Dreaptă şi semeaţă ca o regină, în costumul ei popular, cu cămaşa ca o floare, cusută cu mărgele mărunte cât vârful de ac, cu obrazul neted şi ochi albaştri, limpezi, Rafila Moldovan ridică privirea cutezătoare, atunci când cântă: "Ardealul e al nostru, şi-al nost va fi mereu,/ Unde trăiesc românii lăsaţi de Dumnezeu!". La 77 de ani, e pentru toţi cei ce o cunosc o lecţie de viaţă trăită în demnitate şi în smerenie, în dragoste şi în cinstire faţă de neamul românesc. O lecţie pe care am aflat-o şi noi, şi pe care v-o împărtăşim şi dumneavoastră.
Odaia cu mărgele şi cântece
"Eu, doamnă dragă, m-am învăţat cu lucrul de mică! Aşa m-am trezit pe lume, în faţa războiului de ţesut, la care bunica lucra stând cu noi, copiii, acasă, că mama muncea, rămăsese văduvă de tânără, de la 18 ani, când tata a murit în război. Eu nici nu l-am cunoscut. La bunica i-am zis «mamă», am crescut împreună cu fraţii mai mici ai mamei, trei la număr, şi bunica ţesea, ca să ne îmbrace pe toţi. Am lucrat alături de ea de mică, asta era «distracţia» noastră: care lucrează mai repede! Întâi mi-o pus în furcă să torc câlţi de cânepă, şi după aceea mi-o dat caier de lână. Apoi am învăţat să ţes, urzeam din fire, jumătate de bumbac, jumătate de cânepă, şi făceam pânză pentru aşternuturi, feţe de masă, ştergare. Din bumbac, ţeseam pânză mai subţire pentru cămaşă. Nimeni nu mai ţese aşa ceva. Îi greu' prea mare, ţi se rupe spinarea. Dar mie mi-i drag a lucra, atât de drag, că numai în faţa iţelor aş sta şi aş lucra. Dar timpul nu mai e de partea mea, s-or dus tinereţile şi nu ştiu câte zile oi mai avea de la Dumnezeu. Dar de lucrat nu mă las. Acum cos, că e mai uşor, dar tot cu gândul la ţesut îs, să pun în stative şi să fac «giolgi de casă», aşa îi zicem noi la pânza asta de bumbac. Şi eu port straie de aceste, aşa cum am apucat de la mama, de la mama bătrână, şi aşa oi purta până la sfârşit."
- Cu harul ăsta al dumitale pentru lucrurile vechi şi frumoase, nu te-ai gândit să ajungi la şcoli mai înalte decât şcoala din sat?
Neamuri grele şi vechi
- Asta-i plăcerea mea, să muncesc. Mi-i tare drag a lucra. Şi m-ajută şi Dumnezeu, că uite, încă mi-s ochii buni, la cât am plâns cu ei, poate curge apa pe vale doar de la mine, jumătate din Mureş îi plânsul meu. Da' na, stau cu lucrul şi până pe la ceasurile unu din noapte, apoi pe la patru îs în picioare şi m-apuc iar de cusut. Şi dacă se întâmplă de m-apasă somnul mai mult de acele trei ceasuri, mă mai las în pat către zori, dar nu mai mult de jumătate de ceas. Cos cu ac de mărgeluţă, prima dată fac cu negru şi după aia pun fel de fel de culori. Aşa mi-am îmbrăcat toţi copiii şi nora, şi am cusut şi pentru alţii, la care le-o fost drag! Şi când cos, în gând fac poezii, aleg vers cu vers, le zic iarăşi, de la capăt, şi când îs gata, când îmi eliberez mânurile de lucru, mă grăbesc de scriu vorbele într-un caiet.
- Pentru tot lucrul mâinilor dvs., pentru cântece şi poezii şi pentru muzeul pe care l-aţi făcut acasă, în sat, aţi devenit membru al Academiei de Arte Tradiţionale şi aţi fost distinsă cu "Meritul Cultural Etnografic". Truda dvs. a fost răsplătită aşa cum se cuvenea...
- Drept îi. Am gătit mândru o cămăruţă la mine acasă cu lucrurile ţesute şi brodate de mine şi am făcut acolo un mic muzeu de artă populară, în care oricine vine poate să vadă cum e viaţa ţăranului de la noi. M-am pornit nu o dată, de acasă la oraş, de am mers pe la oameni cu stare din judeţ şi i-am convins să vină şi să vadă ce obiceiuri frumoase avem noi în Idicel, şi că e bine să înlesnească un pic lucrurile. Am pus la cale aşa cum se cade şi aşa cum ştiu eu din bătrâni că se făceau mai multe sărbători. Acum, pe toamnă, târziu, am făcut sărbătoarea cailor, după "înturnatul oilor de la munte", când coboară feciorii călări, pe caii împodobiţi. Am tocmit ceteraşi, am dat veste că am făcut un ceaun cu sarmale, mămăligă şi un vraf de plăcinte, am deschis porţile ogrăzii şi i-am aşteptat pe toţi să vină. Au venit din sat feciori şi fete în port, şi alţii, de peste satul nost, dar şi bătrâni, ca să se bucure şi să-şi readucă aminte sărbătoarea, aşa cum nu se mai făcuse de pe timpul regelui. Şi toată iarna asta învelită în omături, cum era mai demult, om face şezători şi om cânta. Mi-a dat Dumnezeu patru copii, trei fete şi un fecior, care au rămas orfani de tată de mici, dar Bunul Dumnezeu m-a ajutat să-i pot face oameni de nădejde. Băiatul îmi moşteneşte talentul şi cântă frumos, pe numele lui este aşa: Moldovan Mihai al Rafilii a lui Anton al Petruchii Ionichii lui Trifonu Todării - rudenie din partea tatălui, iar din partea mamei - Mieilă al Rafilii Susanii a Rafilii lui Mieila Călinii a lui Avram Groazi. Neamuri grele şi vechi, ca în Biblie. Îmi aduc aminte că pe când eram micuţă, ca de cinci ani, tranşeele erau aproape de noi şi se auzeau obuzele explodând la Oarba, unde or fost lupte crâncene, că mi-au povestit bătrânii apoi că s-o înroşit Mureşul de atâta sânge cât a curs acolo, pe malurile lui. Şi ce-am auzit atunci când am fost mică mi-a rămas în minte. Uite, aici, în cocarda tricoloră pe care o port la piept, roşu îi sângele vărsat pentru ţară, care o curs în pământul acesta. Când ştiu că tata o murit pentru Ardeal şi pentru ţară, mă simt îndreptăţită să spun că pământul ăsta e al nostru.
Foto: Alin Zaharie
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
