Leacuri de iarnă - Bunicile doftoroaie

- "Cine n-are bătrâni să şi-i cumpere!" zice, cu mult adevăr, un proverb. Şi mai bine ar fi ca, odată cu ei, să le cumpere şi înţelepciunea cu care au ştiut să trăiască cumpătat şi curat şi, mai ales, să le cumpere leacurile de sănătate pe care le-au lăsat moştenire din neam în neam. Patru colegi de redacţie vă spun patru poveşti, cu patru bunici fermecate, care le-au ocrotit anii copilăriei, ferindu-i de primejdii şi boli -

FLORENTIN POPA
Legătura roşie

Mi-o aduc aminte vag, parcă au trecut secole de atunci. Mamaia Mitriţa şi chipul ei alb, încadrat de basmaua neagră ce-i ascundea cosiţele lungi şi că­runte, împletite în şuviţe sub­ţiri. Ochii ei mari şi albaştri, deasupra mea. Sclipirile flă­cării de la candelă, pe veş­mintele de aur ale Fecioa­rei Maria, ferecată în icoana de deasupra patului. Palma ei rece pe fruntea mea fier­binte. Respiraţia iute a focului din sobă. Şi vorba ei blândă, liniştitoare. "Ti faşi mă­muca bini, acuş!" Şi reuşea de fie­care dată să mă scoată din boală, cu leacuri vechi, din bătrâni. Pentru că vre­mea şi vremurile au învăţat-o. După ce creşti 12 copii, le cam ştii pe toate. Iar când prin curte ţi se perindă zeci de nepoţi, e musai să-ţi iei în serios ro­lul de bunică. Scrinul negru din chilerul răcoros as­cundea toate leacurile pământului - plante medi­cinale culese de pe dealuri, boabe de muştar, pieliţe gălbui de la rânzele de găină, uscate bine la soare, sticluţe mici, maronii, cu tincturi din plante, borca­nul cu untura dintâi de la ultimul porc sacrificat de Ignat, punga cu seu de oaie, sticla cu "fruntea" de la ţuică, plus câte şi mai câte... Încă mai port urmele curio­zităţii şi neliniştii mele copilăreşti - o cicatrice pe genunchi, o arcadă spartă şi un semn mic, cât o agrafă, ascuns în vârtejul din păr, de când mi-am spart capul în groapa cu cenuşă. Poznaş ca orice copil, mereu păţeam câte ceva în joaca mea prin curtea imensă, prin podul plin cu lucruri vechi şi fantastice, când mă căţăram în pomi, să culeg roade, ori când rătăceam prin râpele abrupte unde păşteau vitele, în căutare de comori. Ori de câte ori o pă­ţeam, mamaia mă ocăra blând, moldoveneşte: "Lu­cru rău şi ieşti, uiti-ti şi-i la tini, cî nu ti mai liniş­teşti odatî! Vino-ncoaşi, sî ti dreg!". Nu-mi era tea­mă de nimic. Ştiam că-mi găseşte de leac în cu­fărul cu flori mici, roşii, pictate de jur împrejur şi vop­seaua scorojită de ani. Însă toate leacurile as­cun­se acolo n-ar fi fost nimic fără mâinile pricepute ale mamaiei Mitriţa, atât de grijulie şi atât de iubi­toa­re... Dar a trecut vreme lungă de-atunci, am uitat o parte din leacurile bunicii, noroc că mama e lângă mine şi mă mai ajută cu poveşti de demult.

Bronşită
Într-o iarnă cu vifor, după ce am umblat câteva ore bune prin sat cu Pluguşorul, gâtul mi s-a înroşit şi "mi s-a umplut de ace". Mă durea îngrozitor. Hârâiam, eram tare răguşit, şi nu mai puteam să vorbesc. Mamaia mi-a făcut o frecţie bună cu oţet şi spirt, a topit o mână de seu de oaie pe baie de aburi, l-a turnat pe-o cârpă curată, apoi mi-a pus-o pe piept aşa, fierbinte, cât am putut să suport. Am rămas cu ea peste noapte, şi dimineaţa deja scă­pasem de "ace". A doua zi nu mi-a dat voie să ies din casă, m-a ţinut la căldură şi m-a doftoricit din nou: a făcut un terci moale din mălai, m-a uns cu ulei pe gât şi mi-a pus de jur împrejur terciul cald, învelit într-o cârpă subţire. Mi-a dat apoi să mănânc supă fierbinte şi grasă de găină, care "scoate boala din om", cum zicea ea. Până seara, s-a dus şi ro­şeaţa, şi răguşeala.

Răceală
Îmi amintesc bine de cataplasmele cu făină de muştar, pentru că am răcit de multe ori pe la ţară. Cum vedea că-mi curge nasul şi mi se înroşeau ochii, lua mamaia o mână de boabe de muştar, le făcea pulbere în piuă, stropea făina de muştar cu puţină apă fiartă, o întindea pe o cârpă curată şi mi-o punea în jurul gâtului pentru câteva ore, după ce-mi ungea pielea cu untură de porc, să nu mă irite. Seara, era musai să stau cu picioarele într-un li­ghean cu apă fierbinte şi sare, iar la culcare, îmi mai punea pe piept o turtiţă de mămăligă coaptă pe plita sobei, pe un strat de sare grunjoasă, pe care trebuia s-o ţin până dimineaţa.

Amigdalită
Mari probleme am avut cu amigdalele, vreo doi ani la rând m-au chinuit. Când mi se umfla gâtul şi apăreau durerile, de nu puteam nici să înghit, ma­maia dădea doi cartofi pe răzătoarea cea mare, îi stropea cu spirt şi-i întindea pe o cârpă curată, pe care mi-o lega la gât. Trebuia s-o ţin până dimi­nea­ţa. Sincer să fiu, de fiecare dată m-a scăpat mamaia de dureri şi de gâlcii umflaţi cu acest leac, dar până la urmă, tot am fost operat!

Stări de vomă
Cum în copilărie băgam în gură tot ce-ntâlneam, de multe ori făceam combinaţii pe care stomacul meu nu le suporta. Cum să se-mpace laptele bătut, din ulcica de lut, cu strugurii stafidiţi din pod, cu untura pe pâine, cu plăcinta de dovleac, cu tocăniţa de porumbel şi cu bomboanele pentru pomul de Crăciun, dosite în bufetul găl­bui, plin cu farfurii? Dacă "mi se apleca", mamaia tăia o cea­pă mare în două, pe lat, cresta în trei, patru locuri deasupra partea cu rădăcina, presăra ce­nuşă şi sare grunjoasă, iar când ceapa îşi lăsa puţină zeamă, mi-o punea pe buric şi o lega cu un fular. Mirosea îngrozitor, dar trebuia s-o ţin aşa măcar vreo oră, timp în care mă "trăgea" cu oţet la încheietura mâinii.

Diaree
Dacă mâncam prea mult lapte crud, proaspăt muls şi mă apuca diareea, mamaia aducea din lada cu flori o pieliţă uscată, de pipotă de găină, pe care o făcea pulbere fină, în mojar, şi mi-o dădea cu linguriţa. Intestinele se linişteau în câteva minute!

Furuncule şi răni infectate
Orice bubă infectată aveam, mamaia mă lecuia într-o singură zi. Lua o ceapă mijlocie, o tăia pe lung şi oprea doar primele trei foi. Rădea săpun de casă până se umplea golul, apoi adăuga un strop de ulei de gătit. Ţinea ceapa pe plita sobei, într-o mar­gine, cât să se coacă şi să se topească săpunul. Din timp în timp, amesteca săpunul şi uleiul cu un băţ de chibrit, să se facă o pastă. Când era gata, lua cea­pa cu cleştele de pe plita încinsă, o lăsa să se ră­corească puţin şi îmi punea pe rană partea cu săpu­nul topit, când puteam să-i suport căldura. O lega cu o cârpă şi trebuia s-o ţin aşa peste noapte. A doua zi, rana era perfect curată. Scoate tot puroiul, ga­rantat!

Corpi străini în ochi
Nu mai ştiu ce mi-a intrat odată în ochi, când mă zbenguiam prin podul casei. Aveam un ochi roşu ca sângele, mă ustura, mă frecam încontinuu şi lăcri­mam. Mamaia m-a spălat cu apă rece şi s-a uitat bine pe sub pleoape, în căutarea "mizeriei" care mă orbea. Pentru că n-a găsit nimic, m-a luat de mână şi m-a dus câteva case mai la vale, unde locuia o fe­meie lăuză, pe care a rugat-o "să-mi pună ţâţă-n ochi". Nici una, nici două, femeia şi-a scos un sân şi mi-a picurat câţiva stropi de lapte matern în ochiul bolnav. Mamaia m-a pus să stau cu capul în sus şi să clipesc des. Mă credeţi sau nu, mâncărimea s-a liniştit pe loc şi roşeaţa a dispărut în câteva minute!

Pojar
Am luat pojar de la grădiniţă, exact înainte de vacanţa de iarnă. Pe lângă faptul că eram răpus de febră şi mâncărimi, bubiţele de pe corp nu voiau să erupă mai repede. Ca să mă scape de chin, cică mamaia mi-a pus pe abdomen o cârpă roşie înmu­iată în ţuică, cu care am dormit până dimineaţa. Peste 3-4 zile de izolare, am scăpat şi de pojar.

***

Anii au trecut şi am călcat din ce în ce mai rar pragul ma­maiei Mitriţa. Eram deja mare, mă mu­tasem la Bucureşti şi aveam, la rândul meu, un co­pil, când am aflat că a suferit un accident vascular cerebral, care i-a afectat grav memoria. Nu recu­noştea pe nimeni, nu mai ştia cine este. Avea 93 de ani. M-am dus s-o văd, să-mi iau rămas bun. Bă­trână, neputin­cioa­să, dar încă frumoasă şi cu lumină în ochii ei albaştri, şe­dea pe marginea patului şi pri­vea în gol. S-a înveselit deo­dată când m-a văzut. Am îm­brăţişat-o şi am pupat-o pe frunte, ca pe vremuri. S-a uitat ştren­găreşte la mine, m-a mân­gâiat pe braţ şi a în­trebat-o pe mama: "Ţă­ţâcă, da şini-i băiatu aista frumos?". "E băia­tul meu, ne­potul mata­le!" "Ei, du-ti de-aişi, ţaţă, cî tu ieşti bă­trânî! Cum sî hii fata mea?" Mintea ei se întorsese la vârsta tinereţii, un­deva pe la 20 de ani, şi rămă­se­se prizonieră acolo. Iar pentru asta, nu exista niciun leac. Peste câteva luni, s-a dus şi mamaia. Du­pă înmormântare, am dat de scrinul scorojit în chilerul întunecat. I-am ridicat capacul greu. Dintre toate leacurile ei ferme­cate, mai rămăsese un braţ de plante uscate, mojarul de piatră, chisoiul, un borcan cu flori de gălbenele în untură şi o pungă de hârtie cu seminţe de muştar. Mirosul plantelor a inun­dat uşor încăperea. Abia atunci am putut s-o plâng.
Odată cu bunicii, ne pierdem şi leacurile popu­lare. Salvaţi-le! Au vindecat de-a lungul vremii atâ­tea generaţii... De ce n-ar face-o şi-n viitor?

ION LONGIN POPESCU
Fiertură de ceapă şi nuci

Am avut două bunici dinspre mamă: Ioana şi Floarea. Şi, desigur, doi bunici: Ion şi Ilie. Mama fusese înfiată de familia Curelea, aşa că am crescut în braţele lor, numindu-i "tata Ilie" şi "mama To­rica". Din când în când, în ajun de Crăciun sau de Paşti, bunicul adoptiv punea boii la car şi plecam să-i vedem pe bunicii adevăraţi, undeva, într-un sat dintre dealurile Gorjului. Aşa afla mama Torica diverse leacuri pentru bolile copilăriei. Era isteaţă, bună la suflet şi, când era nevoie, era gata să-şi dedice tot timpul însănătoşirii noastre. "Draci de copii, furăţi iară pă uliţă şi nu ştiui. Da vă aflu eu leacul!". Şi chiar îl afla. Îmi amintesc, cu aju­torul Mariei, sora mea, de câteva dintre meşteşu­gurile ei minunate cu care ne vindeca de orice boală a copilăriei. Primul gând mă duce la ceaiul de ceapă şi nuci. Se cresta şi se punea ceapa cu foi cu tot, iar nuca se crăpa, să intre apa la sâmburi, şi aşa se lăsau la fiert. Pentru îndulcire se adăuga miere, niciodată zahăr. Când ajungeai să bei această licoare, ţineai picioarele într-un lighean cu saramură, pe care o îm­prospăta mereu cu apă fier­binte de pe plită. În acest timp, tăia cartofi, bă­tea foi de varză şi apoi le punea împreună pe-o câr­pă şi ne lega cu ele la gât. Ne băga sub plapumă şi, cum transpiram, ne schim­ba de cămăşuţe. Ajungea să ne schimbe de două-trei ori până dimineaţa. În funcţie de gravitatea bolii, urmam tratamentul trei-patru zile. În caz că se iveau complicaţii, cum ar fi înroşirea în gât, ne ungea cu tinctură de iod pe amigdale. Dacă, totuşi, ne cuprindea febra din nou, o metodă mai simplă era împachetarea într-un cear­şaf muiat în ţuică. Ăstimp, ne dădea să mâncăm cior­bă caldă de găină şi ne ţinea până când, din cau­za căldurii trupului nostru, pânza se usca. Din nou eram sănătoşi! A doua zi puteam ieşi la joacă sau plecam în pădure, cu caprele, greu de stăpânit.

OTILIA ŢEPOSU
"Zămucă dintr-o aripă"

Bolile copilăriei, puţine câte au fost, rănile şi loviturile le-am depăşit şi trecut în grija Bunii care ştia întotdeauna ce leacuri şi cum să-mi dea, ca să mă fac bine. Ca să-mi aduc acum aminte de zilele acelea, a fost suficient să închid ochii şi să mă gân­desc la curtea Bunii, la vecinele ei, la poveştile lor, la ierburile şi frunzele care stăteau veşnic la uscat, prinse de grinda bucătăriei, la "credenţul'', dulapul de lemn în care stăteau înşirate sticle cu licori catifelate, de coacăze şi de afine, bune după ce-ai mâncat prea mult, să nu te "ciumurleşti'', poame uscate, din care se făcea compot, după vreo boală, uleiul crud de dovleac, de uns pe pâinea caldă, abia scoasă din cuptor şi mân­cată cu frunze de leurdă, ca să crească pofta de mâncare; siropuri groase din muguri de brad, ţinute în sticle burtoase cu torţi, pentru zilele în care eram răguşită, săculeţi cu flori uscate de pădure, de pus lângă pernă, ca să am somnul dulce, boabe aurii de porumb pentru fier­tura cu care se amăgeau răcelile iernii. "Credenţul'' Bunii mi s-a părut întotdeauna nesfârşit şi viu, ca natura în care încap leacurile pentru orice boală şi pentru orice necaz. Şi tocmai de aceea, leacurile ei se asortau întotdeauna cu anotimpurile. Şi Buna nu greşea niciodată, nu le amesteca pe cele de primă­vară cu cele de iarnă, ştiam că fiecare punguţă din credenţul ei are rostul şi timpul în care era cercetată şi pusă la lucru, adică la vindecare.
Leacurile de iarnă, cele pentru vremurile înghe­ţate, erau cele mai frumos mirositoare, pentru că nu lipsea din ele scorţişoara măcinată proaspăt ori mărunţită, împreună cu două-trei cuişoare în mo­jarul mare de alamă, coaja rasă de lămâie, ames­tecată cu miere, propolisul înţepăcios, înmuiat cu sirop din muguri de brad şi cu rachiu, gălbenuşul de ou, proaspăt frecat cu miere, vanilie şi lămâie. Leacurile as­tea le primeam oarecumva preventiv, din când în când, dar dacă se întâmpla să fiu răcită, să tuşesc, ori, feri Doamne, să am temperatură, ceea ce s-a în­tâmplat doar de vreo două ori, atunci strategia Bunii se schim­ba şi ea devenea mai neîn­duplecată decât felcerul de la dispensar, care i-a scos mă­seaua de minte lui Ioji, după care el a rămas şi mai mutalău, că i s-a dus şi mintea odată cu măseaua.
Aşadar, în caz de răceli, gripe, guturaiuri, Buna mă sechestra în casă o zi sau două, nu mai mult, căci mă vindecam repede, şi-şi începea "planul" de tratament obliga­toriu, în primul rând cu ţinutul picioarelor în apă caldă cu sare. Asta se întâmpla de vreo două, trei ori pe zi, după care mă împacheta în năframa ei mare de lână şi mă punea în vârful patului. La pi­cioa­re îmi punea un săculeţ de pânză umplut cu sâm­buri de vişine, cireşe sau prune, rămaşi din zilele când făcea dulceţurile şi silvoizul. Săculeţul îl ţinea înainte de asta pe marginea şpo­riului până când era cald bine, bine, atâta cât puteam eu răbda. Apoi aşteptam urmarea, adică partea a doua a le­cuirii. "Medicamentele" care ur­mau erau, de fapt, anumite mâncăruri. Prima pe listă era "zămuca dintr-o aripă", leacul cel mai si­gur. Se făcea dintr-o aripă de găină crescută în curtea noastră, i se adău­gau morcovi, ţelină, rădă­cină de pătrunjel, gulie albă şi... vreo doi, trei căţei de usturoi. Când erau toate fierte, Buna punea şi "resteuţă", romburi mici de aluat, tăiate din pătura de tăieţei. Prepara supa aceasta într-o oală mică, atât cât să pot eu mânca o dată, de două ori cel mult. Zicea Buna că supa asta e minunată şi vindecă şi mai bine numai dacă e proaspătă, proaspătă, şi dacă omul bolnav stă lângă ea, se uită cum e pregătită şi aşteaptă să fiarbă. După ce mâncam prima porţie, acolo, în vârful pa­tu­lui, simţeam că mă cuprindea un fel de moleşeală care se sfârşea întotdeauna cu un somn bun. La sculare, eram deja aproape vinde­cată, mai mâncam şi a doua porţie de zămucă, urmau cartofii fierţi, pe care Buna punea o lingură de smântână amestecată cu puţin hrean ras, şi după ce lăcrimam de iuţeala lui, toată răceala ieşea şi fugea departe de mine.
Pe lângă leacurile acestea, pe lângă ceaiurile din cimbrişor şi sovârf, mai era o băutură, bună pentru orice, pe care n-o puteam refuza cu niciun chip, pentru că tare-mi plăcea. Se chema "broză" sau "şuri buri" şi se făcea în felul următor: se umplea doar pe jumătate cu apă un pahar mai mare. Se turna peste apă, oţet de mere ("ţidără"), ames­tecat cu miere, cam două, trei linguriţe. La urmă, se punea o jumătate de linguriţă de bi­car­bonat şi se amestecau bine toate din pahar. Aici începea dis­trac­ţia, pentru că în pahar se forma o spumă înţe­păcioasă pe care, dacă o beam repede, cât se ridica până la buza paha­rului, mă gâdila în gât şi-mi lua răguşeala. "Broza" era leacul universal, de care nu scăpa niciun "boţi­luş", microb, la fel cum era şi coaja de lămâie ţinută în miere, amestecată cu pro­polis ras (sau mărunţit bine de Buna cu ciocanul de bătut şniţele) şi cu scorţişoară. Cam acestea erau leacurile de înfruntat iarna şi frigul, în copilăria mea, şi le ţin la mare cinste şi acum.
Am uitat de "leacul de somn", care era unul cu totul special, o linguriţă de miere, un pahar cu lapte cald, o pernuţă umplută cu ierburi mirositoare, pusă lângă perna pe care dormeam şi povestea cu Pa­narab, un fel de Făt Frumos, care era mereu încolţit de duş­mani şi de întâm­plări neaşteptate. "Vai, săra­cu' Panarab, multe-n lume o păţât!" era refrenul care se repeta tare des în povestea aceasta, pe care acum n-aş mai şti de unde s-o încep şi nici unde s-o ter­min, pentru că şi pentru mine a fost nesfârşită. Dar ştiu că m-a adormit câţiva ani, până când am început să-mi citesc singură poveşti. Uneori, când mi-e greu şi când simt eu că nu prea mă mai des­curc, îmi amin­tesc de refrenul cu "săracu' Panarab". Îmi vine să râd de zăpăceala lui, şi parcă greul se face dintr-oda­tă mai uşor. Ceaţa şi frigul se dau la o parte şi soarele imens al copilăriei mă încălzeşte din nou.

CRISTIAN CURTE
Zahăr şi gaz lampant

Stăteam afară până îmi în­gheţau mâinile. Erau sloi, când mă întorceam, seara, acasă, de pe uliţa satului nostru de lângă Braşov. Îmi plăcea la nebu­nie ninsoarea şi mă jucam în ză­padă, până când nu mai sim­ţeam că am degete. Când in­tram la căldură, dureau. Atunci Buna, îngeroaica mea din copi­lărie, îmi lua mâinile şi lăsa să curgă pe ele apa rece ca gheaţa de la robinet. Şi, uimi­tor, apa aceea, de care fugeam în fiecare dimineaţă când mă tre­zeam, se încălzea pe loc. Îmi era bine cu Buna mea. Tare bine! N-a existat vreun necaz în anii copilăriei din care să nu mă scoată teafăr şi neatins.
Ţin minte, de pildă, că atunci când mă loveam tare, umplea o trăistuţă cu mălai, făcea din ea o pernuţă, pe care apoi o ume­zea şi o aşeza pe carnea tume­fiată. Iar odată, când am avut un accident grav la schi, a ştiut să pregă­tească un păhă­ruţ cu vin alb, în care a topit o linguriţă rasă de sare, "ca să nu mi se for­meze cheaguri de sânge". Nu ştiu dacă Buna mea s-a gândit la accidentele vasculare cerebrale, dar e lim­pede că punguţa ei cu mălai şi vinul alb, ames­tecat cu sare, m-au făcut sănătos.
Şi mai avea ea un leac, anevoie de primit de mine, şi la care strâmbam din nas. Lua grăsime de oaie, o topea şi, după ce o strecura, o turna într-un borcan. De acolo lua câte puţin, la nevoie, o retopea într-un ibric şi când era aproape fierbinte, îmbiba cu ea o cârpă, pe care mi-o aşeza pe piept. Duhnea a stână până în drum, dar mă făcea bine. Iar dacă gâtul îmi era roşu, ştia Buna o reţetă cu o bucată de zahăr picurată cu gaz lampant, pe care îl sugeam înde­lung, ca să ajungă la locul bolnav. Cu leacul acela, amigdalele mele au străbătut iernile şi vifor­niţele, care erau, în anii co­pilăriei, în toată puterea şi frumuseţea lor. Nu ca acum, slăbite de poluare şi pătate de smog.