Îngerul iernii

Mai demult ştiam când vine iarna după cum se opreau norii peste pădure.

Cam cu două-trei zile înainte să cadă pri­me­le zăpezi, se lăsau grei, vineţii, jos de tot, peste co­paci. Erau aşa de grei, că se auzea până în casă tros­netul crengilor apăsate. Iară când se făcea linişte-linişte, când nu se mai auzea nimic, atunci ştiam că nu mai am mult de aşteptat. Şi, într-adevăr, nu mai era mult. Dintr-odată, aerul parcă se înmuia şi apoi apăreau primii fulgi, speriaţi, timizi, uşor mânaţi de vânt, dinspre mar­gi­nea pădurii. Aşa începea iarna atunci, şi odată cu ea, şi cea mai dorită perioadă a anului. Nimic nu era mai grozav decât să-ţi iei bocancii, paltonul, mă­nu­şile şi căciula şi să ieşi cu sania în ninsoare. Uliţa nu mai avea capăt, ziua nu se mai sfârşea, şi zăpe­zile nu conteneau să acopere pământul.
Buna mea îmi spunea că întotdeauna, prima ză­padă cade din aripile îngerilor care-şi curăţă penele înainte de Crăciun şi că de aceea toată lumea e atât de fericită când vede primii fulgi, care sunt sfinţi. Bine, dar când ninge a doua oară, şi a treia oară, şi când ninge zile în şir fără să se oprească, şi când toate din curte şi lumea largă sunt acoperite şi în­gropate în omăt, tot îngerii sunt de vină? am în­trebat-o. Dar ţin minte că nu mi-a răspuns şi atunci am ieşit în curtea care se micşorase într-atâta, încât era doar o cărare de la casă până la poartă, un tunel printre nămeţi. Acolo şi atunci am văzut primul înger. Îngerul iernii.

Vânătoare de iarnă

Fereastra mea are două aripi, sau două canaturi, sau două părţi. (Nu ştiu cum se numesc exact părţile unei ferestre prin care zi şi noapte descoperi lumea.) Seara, când întunericul e pe-aproape, pe una dintre ele văd trei stele mici şi una mai mare şi mai vie, în lumina care clipeşte încontinuu. Pe cealaltă aripă, pot să văd crengile golaşe ale nucului, împletite cu ale cireşului, şi-mi amintesc că vara, atunci când pomii erau înfrunziţi, am văzut în crengile acestea, mişcate de vânt, o herghelie în goană. Pe cele două aripi ale ferestrei mele pot să văd cum răsare soa­rele, păsări în stoluri nesfârşite care zboară deasupra vântului, nori cu chip de poveste, iar în nopţile lungi, mă pierd în cerul brăzdat de avioane, care leagă lumi atât de îndepărtate, pe care nici măcar nu mi le pot închipui. De o vreme încoace, pândesc însă cu tot mai mare nelinişte, pândesc, vânez sem­nele care m-ar face să ghicesc iarna pe care-o aştept tot mai mult. Într-una din dimineţi, cerul a fost plum­buriu, cenuşiu şi greu, şi mi-am zis că nu mai e mult până va ninge. Dar amiaza a lăsat soarele să strălucească nestingherit, ca şi cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă zi, au trecut pe deasupra mea mii şi mii de păsări, stoluri, stoluri care au în­negrit cerul ceasuri în şir, şi-am crezut că ele fug de frigul care vine de la miazănoapte. Dar n-a fost aşa. Soarele a luminat şi mai vesel, după ce ele au trecut. Azi de dimineaţă, în­să, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură şi nemişcată, pe cea mai înaltă şi subţire creangă a nu­cu­lui. Am ştiut că e pasăre de iarnă, pen­tru că numai acestea umblă singure şi sunt atât de uşoare, încât crengile pe care se aşează nici măcar nu se în­doaie sub greutatea lor. Acesta e un semn sigur că norii cu omăt sunt pe aproape. Ştiu asta de la Buna, care îmi arăta păsările de iarnă cu un fel de teamă, pentru că atunci, demult, şi aco­lo, în locul copilăriei mele, iernile veneau în­totdeauna cu zăpezi uriaşe, care îngropau satul şi-l rupeau de lume, săptămâni în şir. Nu era uşor, trebuia să fii bun gospodar ca s-o scoţi la capăt şi să ajungi cu bine ziua în care drumurile se dez­ghe­ţau şi badea Petrea, poştariul, putea să intre din nou pe uliţe şi să arunce din poartă ziarul şi veştile din lumea mare. Aşa că acum, de dimineaţă începând, sunt parcă mai veselă, căci mă gândesc că semnul acesta, pasărea din vârful nucului, e mai sigur poate decât altele, el prevesteşte iarna, care nu mai poate întârzia mult. Şi mi-e dor tare de-o iarnă iarnă şi de ninsorile ei.
De când m-am mutat la sute de kilometri de locul în care m-am născut şi am copilărit, tot încerc să mă obişnuiesc cu semnele care mă înconjoară şi mă străduiesc să cunosc după ele partea aceasta de lume. De multe ori, semnele pe care le ştiam de la Buna s-au potrivit şi aici, alteori nu, şi-am rămas cu multe întrebări fără răspuns.Vânătoarea semnelor de iarnă a fost întotdeauna prin­tre cele mai îndrăgite şi mai aşteptate an de an, şi trebuie să recunosc cu mare bucurie că încă mai sunt unele necu­nos­cute, că încă mai pot găsi în ju­rul meu taine care mă minu­nea­ză, că încă nu ştiu tot, că încă mai e loc pentru presupuneri, căutare şi visare, chiar dacă nu mai sunt iernile de altădată, chiar dacă nu mai sunt zăpezile de-atunci, iar vremea şi vre­murile par tot mai nehotărâte şi mai incerte. E greu să le mai găseşti locul şi menirea, câtă vreme pare că lumea întreagă s-a dat peste cap, într-un exer­ciţiu de circărie măruntă, după care nici măcar la­crima clovnului nu mai e la locul ei, adică pe obraz, lângă gura uriaşă, care râde mereu şi tâmp.

Armata mută

Oraşul a fost deja invadat de-o armată tristă, necuvântătoare. Peste tot îi poţi vedea: soldaţi tă­cuţi, înşiraţi uneori după înălţime, alteori după cine ştie ce alte criterii neştiute sau doar la întâmplare. Legaţi între ei sau singuri, înfăşuraţi în mantale de plase, coborâţi fără voie din înălţimile patriei lor, aşteaptă să le vină rândul, să fie aleşi, să fie scoşi din mulţime şi duşi fiecare în altă casă. Mai întâi sunt "preţăluiţi", comparaţi, puşi imaginar în locul care le este pre­des­tinat, apoi sunt cercetaţi în amă­nunt, li se numără crengile, li se controlează dede­sub­turile, şi rar, rar de tot, unii îşi mai amintesc să le stri­vească între degete acele ver­zui, şi-atunci, ca-ntr-o po­veste, în jur se împrăştie mirosul tare de pădure. Abia aşa, ca o tresărire, când se simte pă­durea aproa­pe, încape un pic de sărbătoare şi pentru bradul ales, şi pentru cumpărătorul care, grăbit, plăteşte, îl încarcă în maşină şi pleacă spre casa lui. Ceilalţi, nealeşii, aşteaptă în întuneric, ca o armată învinsă.

Bradul cu stele

Buna avea o vorbă cu care-i întâmpina pe cei care veneau mai rar pe la noi, oameni veniţi de departe, ori pe neaşteptatelea, pe nepregătite. Poate că prin vorba aceasta ea voia de fapt să-şi mascheze nerăbdarea sau emoţia întâlnirii cu ei. "Vaaai!", zicea ea, oarecum mirat, "Ne-a fugi mâţa... Doam­ne, Doamne, no, ni, cine vine la noi! Haidaţi, hai­daţi, numa'!" N-am înţeles ce-aveau mâţele noastre cu oaspeţii şi de ce ar fi trebuit ele să fugă, dar eu mă simţeam datoare să stau cu ele câtă vreme Buna le smotocea de pe unde erau şi le alunga din casă până când pleca acela pentru care toate regulile casei erau schimbate şi date peste cap.
Când venea însă cineva pe care-l aştepta din timp, cum era când venea popa cu crucea, de exem­plu, între Anul Nou şi Bobotează, după ce scotea mâţele afară, Buna presăra un firicel de zahăr vanilat pe plita încinsă a şporiului, şi până când să intre popa, zahărul acela se topea şi mirosea în casă, de credeai că ai ajuns drept în rai. Aşa i-a şi zis odată popa Valer: "Vai, Catiţa-neni, parcă eşti în rai, aşa miroase de frumos aici, la dumneatale!". Şi Buna nu i-a spus niciodată secretul mirosului minunat, deşi el o tot întreba şi nici eu nu m-am în­vrednicit să-l mărturisesc vreodată, când ne primea în post, la spovedit.
Mâţele mai "fugeau de-aca­să" încă o dată şi când venea pe la noi Petrea, unchiaşul care ne aducea bradul din pădure în fiecare an, cu o zi înainte de Cră­ciun. După ce Buna îl cinstea cu un pahar de rachiu, îi spunea cam cum să fie bradul, câte rânduri de crengi să aibă şi dacă se poate să aibă şi "lu­mânări", adică nişte crenguţe întărite de pe care s-au desprins cucuruzii, care miroseau tare a răşină. Unchiaşul Petrea ieşea din casă, se oprea în mijlocul curţii şi-şi lega peste cizme hârzoabele din crengi de alun. Ăsta era un adevărat spectacol pe care nu-l ratam niciodată, căci moşul se descurca greu la legat cu degetele lui noduroase, butucănoase. Ba-şi scăpa mă­nu­­şile grele de lână, ba toporişca ascuţită, ba-i ieşea pipa din jebul cusut pe dinafară de nevastă-sa şi el mormăia în barbă toate măscările pământului, dar era destul ca Buna să strige "Măi, Petre!", arătând cu capu' spre noi şi, ca prin farmec, moşu-şi găsea şireturile groase de lână, nu mai zicea nici pâs şi treaba era gata din două mişcări.
Hârzoabele erau nişte împletituri rotunde, din crengi de salcie ori alun, dese, mai lătăreţe, cam ca nişte capace mari de oale, care nu-l lăsau pe moş să se scufunde în omătul mare dintre copaci. Căci dacă la noi, între case, omătul era cât gardurile, apoi în pădure, de multe ori trecea de un stat de om. Unchiaşul Petrea era cam la fel de bătrân ca Buna şi-i cam plăcea unchiaşului rachiul cu chimin din care Buna îi dădea mereu câte o sticluţă, să aibă "de merinde", când mergea după brad. Sărbătoarea Crăciunului începea cu adevărat, de fiecare dată, doar atunci când moşul intra cu bradul în curte.
Într-un an, era seară deja când s-a întors un­chia­şul Petrea, călcând greu cu hârzoabele legate peste cizme. Avea în spate rucsacul jerpelit, din stofă groasă, cafenie, şi pe umăr purta un brad, nu prea mare, dar tare înfoiat, cu crengi dese, dese, care-i tot loveau cuşma. Unchiaşul a înfipt bradul în zăpadă, în mijlocul ogrăzii, şi-abia atunci am văzut cât era de frumos şi de viu şi de puternic. Dintr-oda­tă, curtea întreagă parcă s-a schimbat şi s-a strâns toată, cumva roată, lângă brad. Nu se mai vedea decât zăpada de lângă el şi cerul de deasupra, plin de stele, care clipeau printre crengile lui. A­tunci am simţit şi eu că a venit cu adevărat Cră­ciunul, căci bradul aşezat în zăpadă ne-a adunat pe toţi în jurul lui. În curte era frig, tare frig, şi un miros iute de ninsori străine şi de sălbăticiuni.

Îngeri de gheaţă

Când vine iarna, toate drumurile se adună, se scurtează, se strâng şi se întorc, ajungând mereu în preajma unui foc. Poţi să ajungi pe uliţa plină de sănii şi prunci, ori să fii la marginea pădurii, cule­gând boabe îngheţate de ienupăr ori de porumbele, poţi să te întorci de la baba Nastasia, unde-ai fost trimisă cu un pic de "zamă caldă", că-i prea bătrână să-şi mai facă singură, ori din ce loc te-ai întoarce, tot un foc mare visezi, când ţi se strâng degetele în­gheţate pe sfoara împietrită de frig, cu care tragi sania după tine.
Dar ce poţi să faci atunci când drumurile sunt toate pline de omăt, şi când dimineaţa vezi urme de sălbăticiune coborâtă din pădure, cum înconjoară casa ca un lanţ nevăzut, ca o ameninţare mută? Ce poţi face când te îngrădesc pereţi uriaşi alb-sidefii, atât de diafani şi atât de nepătruns totuşi, şi nu te lasă să pleci unde vrei? Nimic altceva decât să te arunci pe spate în zăpada moale, cu mâinile larg depărtate, ca să rămână în pătura albă urma ta, ca a unui înger cu aripile desfăcute, ce tocmai vrea să-şi ia zborul.
Într-un an, am umplut grădina cu îngeri din aceş­tia, ca să apere casa de urmele ce coborau din pă­du­re, tot mai des, în gerul îngheţat. Noaptea, când m-am uitat pe fereastră, îngerii mei sclipeau în lu­mi­na îngheţată a lunii, ca o armată de paznici argin­tii.

Ziua pietrei

Se întâmpla în fiecare an la fel. Cu vreo două, trei săptămâni înainte de prima ninsoare, erau nişte zile minunate, mai calde, şi atunci puteai să vezi de ce este pădurea regină când se apropie iarna. Buna zicea că atunci se întorcea "vara Sfân­tului Martin", că aceea era "vara bătrânilor". Într-una din acele zile, care era cea mai liniştită şi mai potrivită pentru planul ei, Buna mă lua cu ea la marginea pădurii. Mergeam după pia­tră. Nu orice piatră, căutam anume una po­tri­vită, pe care o punea în butoi, peste scân­du­relele ce ţineau verzele acre în moare. Trebuia să fie o piatră mai mărişoară, care să intre bine pe gura butoiului, dar nu era destul doar atâta. Piatra trebuia să aibă marginile rotunjite, să nu fie cumva tăioasă, să fie albă, albă, şi luată din loc tare curat. Erau sumedenie de astfel de pietre pe marginea văii, albicioase şi rotunjite de atâta rostogolit de ape. Mergeam pe mal şi ne opream din loc în loc, să ne uităm la pietrele rotunjite, aruncate pe mal de ape. De multe ori îi arătam Bunii câte o piatră care mi se părea mie că s-ar fi putut potrivi la butoiul nostru, dar ea se făcea că nu e bună şi mai mergeam încă pe vale, urcând tot mai mult în pădurea tăcută. De la o vreme, vedeam că ea nici nu se prea uită la pietre, ci, mai degrabă, la pădure, la copaci, la apa care curgea şovăitor, la nori. Aşa am înţeles, cu timpul, că drumul după piatră era doar o scuză, o vorbă pentru urechile cu­rioşilor şi că, de fapt, Buna făcea drumul acela ca să-şi ia rămas bun de la pădure, până la primăvara următoare. Tare-i plăcea pădurea, şi nu ştiu să spun acum dacă dragostea ei a venit pentru că a avut casa acolo sau şi-a făcut casa pentru că îi plăcea să vadă pe fereastră copacii îndoiţi peste apă, atingând cu crengile gardul ei. Când venea ziua pietrei, mă îmbrăca mai gros, îşi lua coşul în spate şi-aşa porneam amândouă pe cărare către pădure. De multe ori era senin, dar frigul muşca iute din mâinile fără mănuşi. Copacii de pe mar­ginea văii erau albiţi de bru­ma groasă ori de acele de gheaţă aduse de curenţii reci ai văii. A­proa­pe de mal, valea era înghe­ţată, şi sub gheaţa subţire, apa cli­pocea mut. Buna mer­gea îna­inte şi eu după ea, îi căl­cam pe urme. Se oprea la câte un copac, îl înconjura şi se uita la el din toate părţile. Îmi plă­cea să-i imit mersul legănat, de-aceea ră­mâ­neam cu un pas în urma ei. Se lăsa greu de pe un picior pe altul, ca şi cum ar fi dansat cu cineva. Şi poate că şi dansa în mintea ei, căci de multe ori o auzeam murmurând cântecul care-i plăcea, acela cu Erji şi cu Piri. Şi după o vreme, vedeam că Buna chiar dansa cu coşul în spate, dansa cu toţi copacii pe lângă care trecea, scuturându-i de promoroaca albă, dansa cât pentru toată viaţa ei întreagă, furată de necazuri şi de văduvie. Dansa cu toată pădurea în­cremenită de ger şi îmbătrânită în iarnă, odată cu ea.

Aştept iarna

Mai demult ştiam că vine iarna după cum se purtau oamenii printre care am copilărit. Dintr-odată, părea că sunt mai veseli şi mai glumeţi, că n-au astâmpăr, că pun mereu la cale câte ceva, că au timp şi răgaz să povestească.
Acum iarna vine altfel. Ajunge uneori treptat, viclean, încet, ca o pisică furişată cu mişcări moi, împrăştiind, aşezând peste dealuri şi peste vârfurile copacilor o pulbere subţire, diafană. Câteodată, vi­ne-ntr-o singură noapte, şi numai te trezeşti dimi­nea­ţa că tăcerea este prea mare şi că vorbele-ţi ies din gură gata îngheţate. S-a întâmplat alteori s-o văd venind greu, chinuit, pedepsind pământul, mai întâi cu geruri năprasnice, sleind şi încremenind totul sub măreţia frigului, în aşa fel încât primii fulgi au fost ca o descătuşare, ca o eliberare, ca o bucurie care în­moaie toate spaimele. Dar am văzut-o şi lân­cezind peste păşuni cu omături apoase şi nesfârşite, prelungindu-se în primăveri cenuşii.
Aştept şi acum iarna cu-aceeaşi nepotolită ne­răb­dare ca în anii trăiţi lângă marginea pădurii. Anotimpul acesta aduce mereu o curăţenie imacu­lată şi o puritate paradisiacă, de care, de piatră să fii, tot ţi-e dor. Pândesc semnele iernii cu tot mai mare temere, că s-ar putea să nu mai vină, că s-ar putea să mă înşel în judecarea lor, că s-ar putea să fi pierdut de-a lun­gul anilor alfabetul care mă ajuta pe vremuri să le descifrez. Aştept iar­na cu nelinişte, că poate ză­pe­zile atât de dorite nu vor aduce şi înnoirea curată de care e atâta ne­voie. Pe de altă parte, aştept iarna ca pe o izbăvire, ca pe o eliberare de urâtul cotidian. Aproape cu dis­perare aştept prima ninsoare, mă agăţ de primul fulg cu speranţa că la vederea lui, lumea ar putea fi mai bună. Mă rog neîncetat la În­gerul iernii să vină odată, să nu mai întârzie.
Nu ninge însă, şi semnele adu­cătoare de zăpezi pe care le ştiam şi-au tocit înţelesurile, nu se mai potrivesc azi. Mă întorc în timp, mă întorc în ograda bunicii mele. Îmi amintesc că lângă uşa de la intrarea în casă era o fereastră. Nu prea mare. Şi lângă ea, un scaun greu de lemn, cu spătar verde. De pe scaunul acela mă uitam către pă­dure ceasuri întregi. Acolo aşteptam şi prima nin­soare şi semnele ei nu m-au minţit niciodată. Înainte să cadă primii fulgi, nori grei, vineţii se lăsau jos de tot peste copaci. Erau aşa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iară când se fă­cea linişte-linişte, când nu se mai auzea nimic din­spre pădure, atunci ştiam că nu mai am mult de aşteptat. Şi, într-adevăr, nu mai era mult, căci din­tr-odată, aerul parcă se înmuia şi apoi apăreau şi primii fulgi, diafani, speriaţi, uşor mânaţi de vânt dinspre marginea pădurii.
Mă uit pe aripile ferestrei mele de acum, niciun semn clar, doar o pasăre stingheră pe cea mai înaltă creangă a nucului. Închid ochii şi mă întorc iar la marginea pădurii. Simt mai întâi o adiere uşoară, apoi parcă aud nămeţi scârţâind sub bocanci. Des­chid ochii, deasupra mea se risipeşte, ca o perdea dia­fană, lumina îngheţată şi rece a iernii. În jurul meu cad fulgi uriaşi, în jurul meu chiar ninge, în ju­rul meu e iarnă şi de undeva, de foarte departe, În­ge­rul iernii cântă o colindă veche, cu cerbi în coar­nele cărora se aprind, tăcute, stelele nopţii sfinte.