În ajun de Crăciun e cel mai greu să fii departe de țară. Amintirile te copleșesc și dorul începe să doară... Și furia neputinței se ridică înalt, ca un val: de ce am fost nevoiți să părăsim țara? Am studiat cu tenacitate 22 de ani, sacrificând orice distracție "inutilă", pentru ca prin munca mea să fac ceva folositor, poate extraordinar. Și am primit în schimb umilințele de fiecare zi, dinainte și mai ales de după "schimbare", când a început jaful țării, care nu trebuia vândută.
N-am crezut că voi pleca vreodată... din limba română, patria mea de suflet, în care toate visele și speranțele s-au conturat în cuvinte, în care atâtea cărți au venit spre mine să-mi însenineze, cu gingășie, existența. Și atâția oameni extraordinari...
Dar noi continuăm să păstrăm în inimi spațiul acela fermecat al limbii române, să păstrăm cu sfințenie vechile noastre sărbători, să cheltuim nesăbuit (spre încântarea companiilor telefonice) doar pentru a auzi vocea celor dragi rămași acasă sau, și mai nesăbuit (spre încântarea companiilor de aviație), doar pentru a-i strânge în brațe, cu drag și dor, pe aceiași neprețuiți părinți, rude, prieteni. Și continuăm să întreținem speranța că n-o să fie nevoie de alți fanarioți sau prinți străini, care să termine circul penibil ce macină o țară frumoasă, cu oameni frumoși și harnici și generoși, dar cărora le-a înghețat acum zâmbetul pe buze...
Canada ne-a primit cu brațele deschise, prietenește, cu neașteptată bunăvoință. Totul funcționează, totul se rezolvă eficient și simplu, totul este normal. Evident, este loc pentru fiecare, de aceea oamenii sunt relaxați, plăcuți, încântători. Și am reînvățat, încet-încet, să zâmbim. În sfârșit, tot ce am învățat și stăruința noastră dau roade, toate posibilitățile se amplifică deodată exponențial. Și lumina acestei speranțe ne face să vedem lumea ca un sat mic, care-și crește în pace copiii... Uităm brusc situația cercetării științifice românești, uităm că țara părea să nu mai aibă nevoie de noi (Doamne, ce trist sună asta!), uităm durerea transplantării pe un tărâm necunoscut, ne afundăm în muncă cu toată energia, cine știe, poate în felul ăsta vom putea trimite o rază de speranță acolo unde ne-a rămas, iremediabil, sufletul...
Și în sunet de colinde vom plânge, amintindu-ne de părinți... Și în aroma de cozonaci și atmosfera de poveste vom întâmpina noaptea de vis care ni l-a adus pe pruncul Iisus. Ne-a dus promisiunea că viața noastră are un sens, că orice s-ar întâmpla, când ne e cel mai greu, cineva ne poartă pe umeri. Și ne va ridica într-o zi pe aripi de lumină, pe respirația zorilor, ne va face să strălucim ca soarele și ne va ocroti, cu nesfârșită dragoste, în căușul palmelor Sale...
Nu mai e loc de nimic...
Vă urez tot binele din lume. Cu drag,
LARISA - Canada