem. Îmi amintesc că într-o zi, pe când luptam în Franţa, rămăseserăm blocaţi sub focul artileriei germane. Eram lipit de pământ, mort de frică, neavând nici măcar curajul să ridic capul. Dar într-un târziu, am hotărât să fac totuşi acest lucru şi am ridicat ochii în direcţia unui grup de nori care străluceau, fiind luminaţi de soarele ce apunea. În clipa aceea, le-am văzut feţele bunicului şi fraţilor săi. Nu îşi mişcau buzele, nu scoteau niciun cuvânt. Mă priveau fără mânie, dar cu un aer contrariat. Puteam citi în privirea lor ceea ce îmi spuneau: «Georgie, Georgie, suntem foarte supăraţi că te vedem culcat la pământ. Aminteşte-ţi că mulţi Pattoni au murit, dar niciodată vreunul dintre ei nu a fost laş». M-am ridicat, mi-am luat puşca şi am comandat din nou trupele. La sfârşitul bătăliei, eu şi ceilalţi băieţi eram tot acolo, dar de data aceasta zâmbeam cu toţii. Victoria era de partea noastră".
Dacă tot am vorbit despre generalul Patton, care a fost una dintre marile figuri ale istoriei americane, este interesant de semnalat că el credea cu convingere şi în existenţa fantomelor, şi asta din cauză că, de mai multe ori pe câmpul de luptă, l-a văzut apărând pe defunctul său tată. "Tata apărea în fiecare seară în cortul meu. Mă liniştea, spunându-mi că în timpul bătăliei ce avea să urmeze a doua zi voi fi foarte curajos. El era la fel de real ca în timpul vieţii, atunci când îmi vorbea în biroul său din casa noastră de la Lake Vineyard".
Templele lui Esculap
Esculap a fost un medic de mare renume şi căruia, după moarte, i-a fost acordat statutul de divinitate. În întreaga ţară s-au construit sanctuare în onoarea sa. Existau trei sute cu totul, dintre care cel mai cunoscut, cel al lui Epidaur, servea drept model pentru celelalte temple de incubare a viselor. În scop terapeutic, erau suscitate nişte viziuni absolut extraordinare. Când un individ era atins de o maladie incurabilă sau nu mai putea suporta durerile, el mergea într-un templu al lui Esculap. Bolnavii făceau aceste călătorii pentru a avea vise încărcate cu viziuni, de la care sperau o vindecare a bolii. Dacă aveau noroc, ei puteau fi consultaţi chiar de Esculap în persoană.
"Ambrosia, soţia lui Athenes, era oarbă la un ochi. A venit să-i ceară ajutor lui Esculap. Plimbându-se în jurul templului, ea râdea de poveştile scrise pe pietre, părându-i-se incredibil, imposibil, ca orbul şi paraliticul să poată fi vindecaţi doar printr-un simplu vis. Dar, în timpul somnului, şi ea a avut o viziune. L-a văzut pe Esculap stând lângă patul său. I-a spus că o va vindeca, dar în schimb îi va cere să ofere în dar templului un purcel de argint, semn al ignoranţei sale. Apoi, Esculap a făcut o mică incizie în ochiul bolnavei şi a turnat acolo o poţiune. A doua zi, când s-a trezit, femeia oarbă îşi recăpătase vederea".
Grecii nu erau singurii care foloseau incubarea viselor. Procedeul a mai fost folosit în numeroase culturi din lume - Egiptul Antic, Mesopotamia, Canaan şi Israel. Ritualul incubării viselor era foarte important şi în Japonia, unde s-a perpetuat până în secolul al XV-lea. Pelerinii care aveau necazuri mergeau într-un loc sacru, în speranţa că divinitatea le va aduce un vis salvator. De multe ori, ei găseau soluţii pentru problemele pe care le aveau. Nişte entităţi le apăreau sub formă de viziune, vindecându-le bolile şi, uneori, ca şi la abaton, practicând, în timpul viselor, un anumit tip de chirurgie.
Cercetătorii fac o distincţie foarte clară între aceste apariţii şi visele obişnuite. De fapt, cei mai mulţi dintre pacienţii din Grecia Antică, ale căror relatări au dăinuit în timp, au insistat asupra faptului că aceste viziuni se produceau doar atunci când ei se aflau într-o stare intermediară, între somn şi veghe.
Bilele lui Edison
O mare parte dintre oamenii normali au trăit experienţa acestor imagini foarte vii, care apar în momentul când suntem pe punctul de a adormi. Sunt imagini colorate, care, uneori, iau forme suprarealiste. Geniile creative au apelat uneori la astfel de stări hipnagogice pentru a-şi rezolva problemele. Unul dintre cei care au folosit această tehnică a fost Thomas Edison. El avea obiceiul să-şi petreacă noaptea în birou, în clipa în care nu putea găsi soluţia la o problemă pe care o studia. Savantul american observase că atunci când te afli în stare de hipnagogie, cazi cu uşurinţă într-un somn profund. Iar odată adormit, uiţi imaginile care s-au produs. Pentru a evita acest lucru, înainte de a adormi, Edison lua o bilă de metal în fiecare mână. De o parte şi de cealaltă a fotoliului aşeza nişte ligheane de metal. Când era pe punctul să adoarmă, bilele îi scăpau din mâini şi cădeau în ligheane, făcând mult zgomot. El se trezea pe loc şi îşi amintea perfect experienţa hipnagogică pe care o avusese.
Bunica din oglindă
La început, Moody a avut o dilemă în ce priveşte oportunitatea de a fi el însuşi subiectul experienţei. Se temea ca, în cazul când apariţia s-ar produce cu adevărat, emoţia întâmplării să nu-l împiedice să îşi păstreze obiectivitatea. Pe de o parte, era prea legat de rolul ştiinţific de cercetător obiectiv al viziunilor, dorind să rămână într-o poziţie cât mai neutră, pentru a judeca relatările făcute de persoanele cu care lucra. Pe de altă parte, tentaţia de a încerca experimentul pe propria persoană era foarte mare, pentru că încă din copilărie fusese fascinat de funcţionarea creierului omenesc şi îşi dorise dintotdeauna să ştie cum era o apariţie.
"Ceea ce m-a derutat cel mai tare în cazul apariţiilor colaboratorilor mei era că, după spusele lor, aceste întâlniri erau absolut reale, nu fructul imaginaţiei lor. Eram cu atât mai perplex, cu cât alesesem pentru acest experiment nişte oameni foarte echilibraţi. La început, îmi imaginam că niciunul dintre ei nu o să-mi spună că întâlnirea pe care a avut-o cu vizitatorul din lumea de dincolo este reală. Mă aşteptam să îmi spună că acea viziune corespundea cu genul de imagine pe care o ai în vis, şi nicidecum că era o persoană adevărată. Dar nici vorbă de aşa ceva. Toţi cei care au avut viziuni au insistat asupra faptului că ele se petrecuseră în realitate, în prezenţa unei rude defuncte. «Ştiam că era mama», mi-a zis unul dintre ei. Şi, practic, toţi ceilalţi mi-au descris această experienţă ca fiind «mai adevărată decât realitatea».
Eram convins că dacă voi vedea o apariţie, în cazul meu, ea va fi diferită. «Dacă o să văd aşa ceva, nu sunt nebun să cred că este real», mi-am spus. Apoi am ales să încerc să o văd pe bunica din partea mamei. Eu m-am născut în timpul celui de-al doilea război mondial şi, chiar în ziua naşterii mele, tatăl meu a fost trimis pe front. A lipsit timp de optsprezece luni, şi astfel bunica şi-a asumat cele mai multe dintre responsabilităţile lui. S-a descurcat de minune şi am considerat-o întotdeauna drept cel mai blând, mai bun şi mai liniştit om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Ea a însemnat foarte mult pentru mine şi, de când a murit, mi-a lipsit foarte mult şi aş fi fost încântat să o revăd, indiferent în ce mod.
Într-o zi, am petrecut mai multe ore pregătindu-mă să apară. Am rememorat foarte multe amintiri legate de ea şi m-am uitat la fotografiile ei. Apoi m-am aşezat într-un loc pe care îl numesc «scena apariţiei» şi, în lumina blândă din cameră, am început să mă uit într-o oglindă care era aşezată astfel încât ceea ce vedeam să aibă trei dimensiuni. Am petrecut astfel o oră întreagă, fără să-i simt prezenţa. Până la urmă, am abandonat experimentul, concluzionând că sunt o persoană cu totul închisă faţă de astfel de apariţii.
Dar mai târziu, am avut o întâlnire care mi-a schimbat viaţa. Ceea ce s-a întâmplat mi-a modificat radical concepţia asupra realităţii. Stăteam pe un scaun, singur, într-o cameră, când o femeie a intrat pe neaşteptate. Imediat ce am văzut-o, mi-am dat seama că era cineva pe care o cunoşteam, dar totul s-a petrecut aşa de repede, încât mi-au trebuit câteva clipe pentru a avea prezenţa de spirit de a o saluta politicos. Imediat mi-am dat seama că femeia aceea era bunica din partea tatălui, decedată cu câţiva ani în urmă. Îmi amintesc că am strigat «Bunico!» şi am ridicat mâinile. Cu un respect amestecat cu teamă, am privit-o apoi drept în ochi. Cu dragoste şi blândeţe, spunându-mi pe numele cu care doar ea mă chema pe când eram mic, mi-a confirmat cine era. Când am înţeles, în minte mi-au venit nenumărate amintiri legate de ea. Dar nu toate erau plăcute. Dacă amintirile cu bunica din partea mamei erau toate minunate, nu aş putea spune acelaşi lucru despre bunica din partea tatălui. Îmi amintesc - de pildă - cum atunci când făceam câte o poznă copilărească, ea îmi spunea de fiecare dată că voi ajunge în iad, dacă nu respect poruncile lui Dumnezeu, bineînţeles, în modul în care le interpreta ea. Astfel, într-o zi, mi-a spălat gura cu săpun, pentru că spusesem ceva care, după părerea ei, era urât.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
