Cam cu două-trei zile înainte să cadă primele zăpezi, se lăsau grei, vineții, jos de tot, peste copaci. Erau așa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iară când se făcea liniște-liniște, când nu se mai auzea nimic, atunci știam că nu mai am mult de așteptat. Și, într-adevăr, nu mai era mult. Dintr-odată, aerul parcă se înmuia și apoi apăreau primii fulgi, speriați, timizi, ușor mânați de vânt, dinspre marginea pădurii. Așa începea iarna atunci, și odată cu ea, și cea mai dorită perioadă a anului. Nimic nu era mai grozav decât să-ți iei bocancii, paltonul, mănușile și căciula și să ieși cu sania în ninsoare. Ulița nu mai avea capăt, ziua nu se mai sfârșea, și zăpezile nu conteneau să acopere pământul.
Buna mea îmi spunea că întotdeauna, prima zăpadă cade din aripile îngerilor care-și curăță penele înainte de Crăciun și că de aceea toată lumea e atât de fericită când vede primii fulgi, care sunt sfinți. Bine, dar când ninge a doua oară, și a treia oară, și când ninge zile în șir fără să se oprească, și când toate din curte și lumea largă sunt acoperite și îngropate în omăt, tot îngerii sunt de vină? am întrebat-o. Dar țin minte că nu mi-a răspuns și atunci am ieșit în curtea care se micșorase într-atâta, încât era doar o cărare de la casă până la poartă, un tunel printre nămeți. Acolo și atunci am văzut primul înger. Îngerul iernii.
Vânătoare de iarnă
Fereastra mea are două aripi, sau două canaturi, sau două părți. (Nu știu cum se numesc exact părțile unei ferestre prin care zi și noapte descoperi lumea.) Seara, când întunericul e pe-aproape, pe una dintre ele văd trei stele mici și una mai mare și mai vie, în lumina care clipește încontinuu. Pe cealaltă aripă, pot să văd crengile golașe ale nucului, împletite cu ale cireșului, și-mi amintesc că vara, atunci când pomii erau înfrunziți, am văzut în crengile acestea, mișcate de vânt, o herghelie în goană. Pe cele două aripi ale ferestrei mele pot să văd cum răsare soarele, păsări în stoluri nesfârșite care zboară deasupra vântului, nori cu chip de poveste, iar în nopțile lungi, mă pierd în cerul brăzdat de avioane, care leagă lumi atât de îndepărtate, pe care nici măcar nu mi le pot închipui. De o vreme încoace, pândesc însă cu tot mai mare neliniște, pândesc, vânez semnele care m-ar face să ghicesc iarna pe care-o aștept tot mai mult. Într-una din dimineți, cerul a fost plumburiu, cenușiu și greu, și mi-am zis că nu mai e mult până va ninge. Dar amiaza a lăsat soarele să strălucească nestingherit, ca și cum ar fi trebuit să vină primăvara. În altă zi, au trecut pe deasupra mea mii și mii de păsări, stoluri, stoluri care au înnegrit cerul ceasuri în șir, și-am crezut că ele fug de frigul care vine de la miazănoapte. Dar n-a fost așa. Soarele a luminat și mai vesel, după ce ele au trecut. Azi de dimineață, însă, o pasăre de iarnă a stat multă vreme singură și nemișcată, pe cea mai înaltă și subțire creangă a nucului. Am știut că e pasăre de iarnă, pentru că numai acestea umblă singure și sunt atât de ușoare, încât crengile pe care se așează nici măcar nu se îndoaie sub greutatea lor. Acesta e un semn sigur că norii cu omăt sunt pe aproape. Știu asta de la Buna, care îmi arăta păsările de iarnă cu un fel de teamă, pentru că atunci, demult, și acolo, în locul copilăriei mele, iernile veneau întotdeauna cu zăpezi uriașe, care îngropau satul și-l rupeau de lume, săptămâni în șir. Nu era ușor, trebuia să fii bun gospodar ca s-o scoți la capăt și să ajungi cu bine ziua în care drumurile se dezghețau și badea Petrea, poștariul, putea să intre din nou pe ulițe și să arunce din poartă ziarul și veștile din lumea mare. Așa că acum, de dimineață începând, sunt parcă mai veselă, căci mă gândesc că semnul acesta, pasărea din vârful nucului, e mai sigur poate decât altele, el prevestește iarna, care nu mai poate întârzia mult. Și mi-e dor tare de-o iarnă iarnă și de ninsorile ei.
De când m-am mutat la sute de kilometri de locul în care m-am născut și am copilărit, tot încerc să mă obișnuiesc cu semnele care mă înconjoară și mă străduiesc să cunosc după ele partea aceasta de lume. De multe ori, semnele pe care le știam de la Buna s-au potrivit și aici, alteori nu, și-am rămas cu multe întrebări fără răspuns.Vânătoarea semnelor de iarnă a fost întotdeauna printre cele mai îndrăgite și mai așteptate an de an, și trebuie să recunosc cu mare bucurie că încă mai sunt unele necunoscute, că încă mai pot găsi în jurul meu taine care mă minunează, că încă nu știu tot, că încă mai e loc pentru presupuneri, căutare și visare, chiar dacă nu mai sunt iernile de altădată, chiar dacă nu mai sunt zăpezile de-atunci, iar vremea și vremurile par tot mai nehotărâte și mai incerte. E greu să le mai găsești locul și menirea, câtă vreme pare că lumea întreagă s-a dat peste cap, într-un exercițiu de circărie măruntă, după care nici măcar lacrima clovnului nu mai e la locul ei, adică pe obraz, lângă gura uriașă, care râde mereu și tâmp.
Armata mută
Orașul a fost deja invadat de-o armată tristă, necuvântătoare. Peste tot îi poți vedea: soldați tăcuți, înșirați uneori după înălțime, alteori după cine știe ce alte criterii neștiute sau doar la întâmplare. Legați între ei sau singuri, înfășurați în mantale de plase, coborâți fără voie din înălțimile patriei lor, așteaptă să le vină rândul, să fie aleși, să fie scoși din mulțime și duși fiecare în altă casă. Mai întâi sunt "prețăluiți", comparați, puși imaginar în locul care le este predestinat, apoi sunt cercetați în amănunt, li se numără crengile, li se controlează dedesubturile, și rar, rar de tot, unii își mai amintesc să le strivească între degete acele verzui, și-atunci, ca-ntr-o poveste, în jur se împrăștie mirosul tare de pădure. Abia așa, ca o tresărire, când se simte pădurea aproape, încape un pic de sărbătoare și pentru bradul ales, și pentru cumpărătorul care, grăbit, plătește, îl încarcă în mașină și pleacă spre casa lui. Ceilalți, nealeșii, așteaptă în întuneric, ca o armată învinsă.
Bradul cu stele
Buna avea o vorbă cu care-i întâmpina pe cei care veneau mai rar pe la noi, oameni veniți de departe, ori pe neașteptatelea, pe nepregătite. Poate că prin vorba aceasta ea voia de fapt să-și mascheze nerăbdarea sau emoția întâlnirii cu ei. "Vaaai!", zicea ea, oarecum mirat, "Ne-a fugi mâța... Doamne, Doamne, no, ni, cine vine la noi! Haidați, haidați, numa'!" N-am înțeles ce-aveau mâțele noastre cu oaspeții și de ce ar fi trebuit ele să fugă, dar eu mă simțeam datoare să stau cu ele câtă vreme Buna le smotocea de pe unde erau și le alunga din casă până când pleca acela pentru care toate regulile casei erau schimbate și date peste cap.
Când venea însă cineva pe care-l aștepta din timp, cum era când venea popa cu crucea, de exemplu, între Anul Nou și Bobotează, după ce scotea mâțele afară, Buna presăra un firicel de zahăr vanilat pe plita încinsă a șporiului, și până când să intre popa, zahărul acela se topea și mirosea în casă, de credeai că ai ajuns drept în rai. Așa i-a și zis odată popa Valer: "Vai, Catița-neni, parcă ești în rai, așa miroase de frumos aici, la dumneatale!". Și Buna nu i-a spus niciodată secretul mirosului minunat, deși el o tot întreba și nici eu nu m-am învrednicit să-l mărturisesc vreodată, când ne primea în post, la spovedit.
Mâțele mai "fugeau de-acasă" încă o dată și când venea pe la noi Petrea, unchiașul care ne aducea bradul din pădure în fiecare an, cu o zi înainte de Crăciun. După ce Buna îl cinstea cu un pahar de rachiu, îi spunea cam cum să fie bradul, câte rânduri de crengi să aibă și dacă se poate să aibă și "lumânări", adică niște crenguțe întărite de pe care s-au desprins cucuruzii, care miroseau tare a rășină. Unchiașul Petrea ieșea din casă, se oprea în mijlocul curții și-și lega peste cizme hârzoabele din crengi de alun. Ăsta era un adevărat spectacol pe care nu-l ratam niciodată, căci moșul se descurca greu la legat cu degetele lui noduroase, butucănoase. Ba-și scăpa mănușile grele de lână, ba toporișca ascuțită, ba-i ieșea pipa din jebul cusut pe dinafară de nevastă-sa și el mormăia în barbă toate măscările pământului, dar era destul ca Buna să strige "Măi, Petre!", arătând cu capu' spre noi și, ca prin farmec, moșu-și găsea șireturile groase de lână, nu mai zicea nici pâs și treaba era gata din două mișcări.
Hârzoabele erau niște împletituri rotunde, din crengi de salcie ori alun, dese, mai lătărețe, cam ca niște capace mari de oale, care nu-l lăsau pe moș să se scufunde în omătul mare dintre copaci. Căci dacă la noi, între case, omătul era cât gardurile, apoi în pădure, de multe ori trecea de un stat de om. Unchiașul Petrea era cam la fel de bătrân ca Buna și-i cam plăcea unchiașului rachiul cu chimin din care Buna îi dădea mereu câte o sticluță, să aibă "de merinde", când mergea după brad. Sărbătoarea Crăciunului începea cu adevărat, de fiecare dată, doar atunci când moșul intra cu bradul în curte.
Într-un an, era seară deja când s-a întors unchiașul Petrea, călcând greu cu hârzoabele legate peste cizme. Avea în spate rucsacul jerpelit, din stofă groasă, cafenie, și pe umăr purta un brad, nu prea mare, dar tare înfoiat, cu crengi dese, dese, care-i tot loveau cușma. Unchiașul a înfipt bradul în zăpadă, în mijlocul ogrăzii, și-abia atunci am văzut cât era de frumos și de viu și de puternic. Dintr-odată, curtea întreagă parcă s-a schimbat și s-a strâns toată, cumva roată, lângă brad. Nu se mai vedea decât zăpada de lângă el și cerul de deasupra, plin de stele, care clipeau printre crengile lui. Atunci am simțit și eu că a venit cu adevărat Crăciunul, căci bradul așezat în zăpadă ne-a adunat pe toți în jurul lui. În curte era frig, tare frig, și un miros iute de ninsori străine și de sălbăticiuni.
Îngeri de gheață
Când vine iarna, toate drumurile se adună, se scurtează, se strâng și se întorc, ajungând mereu în preajma unui foc. Poți să ajungi pe ulița plină de sănii și prunci, ori să fii la marginea pădurii, culegând boabe înghețate de ienupăr ori de porumbele, poți să te întorci de la baba Nastasia, unde-ai fost trimisă cu un pic de "zamă caldă", că-i prea bătrână să-și mai facă singură, ori din ce loc te-ai întoarce, tot un foc mare visezi, când ți se strâng degetele înghețate pe sfoara împietrită de frig, cu care tragi sania după tine.
Dar ce poți să faci atunci când drumurile sunt toate pline de omăt, și când dimineața vezi urme de sălbăticiune coborâtă din pădure, cum înconjoară casa ca un lanț nevăzut, ca o amenințare mută? Ce poți face când te îngrădesc pereți uriași alb-sidefii, atât de diafani și atât de nepătruns totuși, și nu te lasă să pleci unde vrei? Nimic altceva decât să te arunci pe spate în zăpada moale, cu mâinile larg depărtate, ca să rămână în pătura albă urma ta, ca a unui înger cu aripile desfăcute, ce tocmai vrea să-și ia zborul.
Într-un an, am umplut grădina cu îngeri din aceștia, ca să apere casa de urmele ce coborau din pădure, tot mai des, în gerul înghețat. Noaptea, când m-am uitat pe fereastră, îngerii mei sclipeau în lumina înghețată a lunii, ca o armată de paznici argintii.
Ziua pietrei
Se întâmpla în fiecare an la fel. Cu vreo două, trei săptămâni înainte de prima ninsoare, erau niște zile minunate, mai calde, și atunci puteai să vezi de ce este pădurea regină când se apropie iarna. Buna zicea că atunci se întorcea "vara Sfântului Martin", că aceea era "vara bătrânilor". Într-una din acele zile, care era cea mai liniștită și mai potrivită pentru planul ei, Buna mă lua cu ea la marginea pădurii. Mergeam după piatră. Nu orice piatră, căutam anume una potrivită, pe care o punea în butoi, peste scândurelele ce țineau verzele acre în moare. Trebuia să fie o piatră mai mărișoară, care să intre bine pe gura butoiului, dar nu era destul doar atâta. Piatra trebuia să aibă marginile rotunjite, să nu fie cumva tăioasă, să fie albă, albă, și luată din loc tare curat. Erau sumedenie de astfel de pietre pe marginea văii, albicioase și rotunjite de atâta rostogolit de ape. Mergeam pe mal și ne opream din loc în loc, să ne uităm la pietrele rotunjite, aruncate pe mal de ape. De multe ori îi arătam Bunii câte o piatră care mi se părea mie că s-ar fi putut potrivi la butoiul nostru, dar ea se făcea că nu e bună și mai mergeam încă pe vale, urcând tot mai mult în pădurea tăcută. De la o vreme, vedeam că ea nici nu se prea uită la pietre, ci, mai degrabă, la pădure, la copaci, la apa care curgea șovăitor, la nori. Așa am înțeles, cu timpul, că drumul după piatră era doar o scuză, o vorbă pentru urechile curioșilor și că, de fapt, Buna făcea drumul acela ca să-și ia rămas bun de la pădure, până la primăvara următoare. Tare-i plăcea pădurea, și nu știu să spun acum dacă dragostea ei a venit pentru că a avut casa acolo sau și-a făcut casa pentru că îi plăcea să vadă pe fereastră copacii îndoiți peste apă, atingând cu crengile gardul ei. Când venea ziua pietrei, mă îmbrăca mai gros, își lua coșul în spate și-așa porneam amândouă pe cărare către pădure. De multe ori era senin, dar frigul mușca iute din mâinile fără mănuși. Copacii de pe marginea văii erau albiți de bruma groasă ori de acele de gheață aduse de curenții reci ai văii. Aproape de mal, valea era înghețată, și sub gheața subțire, apa clipocea mut. Buna mergea înainte și eu după ea, îi călcam pe urme. Se oprea la câte un copac, îl înconjura și se uita la el din toate părțile. Îmi plăcea să-i imit mersul legănat, de-aceea rămâneam cu un pas în urma ei. Se lăsa greu de pe un picior pe altul, ca și cum ar fi dansat cu cineva. Și poate că și dansa în mintea ei, căci de multe ori o auzeam murmurând cântecul care-i plăcea, acela cu Erji și cu Piri. Și după o vreme, vedeam că Buna chiar dansa cu coșul în spate, dansa cu toți copacii pe lângă care trecea, scuturându-i de promoroaca albă, dansa cât pentru toată viața ei întreagă, furată de necazuri și de văduvie. Dansa cu toată pădurea încremenită de ger și îmbătrânită în iarnă, odată cu ea.
Aștept iarna
Mai demult știam că vine iarna după cum se purtau oamenii printre care am copilărit. Dintr-odată, părea că sunt mai veseli și mai glumeți, că n-au astâmpăr, că pun mereu la cale câte ceva, că au timp și răgaz să povestească.
Acum iarna vine altfel. Ajunge uneori treptat, viclean, încet, ca o pisică furișată cu mișcări moi, împrăștiind, așezând peste dealuri și peste vârfurile copacilor o pulbere subțire, diafană. Câteodată, vine-ntr-o singură noapte, și numai te trezești dimineața că tăcerea este prea mare și că vorbele-ți ies din gură gata înghețate. S-a întâmplat alteori s-o văd venind greu, chinuit, pedepsind pământul, mai întâi cu geruri năprasnice, sleind și încremenind totul sub măreția frigului, în așa fel încât primii fulgi au fost ca o descătușare, ca o eliberare, ca o bucurie care înmoaie toate spaimele. Dar am văzut-o și lâncezind peste pășuni cu omături apoase și nesfârșite, prelungindu-se în primăveri cenușii.
Aștept și acum iarna cu-aceeași nepotolită nerăbdare ca în anii trăiți lângă marginea pădurii. Anotimpul acesta aduce mereu o curățenie imaculată și o puritate paradisiacă, de care, de piatră să fii, tot ți-e dor. Pândesc semnele iernii cu tot mai mare temere, că s-ar putea să nu mai vină, că s-ar putea să mă înșel în judecarea lor, că s-ar putea să fi pierdut de-a lungul anilor alfabetul care mă ajuta pe vremuri să le descifrez. Aștept iarna cu neliniște, că poate zăpezile atât de dorite nu vor aduce și înnoirea curată de care e atâta nevoie. Pe de altă parte, aștept iarna ca pe o izbăvire, ca pe o eliberare de urâtul cotidian. Aproape cu disperare aștept prima ninsoare, mă agăț de primul fulg cu speranța că la vederea lui, lumea ar putea fi mai bună. Mă rog neîncetat la Îngerul iernii să vină odată, să nu mai întârzie.
Nu ninge însă, și semnele aducătoare de zăpezi pe care le știam și-au tocit înțelesurile, nu se mai potrivesc azi. Mă întorc în timp, mă întorc în ograda bunicii mele. Îmi amintesc că lângă ușa de la intrarea în casă era o fereastră. Nu prea mare. Și lângă ea, un scaun greu de lemn, cu spătar verde. De pe scaunul acela mă uitam către pădure ceasuri întregi. Acolo așteptam și prima ninsoare și semnele ei nu m-au mințit niciodată. Înainte să cadă primii fulgi, nori grei, vineții se lăsau jos de tot peste copaci. Erau așa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iară când se făcea liniște-liniște, când nu se mai auzea nimic dinspre pădure, atunci știam că nu mai am mult de așteptat. Și, într-adevăr, nu mai era mult, căci dintr-odată, aerul parcă se înmuia și apoi apăreau și primii fulgi, diafani, speriați, ușor mânați de vânt dinspre marginea pădurii.
Mă uit pe aripile ferestrei mele de acum, niciun semn clar, doar o pasăre stingheră pe cea mai înaltă creangă a nucului. Închid ochii și mă întorc iar la marginea pădurii. Simt mai întâi o adiere ușoară, apoi parcă aud nămeți scârțâind sub bocanci. Deschid ochii, deasupra mea se risipește, ca o perdea diafană, lumina înghețată și rece a iernii. În jurul meu cad fulgi uriași, în jurul meu chiar ninge, în jurul meu e iarnă și de undeva, de foarte departe, Îngerul iernii cântă o colindă veche, cu cerbi în coarnele cărora se aprind, tăcute, stelele nopții sfinte.