Crăciunul în Maramureş

"Corindăm, Doamne, corindăm!"

"Cristos se naşte, Domnul pogoară,/ Îngerii cântă, Magii îl adoară,/ Păstorii aleargă, ieslea o-nconjoară,/ Mari minuni se întâmplară".

Toată creştinătatea aşteaptă Naşterea Dom­nului, cu nerăbdare şi emoţie, dar în lumea satelor aşteptarea este diferită, pentru că are o încărcătură simbolică venită de de­parte. Este vorba de rituri ancestrale perpetuate până la noi şi subsumate sărbătorii sfinte. Aştep­tarea înseamnă pregătiri prin post, rugăciune, împărtăşanie, curăţirea sufletului şi a trupului, dar şi curăţenie perfectă a casei, a întregii gospodării. "Îi musai să văruieşti pă la Crăciun, că la Crăciun îţi intră tăt satul în casă", zicea Ileana Birăiţi, o bătrână de 98 de ani din De­seşti. Vine tot satul, toţi cei ce te iubesc, să se bucure îm­pre­ună cu tine de Naşterea lui Iisus. În­tr-o colindă se şi spu­ne: "Naşterea Domnului Nost/ Mare bucurie-o fost". Mi-o amintesc pe mama, cum văruia şi-i cră­­pau mâi­nile. Ca să mai atenueze ac­ţiu­nea co­­rozivă a varului, turna în el lapte. Apoi lipea şi mă­luia cuptorul. (Malul este o argilă albastră, lu­ată din ma­lul râului, din care se fă­cea o emulsie ca o smân­tână sub­ţire. Cu a­ceas­tă emulsie se dădea pes­te lipitură ca s-o pro­­te­­jeze, să nu crape. Cons­ti­tuia un fel de smalţ.) Şi trea­ba asta, cu văruitul şi lipitul cuptorului înăuntru se întâmpla de două ori pe an: de Crăciun şi de Paşti.
Naşterea Domnului este o sărbătoare a izbânzii luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii, a bucuriei depline, fiindcă se naşte Mesia cel Luminos. Şi nu poate fi întâmplătoare făptuirea Naşterii a treia zi după solstiţiul de iarnă (22 decembrie), de când ziua începe să crească. Ţăranii spun că de la Crăciun până la Anul Nou, ziua creşte cu cât sare cocoşul de pe prag jos. Cu cât, adică? Cu câteva minute, deoarece casele erau joase, cu talpa sprijinită pe două-trei rânduri de pietre - în traducere - ziua însemnând lumină, iar Isus este numit în mod curent "Lumina vieţii", "Lumina Lumii". Şi, picând Crăciunul tocmai după înche­ie­rea anului agricol, când pădurile, pivniţele şi hambarele sunt pline, poporul îl laudă scurt: "Cră­ciunu' sătulu'/ Paştele, fudulul".

Stolnicul - Pâinea Vieţii

Dintre toate cele ce susţin viaţa, pâinea este esenţială: "mâncai mere, mâncai pere/ locu' pitei nu mai piere". Pâinea este prezentă şi în ru­gă­ciunea Domnească "Tatăl Nostru": "Pâinea noastră cea de toate zilele". De aceea, la Naşterea Dom­nului, în satele din Maramureş, darul adevărat era pâinea rituală (pupţii, colacii), oferită ca răsplată pentru colindătorii pământului, "atenţi la tot şi la toate", care spun că pe bobul de grâu se vede chipul lui Iisus.
Cu vreo două zile înainte de Ajun, la fiecare casă, cuptoarele duduiau şi satul întreg mirosea plăcut a fum din lemn de fag şi a pâine coaptă, ca de grâu. În restul anului, se mânca pită de mălai şi, în cel mai fericit caz, de secară. Acuma se coceau pupţii, pupezele (pentru copiii din neam), colacii mari, împletiţi în două sau trei, împrejmuiţi de o "cununiţă", un cup­tor de pâine obişnuită (tot de grâu) şi Stolnicul. Pup­ţii se dădeau tuturor copiilor, colacii mari oa­menilor săraci, ţiganilor şi ruşilor (ucrainenilor), care se porneau să colinde prin satele româneşti, pentru a aduna pâine - ei sărbătorind Crăciunul pe rit vechi, adică de Bobotează, când sărbătorile noas­tre ies.
Stolnicul este o pâine ro­tun­­dă, mare, împistrită (or­nată) cât mai frumos cu pu­tinţă. Se face un sul subţire de aluat, se taie în două şi se aşea­ză cruciş, pe faţa pâinii. Apoi se împleteşte o funie în două şi se pune de jur-împrejur. În cele pentru spaţii create de cru­­cea de deasupra, se mo­delau păsări cu ochi din boabe de fa­sole neagră, tăiate în două, sori, flori, frunze. Fiecare fe­meie îşi împodobea Stolnicul cu toate gândurile bune, cu toată dragostea, cu tot sufletul ei, că Stolnicul nu era o pâine-pâine, ci însuşi Pruncuţu' Isus, ce se năştea astfel în fiecare casă, pe fiecare masă, în locul cel mai de cinste. Stolnicul este Pâinea Vieţii, Viaţa însăşi. Această Pâine se cocea foarte foarte bine, ca să nu se mucegăiască, să ţină 12 zile, până la Bo­botează. În seara de Crăciun, stolnicul se aşeza pe un pat de otavă (iarbă uscată, fină, moale şi verde, cosită a doua oară) pe col­ţul mesei dinspre răsărit sau miazăzi, otava închipuind ieslea. Acesta era simbolul Crăciunului: Pruncul Iisus, în chip de Stol­nic, în ieslea cu otavă. Rămânea neatins, până în dimineaţa de Anul Nou. Se odih­nea şase zile.

Apa cu ban de argint

În dimineaţa zilei de Anul Nou, înainte de răsăritul soarelui, după rugăciunea de dimineaţă, membrii familiei se spălau afa­ră, pe şatră, cu apă neîncepută (nevă­zută de soare, se ia după asfinţit şi se folo­seşte înaintea apariţiei soarelui). În apa neîn­cepută se punea o crenguţă de brad şi un ban de argint. Apa neîncepută se lua în­tr-un blid mare, de lut, şi se spălau cu ea toţi din familie, înmuindu-şi vârful dege­te­lor: "să fiu curat (curăţat) ca apa, tânăr şi fru­mos ca bradul şi iubit ca banul", se zicea în gând. După această purificare, bărbatul casei, tatăl familiei, lua Stolnicul, şi închipuind pe dosul lui cu vârful cuţitului o cruce, îl tăia în două. O jumătate, încă în două. Primul sfert era tăiat în bucăţele mici şi dus, dat animalelor: vacilor, cailor, boilor, oilor, caprelor, bivolilor, păsărilor, porcului, dar nu câinelui şi pisicii. Al doilea sfert era tăiat feliuţe subţiri, de către mama casei, şi se oferea băieţilor sub şapte ani care umblau în dimineaţa de Anul Nou "în ptez" (cuvânt necunoscut), adică nu colindau, ci intrând în casă, strigau din toate pu­terile: "An Nou fericit!". Lângă feliuţa de stolnic, mai căpătau şi câte un pahar de lapte cald cu miere, să se încălzească, pentru că ei umblau tocmai la răsăritul soarelui, când este cel mai frig. Prezenţa unei fetiţe, fete, femei în prima zi a anului era considerată semn rău: boli, pagube, sărăcie. De altfel, şi de Crăciun, primul colindător trebuie să fie băiat, bărbat.
După terminarea umblatului "în ptez", se înce­pea jumătatea de Stolnic rămasă. Fiecare membru al familiei primea câte o bucăţică, pe care o mânca pe "inima goală", ca pe o anafură, şi asta se întâm­pla timp de 6 zile, dimineaţă de dimineaţă, până în ziua de Bobotează. Se cuminecau cu trupul Mân­tuitorului - Pâinea Vieţii. Toată rânduiala Stolni­cului mi-a fost relatată de mama, iar ea o învăţase de la străbunica, Ioana, crâsniciţa.
Şi-n fiecare seară de Crăciun, ca într-o filmare cu încetinitorul, o văd pe măicuţa mea, Luchiana, aşezându-l pe Pruncul Isus (în chip de Stolnic) în ies­lea de otavă, ca iedera de verde, pe colţul mesei dinspre răsărit, sub icoane, în casa noastră cea veche. Şi ştiu că acea cuminecătură de atunci mă ţine în legătură cu ea, cu bunica cea tânără (plecată la 38 de ani), cu străbunica şi stră-străbunica şi cu toate mumele, bunele şi străbunele neamului meu.