BARNA NEMETHI - "Dispariţia saşilor lasă în urmă o moştenire de care trebuie să avem grijă"

- 45 de cărţi poştale şi tot atâtea poveşti abia ghicite în spatele lor - iată ce se ascunde în generoasa casetă "Pe urmele saşilor", scoasă recent în librării de editura Curtea Veche. Iniţiată ca un proiect fotografic sub coordonarea lui Barna Nemethi, unul dintre cei mai talentaţi artişti vizuali şi antreprenori ai industriei creative de la noi, cutia cu poveşti stă mărturie pentru cele opt secole de istorie ale uneia dintre cele mai importante culturi minoritare din România -

- Pe urmele saşilor, cu aparatul foto pe umăr. Cum s-a născut acest proiect, Barna Nemethi?

- Aveam de mult ideea de a pleca prin ţară să fotografiez diverse etnii şi culturi. Dar gândul ăsta s-a suprapus pe un proiect al editurii Curtea Veche şi al Fundaţiei Michael Schmidt, care s-a ocupat de restaurarea bisericii şi a curţii parohiale din Criţ. Adu­nându-ne cu toţii la un loc s-a născut o între­ba­re firească: dacă am pleca acum pe urmele sa­şilor, ca nişte oameni obişnuiţi, ce am mai găsi? Ce a mai rămas din istoria lor? Caseta aceasta cu ima­gini e o mărturie a ceea ce am găsit la faţa locului. De altfel, e doar o primă etapă din­tr-o muncă de in­tervievare care se va finaliza şi cu un album şi cu un documentar.

- Te-ai pus uşor în pielea jurnalistului fo­tograf?

- M-am bucurat foarte mult să cunosc oameni, să-i las să-mi po­ves­tească istoria lor. Dar atmosfera a fost adesea des­tul de tristă. De fie­care dată când îmi arătam intenţia de a-i fotografia, îmi spuneau cu tris­teţe "E mult prea târ­ziu". Saşii îşi consideră isto­ria apusă. Sen­ti­­men­tul care mi-a ră­mas e că aveam ul­tima şansă de a-i mai cunoaşte.

- Există o zo­nă anume pe care v-aţi concentrat sau aţi mers la în­tâm­plare?

- Am călătorit prin mai multe sate din ceea ce se numeşte "Hafer­land", Ţara Ovă­zu­lui, care se în­tin­de între Si­ghi­şoara şi Rupea. Am avut deci în vedere acea zonă a saşilor de la sa­te, care făceau ne­goţ cu animale. Ne-am pus ta­băra la Criţ, pentru vreo două săp­tă­mâni, iar traseul zil­nic l-am făcut mereu după bi­se­ricile fortificate, care sunt cheia oricărei comu­ni­tăţi - începând cu numărul de tur­nuri, mereu egal cu numărul de vecinătăţi admi­nis­trative, până la do­cumentele şi caietele pe care le păstrează.

- Cum îi vezi acum pe saşi, după ce ai trăit printre ei timp de două săptămâni?

- E o diferenţă foarte mare între ce am învăţat noi la şcoală şi cum îşi descriu saşii propria lor is­to­rie. Una dintre preconcepţii e că saşii sunt ger­mani. Şi e fals, cel puţin din punct de vedere al limbii. Când au venit ei pe terito­riile astea, limba ger­mană nici nu se formase. În schimb, orice sas se înţelege perfect cu un flamand. Lucru de care au fost şi ei miraţi când, după 89, au început să mi­greze spre Vest. Apoi, cred că a do­ua imagine gre­şită vine din faptul că despre ei s-a vorbit mereu ca despre nişte minorităţi, aduse aici şi ulterior asimilate. Or, când au venit ei aici, după cru­ciade, che­maţi de cavalerii teutoni să apere graniţa car­pa­tică, Transilvania era o imen­să pădure. Ge­neraţii întregi de saşi au defrişat, au creat dru­muri, au ri­dicat cetăţi, turnuri, au construit comu­nităţi. Saşii au fost iniţiatori, deschizători de dru­muri, oameni care au luat-o de la zero, creând o civi­li­zaţie unică.

- Poate din conştiinţa faptului că au fost primii în acele zone vin şi dem­nitatea şi mândria lor pro­verbiale...

- Poate şi din asta, poa­te şi din faptul că au avut dintotdeauna o po­zi­ţie privilegiată. Ei au venit să apere zona asta în schimbul pământurilor şi al unor privilegii con­siderabile. Când cava­le­rii teutoni au fost iz­go­niţi de regele Ungariei, saşii n-au plecat cu ei, au decis să rămână, pen­tru că aveau motive. Construiseră a­ici de generaţii şi, mai ales, nu erau aserviţi feudal în niciun fel, nu plăteau nicio formă de tribut. Erau inde­pen­denţi, într-o vreme în ca­re în Europa puţine locuri beneficiau de un asemenea statut. Şi mai cred că demnitatea lor vine de la un respect de sine în primul rând. Se respectau pe ei şi îşi respectau aproapele, vecinul, venerau ideea de comunitate. N-am întâlnit nicio altă etnie atât de ataşată de această valoare.

- Barna, ce pot găsi cum­pă­rătorii dacă des­chid caseta voastră?

- Pot găsi 45 de cartoline cu portrete, peisaje, detalii arhitecturale sau de costum popular din viaţa sa­şilor. N-a fost uşor să facem selecţia, am pornit de la mii de imagini. Dar intenţia finală a fost să păstrăm pro­cesul do­cu­mentar în atenţie, să ale­gem acele fotografii care re­flectă ideea unei călătorii pe urmele lor, încât cei care îi descoperă pe saşi în felul acesta să prindă gustul de a merge să afle mai mult.

- Aţi avut deja ecouri? Simţi că mesajul tău a ajuns la cumpărător?

- Suntem abia la început. Dar sunt destui oa­meni care au apucat să vadă proiectul, ale căror reacţii sunt entuziaste. Mesajul pe care încercăm noi să-l transmitem e chiar ăsta: că dispariţia sa­şilor lasă în urmă această uriaşă moştenire pe care trebuie să o preluăm, de care trebuie să avem grijă în lipsa lor. În definitiv, e vorba de patrimoniul ţării noastre şi e de datoria noastră. "Pe urmele saşilor" e şi o călătorie concretă, pe care oricare din noi ar pu­tea s-o facă într-o va­can­ţă, pentru a des­coperi o zo­nă care musteşte de tradiţii, dar e şi o invitaţie de a ne asu­ma această parte a isto­riei, pe care ne-am obiş­nuit s-o ig­norăm.

- În încheiere, o în­tre­ba­re despre ti­ne: eşti foto­graf, regizor, antreprenor, di­rector de creaţie. Cum îmbini toate aceste laturi ale tale?

- Chiar genul ăsta de pro­iect exem­plifică bine abi­­li­tă­ţile mele. Când foto­grafiezi eşti fotograf, când inter­vie­vezi eşti regizor, dar pentru mi­ne se leagă toate în acest pro­ces vizual de des­coperire a vieţii din jurul meu. Partea mea creativă de aici îşi ia se­va. Trebuie doar să ies din zona de con­fort, să în­cerc să sur­prind ce­va au­­tentic, ceva frumos din ceea ce mi-e oferit. Poate fi o fotografie, un de­sign de carte, un con­cept de revistă, până la ur­mă, ceea ce con­tea­ză e demersul, povestea pe ca­re o spui. Căutarea e importantă, restul sunt doar unelte.