Dreaptă și semeață ca o regină, în costumul ei popular, cu cămașa ca o floare, cusută cu mărgele mărunte cât vârful de ac, cu obrazul neted și ochi albaștri, limpezi, Rafila Moldovan ridică privirea cutezătoare, atunci când cântă: "Ardealul e al nostru, și-al nost va fi mereu,/ Unde trăiesc românii lăsați de Dumnezeu!". La 77 de ani, e pentru toți cei ce o cunosc o lecție de viață trăită în demnitate și în smerenie, în dragoste și în cinstire față de neamul românesc. O lecție pe care am aflat-o și noi, și pe care v-o împărtășim și dumneavoastră.
Odaia cu mărgele și cântece
"Eu, doamnă dragă, m-am învățat cu lucrul de mică! Așa m-am trezit pe lume, în fața războiului de țesut, la care bunica lucra stând cu noi, copiii, acasă, că mama muncea, rămăsese văduvă de tânără, de la 18 ani, când tata a murit în război. Eu nici nu l-am cunoscut. La bunica i-am zis «mamă», am crescut împreună cu frații mai mici ai mamei, trei la număr, și bunica țesea, ca să ne îmbrace pe toți. Am lucrat alături de ea de mică, asta era «distracția» noastră: care lucrează mai repede! Întâi mi-o pus în furcă să torc câlți de cânepă, și după aceea mi-o dat caier de lână. Apoi am învățat să țes, urzeam din fire, jumătate de bumbac, jumătate de cânepă, și făceam pânză pentru așternuturi, fețe de masă, ștergare. Din bumbac, țeseam pânză mai subțire pentru cămașă. Nimeni nu mai țese așa ceva. Îi greu' prea mare, ți se rupe spinarea. Dar mie mi-i drag a lucra, atât de drag, că numai în fața ițelor aș sta și aș lucra. Dar timpul nu mai e de partea mea, s-or dus tinerețile și nu știu câte zile oi mai avea de la Dumnezeu. Dar de lucrat nu mă las. Acum cos, că e mai ușor, dar tot cu gândul la țesut îs, să pun în stative și să fac «giolgi de casă», așa îi zicem noi la pânza asta de bumbac. Și eu port straie de aceste, așa cum am apucat de la mama, de la mama bătrână, și așa oi purta până la sfârșit."
- Cu harul ăsta al dumitale pentru lucrurile vechi și frumoase, nu te-ai gândit să ajungi la școli mai înalte decât școala din sat?
- Am făcut școala în satul vecin, dar numai șapte clase și un curs de croitorie, și așa am rămas. Am vrut să mă duc la școala populară de artă, să mă fac cântăreață, dar nu m-o lăsat mama, o zis că astea-s meserii de rușine, că așa credeau țăranii pe atunci. Dar eu cântam tare frumos, pe la toate serbările, și din clasa a cincea, din trimestrul trei, eu am condus corul școlii și eram singura din clasă care solfegiam. N-am învățat prea bine, dar la muzică eram la înălțime. Mama o zis "Las', că poți cânta la fân și la secerat, nu-ți trebuie să cânți pe scenă!". Și-apoi, cântecul mi-a fost tovarăș bun și la lucru la câmp, și în casă la țesut ori la cusut, ori pe unde m-am aflat cu gândurile mele. Cântecele le-am învățat de la frații mamei, de la ei am învățat o doină de război, "Trenule, mașină neagră". Mai apoi, cu gândul la tatăl meu, care a murit la Cotul Donului, sfârtecat de obuze, am scris și eu o doină de război și multe alte cântece și poezii, din drag de pământul nost și de viața noastră de țărani. Am făcut un curs de cântăreți bisericești la Târgu Mureș și n-o fost notă mai mare ca a mea. Am cântat 30 de ani în strană, toată liturghia, și pricesne frumoase. Și la lucru, când am secerat, ori am căpălit, ori la fân, eu tot am cântat. Și dacă m-am întristat, am zis o doină de jale, ori de am cosit, ori de am prins plugul de coarne, că am rămas văduvă de tânără, cu copiii mici, și am muncit din greu, uitați, mâini muncite ce am, dar tot pot coase cu ele în ac, cu mărgeluțe. Am cântat în toate șezătorile și am chiuit la toate nunțile, multe găini am strigat la nănași, pe toate satele. Și, tot așa, la îngropăciuni am făcut verșuri și le-am cântat pentru cine am cunoscut. Știu că nu-i de la mine darul acesta al cântecului și al poeziei, și nu m-am înfipt în față ca să mă arăt măreață, dar dacă lumea a băgat de seamă că știu face și de-aceste, atunci m-o chemat să scriu viața omului cam cum o fost. Și am scris despre viață, despre suflet, despre cum îi legat pământul de cer: că undeva, tot îi legat!
Neamuri grele și vechi
- Nană Rafilă, ți-ai țesut toată viața în război. Nu te-ai săturat să trudești, să tot împungi pânzeturi cu acul? Nu te-ajunge urâtul stând aici, singură?
- Asta-i plăcerea mea, să muncesc. Mi-i tare drag a lucra. Și m-ajută și Dumnezeu, că uite, încă mi-s ochii buni, la cât am plâns cu ei, poate curge apa pe vale doar de la mine, jumătate din Mureș îi plânsul meu. Da' na, stau cu lucrul și până pe la ceasurile unu din noapte, apoi pe la patru îs în picioare și m-apuc iar de cusut. Și dacă se întâmplă de m-apasă somnul mai mult de acele trei ceasuri, mă mai las în pat către zori, dar nu mai mult de jumătate de ceas. Cos cu ac de mărgeluță, prima dată fac cu negru și după aia pun fel de fel de culori. Așa mi-am îmbrăcat toți copiii și nora, și am cusut și pentru alții, la care le-o fost drag! Și când cos, în gând fac poezii, aleg vers cu vers, le zic iarăși, de la capăt, și când îs gata, când îmi eliberez mânurile de lucru, mă grăbesc de scriu vorbele într-un caiet.
- Pentru tot lucrul mâinilor dvs., pentru cântece și poezii și pentru muzeul pe care l-ați făcut acasă, în sat, ați devenit membru al Academiei de Arte Tradiționale și ați fost distinsă cu "Meritul Cultural Etnografic". Truda dvs. a fost răsplătită așa cum se cuvenea...
- Drept îi. Am gătit mândru o cămăruță la mine acasă cu lucrurile țesute și brodate de mine și am făcut acolo un mic muzeu de artă populară, în care oricine vine poate să vadă cum e viața țăranului de la noi. M-am pornit nu o dată, de acasă la oraș, de am mers pe la oameni cu stare din județ și i-am convins să vină și să vadă ce obiceiuri frumoase avem noi în Idicel, și că e bine să înlesnească un pic lucrurile. Am pus la cale așa cum se cade și așa cum știu eu din bătrâni că se făceau mai multe sărbători. Acum, pe toamnă, târziu, am făcut sărbătoarea cailor, după "înturnatul oilor de la munte", când coboară feciorii călări, pe caii împodobiți. Am tocmit ceterași, am dat veste că am făcut un ceaun cu sarmale, mămăligă și un vraf de plăcinte, am deschis porțile ogrăzii și i-am așteptat pe toți să vină. Au venit din sat feciori și fete în port, și alții, de peste satul nost, dar și bătrâni, ca să se bucure și să-și readucă aminte sărbătoarea, așa cum nu se mai făcuse de pe timpul regelui. Și toată iarna asta învelită în omături, cum era mai demult, om face șezători și om cânta. Mi-a dat Dumnezeu patru copii, trei fete și un fecior, care au rămas orfani de tată de mici, dar Bunul Dumnezeu m-a ajutat să-i pot face oameni de nădejde. Băiatul îmi moștenește talentul și cântă frumos, pe numele lui este așa: Moldovan Mihai al Rafilii a lui Anton al Petruchii Ionichii lui Trifonu Todării - rudenie din partea tatălui, iar din partea mamei - Mieilă al Rafilii Susanii a Rafilii lui Mieila Călinii a lui Avram Groazi. Neamuri grele și vechi, ca în Biblie. Îmi aduc aminte că pe când eram micuță, ca de cinci ani, tranșeele erau aproape de noi și se auzeau obuzele explodând la Oarba, unde or fost lupte crâncene, că mi-au povestit bătrânii apoi că s-o înroșit Mureșul de atâta sânge cât a curs acolo, pe malurile lui. Și ce-am auzit atunci când am fost mică mi-a rămas în minte. Uite, aici, în cocarda tricoloră pe care o port la piept, roșu îi sângele vărsat pentru țară, care o curs în pământul acesta. Când știu că tata o murit pentru Ardeal și pentru țară, mă simt îndreptățită să spun că pământul ăsta e al nostru. Parcă mă gândesc cum o murit bietul tata și cine știe cât s-o fi chinuit el să moară, până s-o scurs de sânge, fără picioare, pe câmpul de luptă! Și-apăi, anul trecut am făcut un monument frumos acolo. Și pe monument l-am scris pe tata, pe un cumnat și pe bunicul, ei or murit în război toți trei: Mihai, Dumitru și Vasile. Mă îndemna de mult gândul ăsta, că trebuie să fac și eu ceva, dar cred că tot de la Dumnezeu mi-o venit și sunt cu sufletul împăcat acum! Mi se sperie mintea când aud la televizor oameni spunând: "Eu nu cred în Dumnezeu!". L-am văzut pe domnul Ioan Bocșa la televizor, când a fost întrebat: "Vă rugați lui Dumnezeu?" "Eu nu mă rog de nimic", a spus el. "Eu mulțumesc lui Dumnezeu!" Ce mai mare rugăciune ca mulțămirea pentru tot ce ți-a dat? Așa, nu știu, parcă l-am îndrăgit și mai mult pe omul ăsta, că nu mă cunoaște domnul Bocșa pe mine, dar eu îl cunosc! Cred că nu poți umbla cu cântecul fără să crezi în Dumnezeu!
Foto: Alin Zaharie