- Dacă ar face front comun, cele trei partide ar putea constitui o opoziţie semnificativă şi ar putea bloca acele legi care necesită o majoritate de două treimi pentru a fi adoptate. Ştim însă deja că USR nu doreşte să se alieze cu nimeni şi dă semne că va face opinie separată faţă de toată lumea. De fapt, abia acum ne vom lămuri ce este şi ce doreşte acest partid, mult iubit de Antena 3, fără program şi cu un discurs plat. Nici colaborarea dintre PNL şi PMP nu este sigură, având în vedere reticenţele PNL faţă de fostul preşedinte. Nevoia i-ar putea învăţa să colaboreze, dar să nu aşteptăm înţelepciune de la partidele politice româneşti. Traian Băsescu are, desigur, toate atuurile pentru a fi o voce sonoră a opoziţiei, datorită experienţei şi inteligenţei incontestabile, precum şi temperamentului de luptător, dar, cu un procent de numai 5-6% din mandate, PMP nu poate avea un impact semnificativ. Până la urmă, esenţial va fi cum va evolua PNL, cel mai mare partid al opoziţiei, după eşecul suferit pe 11 decembrie. Va reuşi să iasă din matricea usl-istă şi complexul de inferioritate faţă de PSD? Va avea curajul să fie un partid autentic de dreapta, şi nu un partid de stânga deghizat în partid liberal? Se va deschide către elitele profesionale? Deocamdată nu există nici un indiciu în acest sens. Până când se vor alege apele în PNL însă, singura opoziţie semnificativă faţă de elanul demolator al PSD pare să vină de la Cotroceni, unde preşedintele Iohannis a înţeles, în sfârşit, că nu are nici o şansă în campania prezidenţială din 2019, dacă nu se defineşte în opoziţie faţă de PSD. Dar fără sprijinul unui partid politic puternic, nici domnul Iohannis, care a devenit deja preşedinte jucător, nu are şanse de reuşită. Este însă Klaus Iohannis capabil să iniţieze o construcţie politică viabilă? Aceasta este întrebarea la care mă tem să răspund.
- Klaus Iohannis a declarat că îşi respectă angajamentul de a nu accepta un prim-ministru penal. Oare în România de astăzi, mai dă doi bani cineva pe principiile morale?
- Atitudinea preşedintelui Iohannis este de apreciat, chiar dacă detectăm în intransigenţa sa şi un calcul politic, izvorât din conştientizarea faptului că singura sa şansă de succes în 2019 este de a coagula în jurul său electoratul anti-PSD, care nu se simte reprezentat de actualele partide de dreapta, adică exact cei 60% din alegători care nu s-au dus la vot pe 11 decembrie. În consecinţă, Klaus Iohannis este nevoit să fie ceea ce PSD nu este, şi anume, corect şi principial. Nu vreau să diminuez meritele preşedintelui, ci doar să invit la realism. În acest context, ar fi fost de dorit ca domnul Iohannis să fi pus mai apăsat accentul pe statul de drept, puternic ameninţat, din nou, de manevrele PSD. Şi aceasta, pentru că nu numai principiile şi criteriile de integritate i-ar impune preşedintelui să nu numească un penal în fruntea guvernului, ci însăşi legea de organizare şi funcţionare a guvernului, adoptată încă din 2001, care interzice numirea unor persoane cu condamnări penale în funcţii ministeriale. Partidul domnului Dragnea face presiuni în direcţia contestării acestei legi la Curtea Constituţională, la 15 ani de la adoptare, doar pentru a-şi impune liderul, condamnat penal, în fruntea guvernului. Statul de drept, care înseamnă egalitatea tuturor în faţa legii, este astfel călcat în picioare din nou, ca şi în 2012, în numele interesului de partid. Or, statul de drept este o componentă fundamentală a democraţiei, care înseamnă mai mult decât procesul electoral, iar preşedintele este dator să-l apere de excesele politicienilor, chiar dacă pentru aceasta va trebui să depăşească limitele culturii sale politice.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
