SABINA FATI - "Am vrut să aflu de ce e tot timpul război la Marea Neagră, încă de acum 3000 de ani"

La pas, în jurul Mării Negre

Jurnalista Sabina Fati, redactor șef-adjunct la "România Liberă" și corespondent al pos­tului de radio "Europa Liberă", se află la a doua expediție solitară în zone de risc ale lumii, care, pe lângă multe alte experiențe și bucurii, se sol­dează și cu o carte. În urmă cu doi ani, ea pu­bli­ca, la Editura Humanitas, volumul Singură pe Dru­mul Mătăsii. 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie. În toamna acestui an, aceeași editură i-a lansat volumul Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time. Cum cărțile vorbesc singure despre ele, am vrut să aflăm povestea din spatele poveștii.

Pe urmele lui Darius cel Mare 

- După o lungă și grea călătorie în China, în 2016 ați luat-o iarăși la drum, de data asta pentru a da ocol Mării Negre. Ce vă în­deam­nă să trăiți cu "toate pânzele sus"? Curiozitatea reporterului sau dorința de a experimenta per­sonal?

- E un vis mai vechi al meu de a merge în jurul Mării Negre. Aș fi vrut că aceasta să fie prima călătorie, îna­inte de a merge pe Drumul Mătăsii. E un vis care s-a născut nu numai din dorința de a călători, ci și din curio­zi­tatea de a afla de ce este tot tim­pul  război la Marea Neagră: încă de pe vremea lui Darius cel Mare și chiar mai dinainte. Ce este atât de atrăgător la o mare periferică, aflată la oarecare depărtare de lumea civili­zată? De ce e atât de important cine o controlează? Ce ne aduce Ma­rea Nea­gră? De ce îi interesează pe ame­ricani Ma­rea Neagră sau "îi mai" in­teresează? Sunt mai multe întrebări care m-au împins pe acest drum. Și n-am găsit răspuns la toate.

- Zonele pe care le-ați străbătut sunt pline de primejdii pentru ori­cine, și cu atât mai mult pentru un reporter care umblă prin lume de unul singur. Nu v-ați temut?

- Nu pleci niciodată la drum cu gândul la ce poate fi mai rău. Dar nu pot să neg că mi-a fost și frică. Au fost perioade legate de anumite eveni­men­te, când mi-a fost atât de frică, încât visam că mi se întâmplă lucruri îngrozitoare și nu pot nici să țip. Pur și simplu, sunetul nu ieșea. Cu toate acestea, zona Mării Negre mi-a părut dintr-un anumit punct de vedere mai prietenoasă decât Drumul Mătăsii, în care am traversat Pamirul, Asia Centrală, zone des­tul de diferite de modelul nostru de civilizație. Con­flictele și, uneori, violența internă sau violența, pur și simplu, reprezintă însă numitorul comun al aces­tor regiuni. Turcii care locuiesc de-a lungul li­to­ra­lului Mării Negre sunt, de pildă, considerați de restul Turciei foarte diferiți: mult mai agitați, mai ner­voși, gata să sară la bătaie și chiar mai mult decât atât.

- Care este explicația?

- Clima influențează caracterul omului. Pe malul turcesc al Mării Negre este o climă oceanică foarte instabilă, acum e soare, și sunt 35 de grade, și peste o oră, aproape din senin, începe ploa­ia, ceea ce-i face pe oameni destul de iras­ci­bili. Ar putea fi una din explicații.

Despre frică, în două întâmplări 

- Care a fost momentul în care v-a fost cel mai frică?

- Au fost două momente pe care le povestesc și în carte și nu le-aș relua în acest dialog. Totuși, ceva vă voi spune. În jurul Mării Negre nu te poți plimba liber, din cauza anexării Crimeei, a războiului din Dombas și a Abhaziei - un stat care nu există. Și, de exemplu, din Mariupol (Ucraina) spre Taganrog (Rusia), și mai departe, spre Rostov pe Don, nu poți merge direct. Granița este închisă din pricina răz­bo­iului dintre separatiștii pro-ruși și forțele ucrai­nene. La Mariupol, cel mai mare port de la Marea de Azov, se aud noaptea focuri de armă. Pentru a ocoli zona de conflict, am luat un autobuz de la Ma­riupol spre Harkov, ur­mând ca mai apoi să cobor spre Rostov pe Don, o acoladă de 1000 de km. Pe drum am avut parte de mai multe controale fă­cute de militarii ucrai­neni: e­ram mereu sus­pectă, pentru că în auto­buz eram singura cu pașa­port pe care scria Uni­unea Europeană, restul aveau pașa­poar­te ucrainene și rusești. Mă întrebau ce caut acolo, iar răspunsul meu nu li se părea con­vingător: "Sunt în vacanță". La un moment dat, la un astfel de control, un soldat m-a luat din au­tobuz și m-a dus într-o baracă militară, într-o pădure și a fost destul de brutal. Mi-a fost foarte frică, fiindcă nu era nimeni în jur și oricât aș fi strigat după ajutor, ar fi fost în van. Soldații aceia nu erau câtuși de puțin prietenoși cu mine. Uniunea Euro­peană de pe coperta pașaportului meu nu era de ajutor, într-un stat care pretinde totuși că vrea să se îndrepte spre Vest. A fost atât de îngrozitor, încât nu mi-am dat seama cât timp m-au ținut acolo. Mi s-a părut o veșnicie. Mă gândeam că a plecat autobuzul și că lucrurile se vor complica, dar până la urmă am avut noroc.
Al doilea episod a fost la Odesa. Pe drumul dinspre Cetatea Albă spre Odesa, m-am împrietenit cu un bătrânel drăguț, profesor de muzică, vorbitor de engleză și franceză, total inofensiv... La Odesa m-a invitat la el acasă, la un ceai, să mai stăm de vorbă. Inițial am refuzat, pentru că în astfel de călătorii făcute de una singură, mă protejez și, în general, nu accept invitații de genul acesta. Dar bătrânelul a insistat și mi-am zis că, la urma urmei, n-are ce să se întâmple. Acasă la el am avut o experiență incre­di­bilă: era vorba despre un evreu din Odesa, care avea 14 ani când armata română a cucerit orașul, în marșul pe care l-au făcut alături de germani, până la Stalingrad. Mama lui a fost vio­lată și ucisă, sub ochii lui, de mai mulți soldați ro­mâni. Mi-a povestit întregul coșmar, parcă re­tră­indu-și drama. Pe urmă s-a întrebat dacă nu cumva unul dintre bunicii mei nu a fost și el printre acei soldați, explicându-mi că sunt și eu vinovată, cum­va, prin tranzitivitate, de crimele pe care le-au fă­cut militarii români în drumul lor spre Cotul Do­nului, unde nici ei nu știau ce caută. Poate că bă­trânul acela este doar un simbol al istoriei revan­șarde pe care o avem noi, cei din jurul Mării Negre, unii împotriva altora și care, ca o rană nevindecată, ar putea recidiva la un moment dat.
 
"Singurătatea te ajută să afli multe" 

- De ce ați hotărât să mergeți la un asemenea drum singură?

- Proiectul meu a fost finanțat de "Black Sea Trust", "German Marshall Fund", cu ajutorul "Freedom House", iar cheltuielile pentru două persoane ar fi fost oricum mai mari. În al doilea rând, singur te miști mai repede și, nu în cele din urmă, este o altfel de ex­periență. Firește, te simți ceva mai în siguranță, sau în orice caz mai con­for­tabil dacă mai ești cu cineva: deciziile sunt mai ușor de luat, nu ai toată răspunderea pe umerii tăi și pericolele sunt mai mici. Dar cred că descoperi mai multe și în afara, și înlăuntrul tău, dacă mergi de unul sigur.

- Ați simțit vreun moment că sin­gurătatea e apăsătoare și ați regretat că nu aveți pe cineva la drum?

- Nu neapărat. Poate doar în mo­men­tele mai tensionate, în care începea să-mi fie frică. Atunci te gândești inevitabil că ar fi fost mai bine să nu fii singur. Oricum, nu am simțit singurătatea ca pe o povară. 

- Cartea dvs. nu este doar reportaj, nici doar eseu politic, nici numai un volum de informație istorică. Este puțin din fiecare, într-o structură ingenioasă, care face lectura captivantă. Ați avut în minte de la bun început această alcătuire, sau ea a fost impusă de povestea pe care ați vrut să o spuneți?

- Mărturisesc că eu am pornit invers, nu dinspre o poveste pe care vreau s-o spun ca reporter, ci dinspre lecturile privitoare la istoria și geopolitica Mării Negre. Am fost fascinată de această parte a lumii, pe care am cunoscut-o destul de bine din cărți, așa încât am vrut să aflu în mod direct ce se întâmplă în jurul ei, cum se trăiește în Crimeea, în Abhazia, ce s-a întâmplat cu grecii pontici, urmașii coloniștilor antici, pe care-i mai întâlnești uneori la Sudak (Crimeea), la Trabzon sau chiar la Zongul­dak (Turcia), cum au devenit ei musulmanii blonzi cu ochi albaștri pe malul sudic al Mării Negre, ce culoare are această mare, cum o privesc riveranii, câtă importanță mai are pentru marinari, de ce militarii sunt mereu gata de luptă și mai ales de ce nu ne interesează ce se întâmplă în perimetrul, nu foarte mare, al Pontului Euxin. De pildă, mi se pare ciudat că ignorăm Georgia - care este, de fapt, atât de aproape de noi, și care a trăit atâtea neno­rociri în ultimii 25 de ani. Că nu ne interesează mai deloc dramele și încercările ei disperate de a se menține într-un echilibru între Rusia invadatoare și Occi­den­tul care o neglijează. Crimeea se află la 200 de ki­lo­metri de țărmul românesc, dar pentru noi aceas­tă peninsulă aproape că nu exista până să fie ane­xa­tă de Rusia. 

Riviera lui Hades

- E periculos în Crimeea?

- E periculos, pentru că peninsula a fost luată abuziv de Rusia. În Crimeea ar putea fi pri­mej­­dioa­se armele flotei ruse de la Sevastopol și ar putea fi îngrijorătoare mișcările de trupe pe care le-am văzut acolo. În rest, însă, Crimeea e un loc de vacanță, căutat mai ales de rușii din nord. Am observat, to­tuși, că sunt urmărită și că cineva încearcă să mă izoleze. În Simferopol, capitala Crimeei, tot timpul în spatele meu era un "meloman", care asculta mu­zică la căști. De fiecare dată altul, tânăr, bine îm­brăcat, eventual blond, și care venea în spatele meu la mică distanță și asculta mu­zică. Toate întâlnirile mele bine planificate au fost date peste cap în Cri­meea și, în general, în Rusia. Acolo dispar oa­meni, la răstimpuri, probabil în mâinile serviciilor secrete rusești. În Crimeea, cel mai periculos e pentru tătari, fiindcă în mod regulat dispar bărbați tătari în floarea vârstei care nu se mai întorc nicio­da­tă. Nimeni nu mai află niciodată nimic despre ei. Sunt răpiți din motive politice și, probabil, cu sprijinul serviciilor secrete rusești, pentru că, altfel, statul rus ar avea mij­loacele necesare pentru a-i găsi pe răpitori.

- Altfel, cum este Crimeea?

- Frumoasă, plină de trandafiri, încon­jurată de o mare albastră și liniștită, în lunile de vară. La Ial­ta, pe care Winston Churchill a nu­mit-o Riviera lui Hades, este o vacanță perpetuă. Lumea e foarte bine îmbrăcată, mulți pensionari, dar și destui tineri care-și etalează hainele scumpe, plimbându-se pe ri­viera, seară de seară. Dincolo de Ialta, la Se­vas­topol, este eta­lat  patriotismul rusesc: poți cum­păra "pizza Pu­tin", peste tot sunt steaguri mari și bannere pe care scrie în rusește "Crimeea, bine te-ai întors acasă", oamenii care vin în vacanță îi îm­bracă pe co­pii în costume de soldăței, cu steaua ro­șie co­munistă pe chipiu, mulți poartă tricouri in­scripțio­nate cu URSS și peste tot sunt pelerinaje la statuile care co­me­morează Marele Război Patriotic, cum nu­mesc rușii a doua conflagrație mondială.

Rușii din Burgas

- Scrieți într-un loc așa: "În jurul Mării Negre, spaima de război, autocenzura, frica de au­to­rități sunt resimțite, în sensul acelor de cea­sor­nic, aproape peste tot, de la Odesa la Istambul". De unde frica aceasta atotstăpânitoare?

- Eram la Samsun, pe malul Mării Negre, în Turcia, când a avut loc tentativa de lovitură de stat. Era aproape noapte și stă­team de vorbă cu un colonel al armatei turce, care-mi spunea că serviciile lor secrete îi moni­torizează mai mult pe militari decât pe potențialii teroriști. E o imagine care ne poate descrie această lume. Un militar de grad înalt descrie felul în care în țara lui lucrurile sunt întoarse pe dos. Ce a urmat nu a făcut decât să confirme și mai mult această imagine. Cu excepția României și a Bulgariei, în toate țările de la Marea Neagră domină frica, sus­pi­ciunea și lumea e pe pi­cior de război. Dar și în Bul­­garia, unde, când am ajuns, am simțit că m-am întors în Europa, în zona Burgas - Varna, s-au stabilit deja trei sute de mii de ruși, care și-au cumpărat pro­prie­­tăți, cărora li s-au făcut școli și li s-au cre­at facilități. Acum, în Bul­garia a fost ales și un președinte care privește cu mai multă bunăvoință spre Moscova decât prede­cesorul său. În urmă cu 45 de ani, președintele comunist al Bulgariei, Todor Jivkov, a cerut ca țara sa să devină un stat sovietic în cadrul URSS. Tra­diția de prietenie continuă. În­tr-un fel, România e o insulă de stabilitate și atlan­tism, înconjurată de state cu probleme, frustrări și frici: Ucraina e pe cale să devină un stat eșuat, cu un conflict armat la granița ei de Est, cu un teritoriu capturat (Crimeea) și  cu mari probleme de corup­ție, nimeni nu o poate ajuta cu adevărat; este apoi Ru­sia, un stat sub un regim autoritar, care-și ame­nință vecinii; urmează Abhazia, o țară  care nu exis­tă, nerecunoscută de ni­meni, presată între Rusia și Georgia; nici în Geor­gia lucrurile nu sunt definitiv stabilite, și această țară, cu o populație atât de pro-eu­­ropeană și pro-atlan­tistă, în­cli­nă parcă balanța spre Rusia, pen­tru a putea exista în continua­re ca stat in­­de­pendent; și marea Tur­cie, ca­re are foarte bune rela­ții cu Rusia, poate pentru a tem­pera mai ve­chea do­rință a rușilor, în­cer­­cată de mai mul­te ori în isto­rie, de a cu­ceri strâm­torile. Deci, în acest moment, Ru­sia ține sub palma ei ma­re întreaga re­giu­ne. Și noi sun­tem o excepție ne­sem­ni­ficativă, căci nu jucăm nici un rol, nu pro­iectăm politici, doar baza militară americană de lângă Cons­tanța e cu adevărat im­por­tan­tă pe litora­lul românesc. Iată contextul care impune frica. O zonă care este atât de disputată de mii de ani nu-și găsește încă liniștea.

- Dar care e miza stăpânirii acestei regiuni?

- Gheorghe Brătianu, marele istoric român pe care l-au nenorocit comuniștii, spunea că cine de­ți­ne Strâmtorile, controlează Marea Neagră. Pen­tru Brătianu, "Strâmtorile" erau doar o prelungire a Gu­­rilor Dunării și, din punctul lui de vedere, Ro­mâ­nia ar fi avut de jucat un rol serios la Marea Nea­gră. Poate că n-a venit încă vremea. În orice caz, Marea Neagră este una din intersecțiile interesante dintre Occident și Orient. Pe-aici trece ruta spre Afganistan și chiar spre Irak. De aceea, la retragerea lor din aceste zone de conflict, americanii au folosit România ca nod. Marea Neagră este, de ase­menea, locul în care Rusia își exersează puterea pentru a demonstra Europei cât de aproape se află de Bătrânul continent. Dacă dezechilibrează această mare periferică și neimportantă, întreg sistemul internațional va fi afectat iremediabil. Lucrurile sunt, oricum, riscante. Dacă Erdogan și Putin, de pildă, fac un joc pentru deschiderea dru­mului către Uniunea Europeană al emi­gran­ților din Orient, Europa Occidentală va fi pu­ter­nic dezechilibrată. E doar o ipoteză care prinde contur odată cu pi­rue­ta pe care o face Turcia, întorcând spatele Eu­ro­pei. În ecuație intră, însă, și realitatea care arată că Turcia este dependentă, în proporție de 60%, de gazul rusesc. Dacă Rusia îi taie gazul, Turcia nu mai produce nimic. Răz­boiul se poartă și așa, nu doar militar. Din punct de vedere militar, armata Turciei este numărul doi, după SUA, în NATO, și ca număr de mi­li­tari, și ca dotări, și ca nivel de antrenament. Însă Turcia e vulnerabilă eco­nomic față de Rusia. Are controlul asupra strâm­torilor la Marea Neagră, cu care încearcă să țină echilibrul. Totuși, strâmtorile au un regim re­gle­mentat de tratate internaționale și nu pot fi mijloc de șantaj.
 
România în avantaj 

- În altă parte a cărții spuneți că "Marea Nea­gră are multe fețe". Ce anume o face să fie diferită de la un loc la altul?

- Din Ucraina până în Turcia temperatura se schimbă, peisajul este diferit, și oamenii, cu toate că au ceva comun, sunt totuși despărțiți de tradiții și istorii diferite, care uneori se completează. În Tur­­cia, oamenii sunt calzi și prietenoși. Înțeleg a­cest lucru de câte ori ajung acolo. Spre exemplu, am plecat dinspre Samsun să caut cea mai veche moschee din lemn și am întrebat o femeie, în stația de autobuz, cum pot ajunge: m-a luat de mână după ea, am schimbat trei autobuze, mi-a dat să mănânc, mi-a arătat poze cu nurorile și ginerii ei, și, înainte să coboare, m-a lăsat pe mâna cuiva de încredere. Tur­cii sunt minunați. La fel sunt georgienii și ab­hazii. Am întâlnit și ucraineni, și ruși prietenoși, dar poate nu într-o proporție atât de mare.

- Ce ați câștigat din această experiență?

- Am înțeles multe lucruri despre mine. Am cu­noscut mulți oameni interesanți și destule per­soa­ne extrem de generoase. Mi-am făcut câțiva prie­teni. Am înțeles într-o nouă cheie harta Mării Ne­gre.

- Și o ultimă întrebare: cum iese România din această comparație?

- România este în avantaj. Pentru că e diferită de celelalte state, pentru că aici a fost asimilat cel mai bine modelul occidental, pentru că România nu este dependentă de gazul Rusiei, pentru că are două baze americane pe teritoriul ei, dintre care una la Ma­rea Neagră. Totul depinde de drumul pe care vrea să-l parcurgă noul guvern.