Stere, bunicul lui George Udilă, a fost un celebru lăutar al vremii sale, iar Ilie, tatăl, un recunoscut maestru al acordeonului. De 40-50 de ani încoace, urmașul lor, George, s-a impus ca unul dintre cei mai apreciați instrumentiști de folclor și muzică lăutărească.
Curtea cu lăutari
"Bunicu' și bunica au venit de la Letca Veche, de lângă Ghimpați, cum te duci spre Alexandria. Eu m-am născut și am copilărit pe Ferentari, într-o curte cu două rânduri de case. Acolo stătea bunicu', cel mai mare armonist care-a fost, și tot acolo și noi. Acum nu se mai cântă la armonică, doar pe la sârbi am mai văzut, dar atunci avea mare succes. După aia, au apărut acordeoanele, unchi-miu Fane și apoi tata, care a dus instrumentu' ăsta undeva sus, a depășit toate limitele. Nu zic că-i tatăl meu, dar toți recunosc. În plus, era un om cu un suflet extraordinar, toți îl iubeau. De suflet bun ce avea, cânta la câte-o nuntă pe un butoi de o sută de kile de vin și lunea invita lăutarii la noi în curte. Nu erau mulți lăutari în zona în care locuiam noi, trei-patru familii, da' veneau cei mai buni din tot Bucureștiul la noi în curte: Romica Puceanu, Siminică, Florică Roșioru, Maria Lătărețu, Dumnezeu să-i ierte! Pe atunci, nu era goana asta după bani, se stabilea altă relație între oameni, prietenia era de bază. Nu mai vezi așa ceva acum. Se strângeau 10-15-20 de lăutari la noi în curte, a doua zi după nuntă, puneam grătarele, scoteam vinul, și începeau să cânte. Nu se dansa, doar se asculta. Cânta tata, unchiu', bunicu' și toți prietenii lor, ca un fel de întrecere între ei, care cântă mai dulce, mai frumos. Chefurile astea erau cea mai mare distracție a copilăriei mele, toți marii lăutari mă răsfățau, nu mai știau ce să-mi facă, în contu' lu' tata. Așa cum și eu, astăzi, am grijă de copiii, de puștii cu care am de-a face."
- De ce ați ales clarinetul, un instrument nu tocmai lăutăresc?
- Sunetul lui clar, puternic, e cel mai frumos din orchestră. Mă uitam în jur, în familie, printre acordeoniștii ăia mari și mă gândeam: "Cum să răzbat eu printre ăștia?" Pe atunci, erau foarte puțini clarinetiști, și ăia cântau folclor, nu muzică lăutărească. Era Iliuță Rucăreanu, de la Craiova, Traian Făgărășanu, cu ardelenii, și Nicolae Băluță, de la Moldova. Într-o zi, l-am văzut la televizor pe Nicolae Băluță, care era nașu' lu' tata, și de acolo am prins drag de clarinet. Am început singur, după aia mi-au mai arătat elevii lu' tata, Bebe de la Petrechioaia, Mieluță Surdu, toți marii acordeoniști, care toată ziua erau pe la noi prin curte, mi-a mai arătat unchiu' Fane. Tata era plecat un an de zile în America și nu știa că m-am apucat de clarinet. El văzuse că nu prea-mi place și nu am talent la acordeon și probabil se gândea că n-o să cânt. Și, când s-a întors el din America, eu eram un puști, aveam 11 ani, unchi-miu zice: "Hai să-l ascultăm pe George cum cântă". Tata s-a uitat mirat. După ce m-a ascultat, a fost foarte bucuros. Îmi luase câteva mărunțișuri din America, nu mare lucru, dar a doua zi s-a dus la croitor, cu trei din cele șase costume ale sale luate din America și le-a dat să-mi facă mie costume din ele. Am început să cânt folclor, mai târziu am cântat lăutărească și, când m-a auzit Nicolae Băluță, a rămas uluit. "Ce face ăsta, cântă muzică lăutărească cu clarinetu'?" Până atunci nu se mai pomenise așa ceva. La 12 ani, m-a luat unchiu' Fane la prima mea nuntă, că-l lăsase saxofonistu'. După asta, m-a luat mai mereu, mă lua și tata, mă luau toți cu ei.
Tata, al treilea frate
- Cum vă simțeați să mergeți cu tata la nuntă și, mai târziu, prin întreaga lume?
- Nu se mai purta cu mine ca un tată, era ca un frate. Eu am o soră, căsătorită cu marele țimbalist Ion Miu, și un frate, pianist, plecat de treij' de ani în Franța, unde cântă jazz și café concert, la cele mai mari restaurante din Cannes, Nisa, Paris. E foarte apreciat. Și tata era ca al treilea frate al meu, așa bine ne înțelegeam. Era foarte bucuros că am ieșit și eu în față, că se poate mândri cu mine. Murea după mine, marea lui plăcere era să mă vadă pe mine că mă simt bine, îmi făcea toate poftele. Îmi băga, așa, pe ascuns, bani în buzunaru' de la piept, și eu mă duceam să beau cu cei mai mari lăutari, cu Toni Iordache. Eu eram un puști de 17 ani, nu beam, dar era important să fiu lângă ei, în atmosfera aia, să-i ascult vorbind despre muzică, despre toate cele. Și, când terminau ei banii, scoteam foarte mândru de mine, banii de la buzunaru' de la piept și făceam eu cinste. "Bravo, mă chiorule", ziceau ei, "bravo!" Și eu nu-mi mai încăpeam în piele.
"Nu pot să plec de aici"
- Ați cântat prin întreaga lume...
- La 14 ani am luat prima medalie de aur, la un festival la Sofia. Au urmat Berlin, Quebec. Am cântat trei ani în Canada, doi la New York, șase în Grecia, la restaurantul "București". Am făcut toată America, cu soliști de folclor. Aveam contracte serioase cu un impresar olandez. Cum se termina sezonul nunților, la începutul lui noiembrie, plecam, Olanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, ne mai întorceam de Paști. Aveam copii acasă, au crescut bine, fata a cântat la nai, dar s-a lăsat imediat după ce s-a căsătorit, băiatu' a studiat clarinetu' la Conservator, muzica clasică. Eu am fost mai mult plecat, ca și tata, care a cântat în cel mai mare ansamblu care a fost pe pământ, "Ciocârlia". Asta e viața, n-ai ce-i face, trebuia să plec, să cânt. Mi-a plăcut, nimic de zis, da' tot acasă mă gândeam. Câți nu s-au rugat de mine să rămân pe acolo, da' eu nu pot să plec de aici. Sunt mulți muzicanți buni care au rămas, ei cântau jazz, café concert, care pe aici nu erau așa apreciate. Și-au făcut acolo familii, s-au acomodat, cântă, câștigă, dar tot aici le-a rămas inima. Vin în fiecare an câte două luni și stau aici.
Românii, cei mai buni clarinetiști din lume
- Ce muzică vă e mai dragă, ce vă place mai mult să cântați?
- Orice muzică, ce-mi cere omu', folclor, café concert, lăutărească. Lăutăreasca e ceva mai grea, e ca un jazz american, trebuie s-o înveți bine, să respecți armonia și s-o cânți din suflet. Dacă știi să cânți lăutărească, pe urmă folcloru-i floare la ureche. Nu vedeți ce muzicanți mari de jazz avem în lume? Florin Niculescu, băiatul lu' domnu' Barzote de la Ciocârlia, mare violonist de jazz la Paris. Mai e băiatu' ăsta care a studiat Conservatoru' de jazz în Olanda și cântă la toate instrumentele într-un hal, de face prăpăd, Marius Preda. Cei mai buni clarinetiști din lume sunt români. Și orchestrele simfonice sunt pline de muzicanți români. Da' noi nu-i știm, că televiziunile ne arată numai fete deștepte ce se descurcă prin baruri și prin piețe, cu cine mai umblă, cu Vasile, cu Bidon... E jale cu cultura la noi, se duce muzica. Toate televiziunile de muzică nu arată decât soliști. Păi dacă n-am fi noi, instrumentiștii, cine i-ar ține-n spate, cine le-ar face piesele? La ce bun să mai studieze copiii ăștia pe rupte în licee, la Conservator, dacă nu-i bagă nimeni în seamă?
- V-am auzit și pe dumneavoastră cântând odată un cântec cu vocea...
- Se mai întâmplă, când cere cineva o piesă mai veche și n-o știe solistu', o știu eu și-o cânt, sunt multe cântece încă neînregistrate, de pe vremuri. Atunci am cântat "Stinge, Doamne, stelele", îl știu de mic, de la Florică Roșioru. Ăsta a fost cel mai mare solist pe care l-am auzit vreodată, și n-a știut televiziunea de el. L-a mușcat la Constanța un câine care era turbat și el nu s-a dus să-și facă injecția aia în burtă. Un om extraordinar, venea deseori pe la noi prin curte.
- Mai studiați la clarinet? După 50 de ani, cântați la fel de mult și cu aceeași plăcere?
- Toată viața studiezi. Dacă nu studiezi, rămâi în urmă, te uită lumea, face unu' o piesă nouă, nu știi să-i dai ritornela, a doua oară nu te mai ia. Am cântat în toată România, Ardeal, Banat, Moldova, Oltenia, și nu-i ușor, fiecare zonă are jocurile ei, trebuie să le știi. Când eram puști, umblam cu un casetofon mic după mine, înregistram cântecele de la nunți, le studiam acasă, și a doua oară, când ajungeam în zona aia, le știam, și oamenii se bucurau. Înainte erau nunțile trei zile, sâmbăta la socru' mare, duminica la socru' mic, lunea, ciorba de burtă, se distra lumea mai mult. Acum, e o singură zi, da' se sperie lumea cât pot să cânt. Cânt la oameni pe care-i cunosc de mult, oameni liniștiți, care apreciază muzica, acum cânt la copiii și chiar la nepoții celor la nunta cărora am cântat în tinerețe. Muzicanții cu care merg sunt ca frații mei, ne știm de-o viață și ne ajutăm unul pe celălalt. Acum, în decembrie, cânt în toată Oltenia, Calafat, Caracal, Zimnicea, Corabia, și pe 30 dimineață plec la Atena, unde cânt de Revelion. Dacă am stat șase ani acolo, știu muzica grecească cum o știu pe a noastră, și-s prieten cu cei mai buni muzicanți ai lor. Asta-i viața, trebuie să te menții, tată, dacă nu te menții, e greu!