Dragă Iulian, mi-e atât de cunoscută situaţia prin care treci, încât, citindu-ţi rândurile, am retrăit totul, exact aşa cum s-a întâmplat în urmă cu 20 şi ceva de ani. Cineva din familie a trecut prin asta, doar că n-a avut pe cine să întrebe ce e de făcut şi totul s-a sfârşit urât, trist, dureros, atât pentru protagonişti, cât şi pentru apropiaţii lor.
Domnul T. avea 50 de ani. Deţinuse de peste două decenii o importantă funcţie de conducere, îşi făcuse întotdeauna datoria cu asupra de măsură, cu dedicare, implicare, cu drag, chiar, pentru că-i plăcea domeniul în care activa. A venit Revoluţia, cu tot tăvălugul său de incertitudini, schimbări fără noimă, doar de dragul schimbării. Se înfiinţaseră sindicatele, altele decât cele existente până atunci, iar în primele lor rânduri se înscriseseră - cum altfel? - cei care erau şi se ştiau cu musca pe căciulă, din foarte multe puncte de vedere. Domnul de care vă vorbesc îşi văzuse dintr-o dată aruncată la gunoi toată munca de o viaţă, privea stupefiat cum toţi cei pe care-i apărase până mai ieri, "ca să fie bine!", "ca să fim oameni!", îi contestau acum competenţa, experienţa, bunul simţ profesional. A plecat dezamăgit din firmă. A făcut o cădere nervoasă, dar atunci nu abunda piaţa de psihologi şi, introvertit fiind, s-a ferit să ceară cuiva ajutorul. Sigur că era vizibil mai abătut decât de obicei, dar cine ar fi trebuit să vadă nu avea timp pentru asta. Soţia sa începuse, cu câţiva ani în urmă, să construiască o casă, în ciuda opoziţiei sale şi a declaraţiei făţişe cum că el nu-şi doreşte aşa ceva. Doamna era exact cum spui că e soţia ta: frumoasă, inteligentă şi gospodină, dar rece şi dominatoare, de un egoism otrăvitor pentru cei din juru-i. Ocupată cu construcţia casei, n-a avut timp să vadă cum se îndepărtează de soţul său, cum îşi pierde, încet, încet, familia, pentru nişte orgolii fără valoare, străine şi reci. Copiii erau mari de-acum, plecaţi la studii prin ţară. Erau mai importante zidurile viitoarei clădiri, decât ceea ce se surpa lângă ea: psihicul soţului, sufletul lui ce şi-ar fi dorit să găsească măcar acasă linişte şi înţelegere. N-a fost să fie!
De deruta profesională, socială şi familială a domnului T. a profitat o "prietenă" a soţiei, introdusă în cercul de cunoştinţe, pentru oarecare servicii pe care le putea facilita. Femeia s-a insinuat în viaţa lui exact cu ceea ce-i lipsea mai mult atunci, de ce avea mai mare nevoie: o vorbă bună, o mângâiere, aparenţa unei înţelegeri jucată cu măiestria unui actor de Oscar. Până la divorţ, n-a mai fost decât un pas. Dar nu pentru acea femeie divorţase domnul T., pentru că ea era cât se poate de măritată. Dar, uneori, doar prin comparaţie aflăm că e ceva ce ne lipseşte în viaţă, aflăm ce nume are acel ceva şi, mai ales, realizăm că nu mai au nici un rost paşii noştri într-un perimetru ce nu ne mai vrea, nu ne mai recunoaşte, atunci când se întâmplă să cădem, cu sau fără voia noastră. Realizăm că e mai autentică singurătatea de unul singur decât în doi şi simţim că a ne revendica libertatea e nu numai posibil, ci şi obligatoriu. Pentru propria noastră verticalitate.
Divorţul a durat înfiorător de mult, apoi a urmat partajul. S-a adunat atât de multă mizerie între cei doi foşti soţi, încât, nici trecerea timpului n-a putut curăţa cu totul urmele de pe sufletele celor implicaţi, inclusiv ale pruncilor, ajunşi, între timp, adulţi, cu propriile lor familii.
Sigur, divorţul nu a avut drept cauză doar căderea nervoasă a domnului T. şi problemele sale profesionale. Fisuri erau deja nenumărate, ceea ce încă se mai numea atunci familie nefiind decât o aparenţă, care nici măcar nu-i mai păcălea pe ceilalţi. Dar dacă ar fi avut ochi să vadă dincolo de propriile dorinţe, de propria persoană, soţia ar fi putut să-şi ajute soţul, să-şi salveze familia sau măcar să iasă demn din toată povestea asta. N-a făcut-o. Încă mai plăteşte preţul pentru tot greul, doar că refuză, cu înverşunare, să recunoască. În ce-l priveşte pe domnul T., el şi-a aflat liniştea, acolo unde toţi ne-o vom afla într-o zi...
Ştiu că şi bărbaţii suferă, chiar dacă, aşa cum spui, regăseşti mai rar asta în paginile revistei "Formula AS". Ba chiar ştiu că suferinţa lor, mai puţin exteriorizată, e cu atât mai grea, mai dureroasă. Am cunoscut bărbaţi ce au murit de "inimă rea", la propriu. Or, când eşecul pe plan profesional (din motive exterioare, în special), este urmat de unul pe plan personal, familial, lucrurile devin cu mult mai grave. Dar sunt în rândurile tale câteva afirmaţii greşite. Spui că 50 de ani este o vârstă periculoasă, că atunci se întâmplă o "ultimă izbucnire sentimentală a bărbaţilor". Sună prost, aşa cum o spui. Ar însemna că dincolo de această vârstă bărbaţii, căci despre ei vorbeşti, nu mai au acest drept. De ce? E un stigmat? Sunt mulţi divorţaţi deja la vârsta asta, sau, mai rău, văduvi - ei ce să spună? Spui: "Ar fi cumplit să alerg ca nebunul după o puştoaică plină de viaţă (...) mi-e teamă de ridicol, de opusul lucidităţii (...)". Scuză-mă, dar e trist să faci asemenea afirmaţii. A simţi ceva pentru cineva, indiferent de vârstă, n-are nicio legătură cu luciditatea şi nici ridicol nu are cum să fie. Tu ai o soţie pe care, se pare, încă o iubeşti, altfel nu te-ar întrista răceala instalată între voi. Recunoşti că te-ai închis în tine - deschide-te în faţa ei! Fă tu toţi paşii de care te simţi în stare, poate nu e prea târziu să redeveniţi familia pe care v-aţi dorit-o amândoi la început. Recunoaşte-ţi greşelile, cere-i ajutorul ei, în primul rând. Abia dacă, făcând tot ce-ţi stă omeneşte în putinţă, situaţia nu revine la normal, puneţi punct cu demnitate relaţiei şi vedeţi-vă fiecare de propria viaţă. Care nu se sfârşeşte la 50 de ani! Nici măcar pentru un bărbat care suferă îngrozitor de singurătate... în doi.
ANIA ŞTEF - Medgidia
(datele mele de contact sunt disponibile la redacţie, dacă simţi nevoia să vorbeşti...)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
