FLORENTIN POPA
Legătura roșie
Mi-o aduc aminte vag, parcă au trecut secole de atunci. Mamaia Mitrița și chipul ei alb, încadrat de basmaua neagră ce-i ascundea cosițele lungi și cărunte, împletite în șuvițe subțiri. Ochii ei mari și albaștri, deasupra mea. Sclipirile flăcării de la candelă, pe veșmintele de aur ale Fecioarei Maria, ferecată în icoana de deasupra patului. Palma ei rece pe fruntea mea fierbinte. Respirația iute a focului din sobă. Și vorba ei blândă, liniștitoare. "Ti fași mămuca bini, acuș!" Și reușea de fiecare dată să mă scoată din boală, cu leacuri vechi, din bătrâni. Pentru că vremea și vremurile au învățat-o. După ce crești 12 copii, le cam știi pe toate. Iar când prin curte ți se perindă zeci de nepoți, e musai să-ți iei în serios rolul de bunică. Scrinul negru din chilerul răcoros ascundea toate leacurile pământului - plante medicinale culese de pe dealuri, boabe de muștar, pielițe gălbui de la rânzele de găină, uscate bine la soare, sticluțe mici, maronii, cu tincturi din plante, borcanul cu untura dintâi de la ultimul porc sacrificat de Ignat, punga cu seu de oaie, sticla cu "fruntea" de la țuică, plus câte și mai câte... Încă mai port urmele curiozității și neliniștii mele copilărești - o cicatrice pe genunchi, o arcadă spartă și un semn mic, cât o agrafă, ascuns în vârtejul din păr, de când mi-am spart capul în groapa cu cenușă. Poznaș ca orice copil, mereu pățeam câte ceva în joaca mea prin curtea imensă, prin podul plin cu lucruri vechi și fantastice, când mă cățăram în pomi, să culeg roade, ori când rătăceam prin râpele abrupte unde pășteau vitele, în căutare de comori. Ori de câte ori o pățeam, mamaia mă ocăra blând, moldovenește: "Lucru rău și iești, uiti-ti și-i la tini, cî nu ti mai liniștești odatî! Vino-ncoași, sî ti dreg!". Nu-mi era teamă de nimic. Știam că-mi găsește de leac în cufărul cu flori mici, roșii, pictate de jur împrejur și vopseaua scorojită de ani. Însă toate leacurile ascunse acolo n-ar fi fost nimic fără mâinile pricepute ale mamaiei Mitrița, atât de grijulie și atât de iubitoare... Dar a trecut vreme lungă de-atunci, am uitat o parte din leacurile bunicii, noroc că mama e lângă mine și mă mai ajută cu povești de demult.
Bronșită
Într-o iarnă cu vifor, după ce am umblat câteva ore bune prin sat cu Plugușorul, gâtul mi s-a înroșit și "mi s-a umplut de ace". Mă durea îngrozitor. Hârâiam, eram tare răgușit, și nu mai puteam să vorbesc. Mamaia mi-a făcut o frecție bună cu oțet și spirt, a topit o mână de seu de oaie pe baie de aburi, l-a turnat pe-o cârpă curată, apoi mi-a pus-o pe piept așa, fierbinte, cât am putut să suport. Am rămas cu ea peste noapte, și dimineața deja scăpasem de "ace". A doua zi nu mi-a dat voie să ies din casă, m-a ținut la căldură și m-a doftoricit din nou: a făcut un terci moale din mălai, m-a uns cu ulei pe gât și mi-a pus de jur împrejur terciul cald, învelit într-o cârpă subțire. Mi-a dat apoi să mănânc supă fierbinte și grasă de găină, care "scoate boala din om", cum zicea ea. Până seara, s-a dus și roșeața, și răgușeala.
Răceală
Îmi amintesc bine de cataplasmele cu făină de muștar, pentru că am răcit de multe ori pe la țară. Cum vedea că-mi curge nasul și mi se înroșeau ochii, lua mamaia o mână de boabe de muștar, le făcea pulbere în piuă, stropea făina de muștar cu puțină apă fiartă, o întindea pe o cârpă curată și mi-o punea în jurul gâtului pentru câteva ore, după ce-mi ungea pielea cu untură de porc, să nu mă irite. Seara, era musai să stau cu picioarele într-un lighean cu apă fierbinte și sare, iar la culcare, îmi mai punea pe piept o turtiță de mămăligă coaptă pe plita sobei, pe un strat de sare grunjoasă, pe care trebuia s-o țin până dimineața.
Amigdalită
Mari probleme am avut cu amigdalele, vreo doi ani la rând m-au chinuit. Când mi se umfla gâtul și apăreau durerile, de nu puteam nici să înghit, mamaia dădea doi cartofi pe răzătoarea cea mare, îi stropea cu spirt și-i întindea pe o cârpă curată, pe care mi-o lega la gât. Trebuia s-o țin până dimineața. Sincer să fiu, de fiecare dată m-a scăpat mamaia de dureri și de gâlcii umflați cu acest leac, dar până la urmă, tot am fost operat!
Stări de vomă
Cum în copilărie băgam în gură tot ce-ntâlneam, de multe ori făceam combinații pe care stomacul meu nu le suporta. Cum să se-mpace laptele bătut, din ulcica de lut, cu strugurii stafidiți din pod, cu untura pe pâine, cu plăcinta de dovleac, cu tocănița de porumbel și cu bomboanele pentru pomul de Crăciun, dosite în bufetul gălbui, plin cu farfurii? Dacă "mi se apleca", mamaia tăia o ceapă mare în două, pe lat, cresta în trei, patru locuri deasupra partea cu rădăcina, presăra cenușă și sare grunjoasă, iar când ceapa își lăsa puțină zeamă, mi-o punea pe buric și o lega cu un fular. Mirosea îngrozitor, dar trebuia s-o țin așa măcar vreo oră, timp în care mă "trăgea" cu oțet la încheietura mâinii.
Diaree
Dacă mâncam prea mult lapte crud, proaspăt muls și mă apuca diareea, mamaia aducea din lada cu flori o pieliță uscată, de pipotă de găină, pe care o făcea pulbere fină, în mojar, și mi-o dădea cu lingurița. Intestinele se linișteau în câteva minute!
Furuncule și răni infectate
Orice bubă infectată aveam, mamaia mă lecuia într-o singură zi. Lua o ceapă mijlocie, o tăia pe lung și oprea doar primele trei foi. Rădea săpun de casă până se umplea golul, apoi adăuga un strop de ulei de gătit. Ținea ceapa pe plita sobei, într-o margine, cât să se coacă și să se topească săpunul. Din timp în timp, amesteca săpunul și uleiul cu un băț de chibrit, să se facă o pastă. Când era gata, lua ceapa cu cleștele de pe plita încinsă, o lăsa să se răcorească puțin și îmi punea pe rană partea cu săpunul topit, când puteam să-i suport căldura. O lega cu o cârpă și trebuia s-o țin așa peste noapte. A doua zi, rana era perfect curată. Scoate tot puroiul, garantat!
Corpi străini în ochi
Nu mai știu ce mi-a intrat odată în ochi, când mă zbenguiam prin podul casei. Aveam un ochi roșu ca sângele, mă ustura, mă frecam încontinuu și lăcrimam. Mamaia m-a spălat cu apă rece și s-a uitat bine pe sub pleoape, în căutarea "mizeriei" care mă orbea. Pentru că n-a găsit nimic, m-a luat de mână și m-a dus câteva case mai la vale, unde locuia o femeie lăuză, pe care a rugat-o "să-mi pună țâță-n ochi". Nici una, nici două, femeia și-a scos un sân și mi-a picurat câțiva stropi de lapte matern în ochiul bolnav. Mamaia m-a pus să stau cu capul în sus și să clipesc des. Mă credeți sau nu, mâncărimea s-a liniștit pe loc și roșeața a dispărut în câteva minute!
Pojar
Am luat pojar de la grădiniță, exact înainte de vacanța de iarnă. Pe lângă faptul că eram răpus de febră și mâncărimi, bubițele de pe corp nu voiau să erupă mai repede. Ca să mă scape de chin, cică mamaia mi-a pus pe abdomen o cârpă roșie înmuiată în țuică, cu care am dormit până dimineața. Peste 3-4 zile de izolare, am scăpat și de pojar.
***
Anii au trecut și am călcat din ce în ce mai rar pragul mamaiei Mitrița. Eram deja mare, mă mutasem la București și aveam, la rândul meu, un copil, când am aflat că a suferit un accident vascular cerebral, care i-a afectat grav memoria. Nu recunoștea pe nimeni, nu mai știa cine este. Avea 93 de ani. M-am dus s-o văd, să-mi iau rămas bun. Bătrână, neputincioasă, dar încă frumoasă și cu lumină în ochii ei albaștri, ședea pe marginea patului și privea în gol. S-a înveselit deodată când m-a văzut. Am îmbrățișat-o și am pupat-o pe frunte, ca pe vremuri. S-a uitat ștrengărește la mine, m-a mângâiat pe braț și a întrebat-o pe mama: "Țățâcă, da șini-i băiatu aista frumos?". "E băiatul meu, nepotul matale!" "Ei, du-ti de-aiși, țață, cî tu iești bătrânî! Cum sî hii fata mea?" Mintea ei se întorsese la vârsta tinereții, undeva pe la 20 de ani, și rămăsese prizonieră acolo. Iar pentru asta, nu exista niciun leac. Peste câteva luni, s-a dus și mamaia. După înmormântare, am dat de scrinul scorojit în chilerul întunecat. I-am ridicat capacul greu. Dintre toate leacurile ei fermecate, mai rămăsese un braț de plante uscate, mojarul de piatră, chisoiul, un borcan cu flori de gălbenele în untură și o pungă de hârtie cu semințe de muștar. Mirosul plantelor a inundat ușor încăperea. Abia atunci am putut s-o plâng.
Odată cu bunicii, ne pierdem și leacurile populare. Salvați-le! Au vindecat de-a lungul vremii atâtea generații... De ce n-ar face-o și-n viitor?
ION LONGIN POPESCU
Fiertură de ceapă și nuci
Am avut două bunici dinspre mamă: Ioana și Floarea. Și, desigur, doi bunici: Ion și Ilie. Mama fusese înfiată de familia Curelea, așa că am crescut în brațele lor, numindu-i "tata Ilie" și "mama Torica". Din când în când, în ajun de Crăciun sau de Paști, bunicul adoptiv punea boii la car și plecam să-i vedem pe bunicii adevărați, undeva, într-un sat dintre dealurile Gorjului. Așa afla mama Torica diverse leacuri pentru bolile copilăriei. Era isteață, bună la suflet și, când era nevoie, era gata să-și dedice tot timpul însănătoșirii noastre. "Draci de copii, furăți iară pă uliță și nu știui. Da vă aflu eu leacul!". Și chiar îl afla. Îmi amintesc, cu ajutorul Mariei, sora mea, de câteva dintre meșteșugurile ei minunate cu care ne vindeca de orice boală a copilăriei. Primul gând mă duce la ceaiul de ceapă și nuci. Se cresta și se punea ceapa cu foi cu tot, iar nuca se crăpa, să intre apa la sâmburi, și așa se lăsau la fiert. Pentru îndulcire se adăuga miere, niciodată zahăr. Când ajungeai să bei această licoare, țineai picioarele într-un lighean cu saramură, pe care o împrospăta mereu cu apă fierbinte de pe plită. În acest timp, tăia cartofi, bătea foi de varză și apoi le punea împreună pe-o cârpă și ne lega cu ele la gât. Ne băga sub plapumă și, cum transpiram, ne schimba de cămășuțe. Ajungea să ne schimbe de două-trei ori până dimineața. În funcție de gravitatea bolii, urmam tratamentul trei-patru zile. În caz că se iveau complicații, cum ar fi înroșirea în gât, ne ungea cu tinctură de iod pe amigdale. Dacă, totuși, ne cuprindea febra din nou, o metodă mai simplă era împachetarea într-un cearșaf muiat în țuică. Ăstimp, ne dădea să mâncăm ciorbă caldă de găină și ne ținea până când, din cauza căldurii trupului nostru, pânza se usca. Din nou eram sănătoși! A doua zi puteam ieși la joacă sau plecam în pădure, cu caprele, greu de stăpânit.
OTILIA ȚEPOSU
"Zămucă dintr-o aripă"
Bolile copilăriei, puține câte au fost, rănile și loviturile le-am depășit și trecut în grija Bunii care știa întotdeauna ce leacuri și cum să-mi dea, ca să mă fac bine. Ca să-mi aduc acum aminte de zilele acelea, a fost suficient să închid ochii și să mă gândesc la curtea Bunii, la vecinele ei, la poveștile lor, la ierburile și frunzele care stăteau veșnic la uscat, prinse de grinda bucătăriei, la "credențul'', dulapul de lemn în care stăteau înșirate sticle cu licori catifelate, de coacăze și de afine, bune după ce-ai mâncat prea mult, să nu te "ciumurlești'', poame uscate, din care se făcea compot, după vreo boală, uleiul crud de dovleac, de uns pe pâinea caldă, abia scoasă din cuptor și mâncată cu frunze de leurdă, ca să crească pofta de mâncare; siropuri groase din muguri de brad, ținute în sticle burtoase cu torți, pentru zilele în care eram răgușită, săculeți cu flori uscate de pădure, de pus lângă pernă, ca să am somnul dulce, boabe aurii de porumb pentru fiertura cu care se amăgeau răcelile iernii. "Credențul'' Bunii mi s-a părut întotdeauna nesfârșit și viu, ca natura în care încap leacurile pentru orice boală și pentru orice necaz. Și tocmai de aceea, leacurile ei se asortau întotdeauna cu anotimpurile. Și Buna nu greșea niciodată, nu le amesteca pe cele de primăvară cu cele de iarnă, știam că fiecare punguță din credențul ei are rostul și timpul în care era cercetată și pusă la lucru, adică la vindecare.
Leacurile de iarnă, cele pentru vremurile înghețate, erau cele mai frumos mirositoare, pentru că nu lipsea din ele scorțișoara măcinată proaspăt ori mărunțită, împreună cu două-trei cuișoare în mojarul mare de alamă, coaja rasă de lămâie, amestecată cu miere, propolisul înțepăcios, înmuiat cu sirop din muguri de brad și cu rachiu, gălbenușul de ou, proaspăt frecat cu miere, vanilie și lămâie. Leacurile astea le primeam oarecumva preventiv, din când în când, dar dacă se întâmpla să fiu răcită, să tușesc, ori, feri Doamne, să am temperatură, ceea ce s-a întâmplat doar de vreo două ori, atunci strategia Bunii se schimba și ea devenea mai neînduplecată decât felcerul de la dispensar, care i-a scos măseaua de minte lui Ioji, după care el a rămas și mai mutalău, că i s-a dus și mintea odată cu măseaua.
Așadar, în caz de răceli, gripe, guturaiuri, Buna mă sechestra în casă o zi sau două, nu mai mult, căci mă vindecam repede, și-și începea "planul" de tratament obligatoriu, în primul rând cu ținutul picioarelor în apă caldă cu sare. Asta se întâmpla de vreo două, trei ori pe zi, după care mă împacheta în năframa ei mare de lână și mă punea în vârful patului. La picioare îmi punea un săculeț de pânză umplut cu sâmburi de vișine, cireșe sau prune, rămași din zilele când făcea dulcețurile și silvoizul. Săculețul îl ținea înainte de asta pe marginea șporiului până când era cald bine, bine, atâta cât puteam eu răbda. Apoi așteptam urmarea, adică partea a doua a lecuirii. "Medicamentele" care urmau erau, de fapt, anumite mâncăruri. Prima pe listă era "zămuca dintr-o aripă", leacul cel mai sigur. Se făcea dintr-o aripă de găină crescută în curtea noastră, i se adăugau morcovi, țelină, rădăcină de pătrunjel, gulie albă și... vreo doi, trei căței de usturoi. Când erau toate fierte, Buna punea și "resteuță", romburi mici de aluat, tăiate din pătura de tăieței. Prepara supa aceasta într-o oală mică, atât cât să pot eu mânca o dată, de două ori cel mult. Zicea Buna că supa asta e minunată și vindecă și mai bine numai dacă e proaspătă, proaspătă, și dacă omul bolnav stă lângă ea, se uită cum e pregătită și așteaptă să fiarbă. După ce mâncam prima porție, acolo, în vârful patului, simțeam că mă cuprindea un fel de moleșeală care se sfârșea întotdeauna cu un somn bun. La sculare, eram deja aproape vindecată, mai mâncam și a doua porție de zămucă, urmau cartofii fierți, pe care Buna punea o lingură de smântână amestecată cu puțin hrean ras, și după ce lăcrimam de iuțeala lui, toată răceala ieșea și fugea departe de mine.
Pe lângă leacurile acestea, pe lângă ceaiurile din cimbrișor și sovârf, mai era o băutură, bună pentru orice, pe care n-o puteam refuza cu niciun chip, pentru că tare-mi plăcea. Se chema "broză" sau "șuri buri" și se făcea în felul următor: se umplea doar pe jumătate cu apă un pahar mai mare. Se turna peste apă, oțet de mere ("țidără"), amestecat cu miere, cam două, trei lingurițe. La urmă, se punea o jumătate de linguriță de bicarbonat și se amestecau bine toate din pahar. Aici începea distracția, pentru că în pahar se forma o spumă înțepăcioasă pe care, dacă o beam repede, cât se ridica până la buza paharului, mă gâdila în gât și-mi lua răgușeala. "Broza" era leacul universal, de care nu scăpa niciun "boțiluș", microb, la fel cum era și coaja de lămâie ținută în miere, amestecată cu propolis ras (sau mărunțit bine de Buna cu ciocanul de bătut șnițele) și cu scorțișoară. Cam acestea erau leacurile de înfruntat iarna și frigul, în copilăria mea, și le țin la mare cinste și acum.
Am uitat de "leacul de somn", care era unul cu totul special, o linguriță de miere, un pahar cu lapte cald, o pernuță umplută cu ierburi mirositoare, pusă lângă perna pe care dormeam și povestea cu Panarab, un fel de Făt Frumos, care era mereu încolțit de dușmani și de întâmplări neașteptate. "Vai, săracu' Panarab, multe-n lume o pățât!" era refrenul care se repeta tare des în povestea aceasta, pe care acum n-aș mai ști de unde s-o încep și nici unde s-o termin, pentru că și pentru mine a fost nesfârșită. Dar știu că m-a adormit câțiva ani, până când am început să-mi citesc singură povești. Uneori, când mi-e greu și când simt eu că nu prea mă mai descurc, îmi amintesc de refrenul cu "săracu' Panarab". Îmi vine să râd de zăpăceala lui, și parcă greul se face dintr-odată mai ușor. Ceața și frigul se dau la o parte și soarele imens al copilăriei mă încălzește din nou.
CRISTIAN CURTE
Zahăr și gaz lampant
Stăteam afară până îmi înghețau mâinile. Erau sloi, când mă întorceam, seara, acasă, de pe ulița satului nostru de lângă Brașov. Îmi plăcea la nebunie ninsoarea și mă jucam în zăpadă, până când nu mai simțeam că am degete. Când intram la căldură, dureau. Atunci Buna, îngeroaica mea din copilărie, îmi lua mâinile și lăsa să curgă pe ele apa rece ca gheața de la robinet. Și, uimitor, apa aceea, de care fugeam în fiecare dimineață când mă trezeam, se încălzea pe loc. Îmi era bine cu Buna mea. Tare bine! N-a existat vreun necaz în anii copilăriei din care să nu mă scoată teafăr și neatins.
Țin minte, de pildă, că atunci când mă loveam tare, umplea o trăistuță cu mălai, făcea din ea o pernuță, pe care apoi o umezea și o așeza pe carnea tumefiată. Iar odată, când am avut un accident grav la schi, a știut să pregătească un păhăruț cu vin alb, în care a topit o linguriță rasă de sare, "ca să nu mi se formeze cheaguri de sânge". Nu știu dacă Buna mea s-a gândit la accidentele vasculare cerebrale, dar e limpede că punguța ei cu mălai și vinul alb, amestecat cu sare, m-au făcut sănătos.
Și mai avea ea un leac, anevoie de primit de mine, și la care strâmbam din nas. Lua grăsime de oaie, o topea și, după ce o strecura, o turna într-un borcan. De acolo lua câte puțin, la nevoie, o retopea într-un ibric și când era aproape fierbinte, îmbiba cu ea o cârpă, pe care mi-o așeza pe piept. Duhnea a stână până în drum, dar mă făcea bine. Iar dacă gâtul îmi era roșu, știa Buna o rețetă cu o bucată de zahăr picurată cu gaz lampant, pe care îl sugeam îndelung, ca să ajungă la locul bolnav. Cu leacul acela, amigdalele mele au străbătut iernile și vifornițele, care erau, în anii copilăriei, în toată puterea și frumusețea lor. Nu ca acum, slăbite de poluare și pătate de smog.