- Dacă ar face front comun, cele trei partide ar putea constitui o opoziție semnificativă și ar putea bloca acele legi care necesită o majoritate de două treimi pentru a fi adoptate. Știm însă deja că USR nu dorește să se alieze cu nimeni și dă semne că va face opinie separată față de toată lumea. De fapt, abia acum ne vom lămuri ce este și ce dorește acest partid, mult iubit de Antena 3, fără program și cu un discurs plat. Nici colaborarea dintre PNL și PMP nu este sigură, având în vedere reticențele PNL față de fostul președinte. Nevoia i-ar putea învăța să colaboreze, dar să nu așteptăm înțelepciune de la partidele politice românești. Traian Băsescu are, desigur, toate atuurile pentru a fi o voce sonoră a opoziției, datorită experienței și inteligenței incontestabile, precum și temperamentului de luptător, dar, cu un procent de numai 5-6% din mandate, PMP nu poate avea un impact semnificativ. Până la urmă, esențial va fi cum va evolua PNL, cel mai mare partid al opoziției, după eșecul suferit pe 11 decembrie. Va reuși să iasă din matricea usl-istă și complexul de inferioritate față de PSD? Va avea curajul să fie un partid autentic de dreapta, și nu un partid de stânga deghizat în partid liberal? Se va deschide către elitele profesionale? Deocamdată nu există nici un indiciu în acest sens. Până când se vor alege apele în PNL însă, singura opoziție semnificativă față de elanul demolator al PSD pare să vină de la Cotroceni, unde președintele Iohannis a înțeles, în sfârșit, că nu are nici o șansă în campania prezidențială din 2019, dacă nu se definește în opoziție față de PSD. Dar fără sprijinul unui partid politic puternic, nici domnul Iohannis, care a devenit deja președinte jucător, nu are șanse de reușită. Este însă Klaus Iohannis capabil să inițieze o construcție politică viabilă? Aceasta este întrebarea la care mă tem să răspund.
- Klaus Iohannis a declarat că își respectă angajamentul de a nu accepta un prim-ministru penal. Oare în România de astăzi, mai dă doi bani cineva pe principiile morale?
- Atitudinea președintelui Iohannis este de apreciat, chiar dacă detectăm în intransigența sa și un calcul politic, izvorât din conștientizarea faptului că singura sa șansă de succes în 2019 este de a coagula în jurul său electoratul anti-PSD, care nu se simte reprezentat de actualele partide de dreapta, adică exact cei 60% din alegători care nu s-au dus la vot pe 11 decembrie. În consecință, Klaus Iohannis este nevoit să fie ceea ce PSD nu este, și anume, corect și principial. Nu vreau să diminuez meritele președintelui, ci doar să invit la realism. În acest context, ar fi fost de dorit ca domnul Iohannis să fi pus mai apăsat accentul pe statul de drept, puternic amenințat, din nou, de manevrele PSD. Și aceasta, pentru că nu numai principiile și criteriile de integritate i-ar impune președintelui să nu numească un penal în fruntea guvernului, ci însăși legea de organizare și funcționare a guvernului, adoptată încă din 2001, care interzice numirea unor persoane cu condamnări penale în funcții ministeriale. Partidul domnului Dragnea face presiuni în direcția contestării acestei legi la Curtea Constituțională, la 15 ani de la adoptare, doar pentru a-și impune liderul, condamnat penal, în fruntea guvernului. Statul de drept, care înseamnă egalitatea tuturor în fața legii, este astfel călcat în picioare din nou, ca și în 2012, în numele interesului de partid. Or, statul de drept este o componentă fundamentală a democrației, care înseamnă mai mult decât procesul electoral, iar președintele este dator să-l apere de excesele politicienilor, chiar dacă pentru aceasta va trebui să depășească limitele culturii sale politice.