Capcana japoneză
- Apariţia dvs. la TVR, într-o perioadă când era unica televiziune din ţară, v-a făcut rapid cunoscută şi îndrăgită. Atât de rapid, încât publicul n-a apucat să vă afle şi povestea vieţii, mai ales că anii care au urmat revoluţiei erau, ei înşişi, plini de poveşti. Aşadar, cum a început aventura dvs. pe micul ecran?
- N-o să crezi, dar totul a pornit de la... limba japoneză. Citisem două romane ale lui Yasunari Kawabata, singurele traduse până atunci în română, şi m-am îndrăgostit iremediabil de cultura asta. În paginile respective, mi se dezvăluise o lume total diferită de aceea în care crescusem eu şi asta mi-a luat minţile. Nu mai vedeam şi nu mă mai interesa nimic altceva decât cultura şi limba japoneză, pe care mi-am propus s-o învăţ. În clasa a XI-a, chiar am mers la Universitate şi am cerut voie profesorului de japoneză să mă primească şi pe mine la cursul dumnealui. Şi m-a primit şi m-a pus la treabă. Aveam caiete peste caiete (de scriere, de gramatică etc.), manuale, studiam cu cea mai mare seriozitate şi n-am lipsit de la nici o oră. Apoi, după Bacalaureat, am dat examen la facultate, tot la japoneză, desigur, ca să-mi continui visul. Atât doar că am picat. Cu o notă foarte mare, dar am picat. Pe vremea aia, la japoneză se dădea examen doar o dată la patru ani şi nu erau decât patru locuri. Mă rog, n-a fost să fie! Însă consider, totuşi, că anii aceia n-au fost pierduţi: contactul cu cultura japoneză, în mod cert, mi-a înnobilat spiritul. Apoi, ca să nu stau pe bară, am decis c-ar fi cazul să mă angajez undeva. Şi s-a întâmplat să aflu de la o prietenă că se făceau angajări în Televiziune. Aşa am ajuns la poarta din strada Pangrati, unde se afişaseră listele cu posturile disponibile. Se căutau şi redactori, dar mi s-a părut că ar fi fost o îndrăzneală prea mare să ţintesc un astfel de post, când eu nu eram nici măcar studentă. Aşa că am depus o cerere pentru monteur film, deşi nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna asta. După câtva timp, am primit un telefon de la o doamnă cu o voce foarte gravă, care m-a invitat la Televiziune. Eram zece candidate şi toate la fel de ignorante. Doamna cu voce gravă, Gabi Chiriacescu, ne-a luat pe toate şi ne-a îndesat prin diverse cabine de montaj, ca să vadă care e mai mintoasă, care ar putea să deprindă meseria mai uşor şi mai repede. Eu am ajuns la etajul 7, în cabina în care se monta un material cu Carmen Dumitrescu, marele reporter TV al anilor de atunci. Când am intrat pe uşă şi am văzut-o pe Carmen, pe care o ştiam de la televizor, aproape că nici n-am mai respirat. Dar ea m-a chemat şi mi-a zis: "Stai aici, să vedem dacă înţelegi ce se-ntâmplă". Vreo trei ore nu m-am dezlipit de lângă ea şi de lângă monteuza Paula Bâlă. Iar când am plecat, eram deja "pierdută": mă vrăjise toată munca aceea, care cerea atât de multă atenţie şi migală. Vreme de mai multe luni, am stat în cabinele de montaj de la social şi de la actualităţi, am dat o serie de examene şi, finalmente, am fost angajată. Spun sincer, am iubit profesia asta din adâncul inimii, pentru că în ea stă viaţa televiziunii: dintr-un material foarte bine filmat poţi să faci o porcărie de material finit, iar dintr-un material ratat ca filmare, poţi să fii deştept şi să scoţi o chestie extraordinară!
D-na avocat de pe sticlă
Doi oameni speciali: Carmen şi Florin Piersic
- Am ascuns-o adânc, în suflet, şi m-am orientat către... Drept. Pur şi simplu, nu am vrut să-i dezamăgesc pe colegii din redacţie, care mă învestiseră cu foarte multă încredere. Începuseră să mă folosească nu doar la montajul de film: corectam texte, mergeam la filmări pe teren, citeam texte pentru Teleenciclopedie... Toma Popescu, realizatorul Teleenciclopediei, a constatat că-i plăcea vocea mea. Aşa că, într-o zi, m-a pus să citesc acelaşi text pe care-l citise deja Sanda Ţăranu. Ca probă. După ce am înregistrat, Toma a spus că e foarte bine şi m-a şi pus să montez şi filmul cu vocea mea. Numai că, în epoca aceea, o voce nouă la Teleenciclopedie nu era ceva uşor de obţinut. Am avut însă noroc: redactorul-şef, Sorin Pamfil, un alt om minunat, a decis că da, Toma avea dreptate să-mi folosească vocea şi mi-a dat OK-ul. Vezi? De-asta zic că trebuia să le demonstrez că pot mai mult. Nu mi-a fost deloc uşor să-mi văd şi de serviciu, să şi studiez, dar m-am ambiţionat şi am terminat facultatea într-o manieră onorantă. Doar practica nu s-a lipit de mine. Sau, dacă vrei, mă lipisem prea tare de televiziune ca să mai renunţ la ea.
- După care aţi trecut, cu un succes uriaş, din spatele ecranului, în faţa lui... Cum s-a întâmplat?
- Într-o zi, în 1990, puneam "ţara la cale" cu Cornelia Rădulescu, realizatoarea Teleenciclopediei, care-i urmase lui Toma Popescu, când apare Sanda Ţăranu, care-mi spune: "În studioul 5 au venit tot felul de tinere domnişoare, care dau probe pentru rolul de crainică. De ce nu eşti şi tu acolo, Carmen?". Eram ca picată din lună. Stăteam înfofolită în cabina de montaj şi lucram. Era ianuarie, geamurile sparte de la Revoluţie nu fuseseră încă înlocuite, iar înăuntru, ca şi afară, gerul muşca duşmănos. Peste tot erau cioburi şi soldaţi, iar mirosul de praf de puşcă ne îmbibase plămânii... Mai mult, mie ideea mi s-a părut complet aiurea, pentru că eu vedeam în crainice nişte doamne inteligente, rafinate şi aproape intangibile, o postură la care nu îndrăznisem să visez. Dar, împinsă de la spate, am coborât în studioul 5, am dat probele şi aşa am ajuns crainică pe micul ecran. Pe sticlă, cum se spune acum.
- După 1989, crainicele, alături de actori şi de cântăreţi, deveniseră vedetele incontestabile ale societăţii româneşti care îşi căuta salvarea în televizor. Cum aţi trăit momentele acelea?
- Deşi ştiam că oamenii mă iubeau, pentru că primeam saci şi saci de scrisori, şi chiar şi pe stradă eram abordată cu prietenie, nu m-am simţit nicio clipă vedetă şi nu am dat importanţă celor care au vrut să mă trateze ca pe o vedetă. Mi-am păstrat statutul de slujbaş serios la Televiziune, un slujbaş care preţuieşte limba română şi telespectatorul. În plus, trebuie să recunosc că mă bucuram de un statut aparte faţă de restul crainicelor, pentru că venisem din interiorul instituţiei, şi în momentul când am apărut pe televizor eram deja parte din echipă. Şi chiar şi din punct de vedere tehnic, mie mi-a fost mai simplu: ştiam tot ce se petrecea în spatele camerelor. Singura diferenţă pentru mine a fost că s-a pus lumina pe faţa mea şi că a trebuit să-mi folosesc şi zâmbetul, interzis până atunci. Zâmbetul omenesc, nu cel de "scenă".
Vedete, dar nu de hârtie!
Zâmbetul molipsitor din anii crăiniciei
- Una de echipă. Chiar dacă, la nivel uman, mai existau şi disensiuni, că nu toată lumea poate să se înţeleagă cu toată lumea, orice dispute se evaporau în momentul în care ne apucam de treabă. În numele calităţii, se trecea peste orice conflict. Fiindcă asta era ceea ce conta finalmente: calitatea produsului, calitatea a ceea ce vedea telespectatorul. Şi mai e ceva - marele meu of! Pe vremea aceea, era de neconceput ca la toate emisiunile să fie o mână de invitaţi, mereu aceiaşi, aşa cum se întâmplă acum. Chestia asta eu n-am s-o înţeleg niciodată! Telespectatorul îşi doreşte varietate, iar ţara asta - slavă Domnului! - are încă mulţi oameni talentaţi, capabili, inteligenţi, voci minunate, care chiar au ce să spună. Avem de unde alege! Pe de altă parte, zic iar "slavă Domnului!", că la noi, în TVR, încă nu s-a ajuns, ca în televiziunile comerciale, să fie promovate ca vedete, persoane care nu au nimic important de spus, nu s-a ajuns să se promoveze non-valoarea şi suburbanul. Am divagat puţin, dar nu fără temei. Până prin 1995-1996, în TVR, subiectul principal al tuturor emisiunilor era valoarea. Iar căutarea valorii nu s-a încheiat, în TVR, nici azi. Doar noi, cei "vechi", pare să ne fi pierdut luciul de altădată, parcă nu mai suntem la fel de valoroşi. Pe de altă parte, nici nu mai suntem la fel de preţuiţi ca în perioada de la care am pornit discuţia. Mi-ar plăcea ca tinerii care aspiră azi la statutul de vedetă sau chiar care se pretind deja vedete, să înţeleagă ce înseamnă, în realitate, vedeta, să înţeleagă că vedeta are rolul de exponent, de model, iar modelul, prin definiţie, trebuie să fie pozitiv.
- Aş vrea să integrăm în dialogul nostru şi zâmbetul, marca dvs. de pe micul ecran. Se vedea şi se simţea de la o poştă că este sincer, iar nu "făcut". De la cine l-aţi moştenit?
Corina Dănilă şi Carmen Movileanu, prezentatoare şi producătoare a emisiunii "Ieri. Azi. Mâine" de pe TVR 2
- Cei zece ani în care aţi fost crainică v-au schimbat în vreun fel?
- M-au schimbat foarte mult, în sensul că mi-au dat mult mai multă încredere în mine. De fapt, nu anii mi-au dat încredere în mine, ci oamenii cu care am lucrat, astfel că, în momentul în care s-a terminat cu crăinicia şi am revenit în redacţie, ca realizator de emisiuni, am înţeles că am capacitatea să formez, la rândul meu, oameni şi echipe. Ceea ce am şi făcut. Iar azi, satisfacţia mea cea mai mare este să aud persoane pe care eu le-am format în televiziune spunând "Asta ştiu de la Movileanu!" sau "Aşa m-a învăţat Movileanu!". În plus, în anii de când sunt producător, am mai deprins ceva preţios: cum să învăţ de la cei mai tineri decât mine. Poţi să înveţi nu numai din ceea ce spun ei, ci şi din ceea ce întreabă ei. În profesia asta, dar cred că şi în viaţă, în general, e esenţial ca, la nivel raţional, să te păstrezi în pas cu timpul. Nostalgiile să le dedici doar sufletului.
Când s-a sfârşit lumea
De la stânga la dreapta: Cristiana Bota, Sanda Ţăranu, Carmen Movileanu şi Corina Dănilă
- Răspunsul e trist. Am venit într-o zi la serviciu, m-am machiat, m-am dus în studioul de emisie şi acolo am constatat că, pe desfăşurătorul zilei, nu mai figura niciun anunţ de crainică. Am crezut că era o eroare, aşa că am sunat la Stoica Meteleanu, "tăticul" crainicelor, şi-am întrebat unde sunt anunţurile. Iar el mi-a răspuns: "Am văzut şi eu că lipsesc, am sunat la Programe şi mi s-a spus că, de azi, crainicele nu mai există pentru Televiziunea Română". Director de Programe era pe atunci Titus Munteanu, care avea o viziune foarte modernă, cu privire la derularea lor. Şi el a decis că, de vreme ce la marile televiziuni ale lumii nu prea mai existau crainice, nici la noi nu mai trebuiau să existe. Aşa, de pe o zi pe alta, literalmente, au dispărut crainicele, iar locul nostru a fost luat de spoturile de promovare. Apoi, pentru că niciuna dintre noi nu era vreo proastă, am fost redistribuite: Mirela Atanasiu a mers la Film, eu cu Iuliana Marciuc şi cu Despina Moiceanu am venit la Divertisment... De lucru aveam, dar, totuşi, ruperea asta atât de brutală şi de neaşteptată ne-a indus o mare suferinţă tuturor.
Viaţa, de la fereastră
Echipa îl serbează pe Mircea Albulescu în platoul emisiunii
- Da, au fost foarte multe propuneri, şi pentru sume mai mult decât tentante, dar niciodată n-am putut să spun "da" pentru că, pur şi simplu, aici am simţit că e locul meu. Sună poate patetic, dar asta e realitatea. Ar fi fost o măgărie din partea mea să accept să merg la o altă televiziune, care mă voia în ograda ei pentru profesionalismul meu, dar care nu contribuise cu nimic la formarea mea ca profesionist. Şi am de gând să rămân în continuare aici, cât se va considera că mai am ceva de spus în meseria asta, cât timp voi mai fi folosită şi cât voi simţi că munca mea le e utilă telespectatorilor. Deocamdată sunt fericită, pentru că ştiu că "Ieri-Azi-Mâine", emisiunea pe care o produc pe TVR 2 e foarte iubită de public, dar şi de personalităţile pe care le invităm în platou, care întotdeauna ne răspund cu mare bucurie şi cărora parcă nu le mai vine să plece de la noi. Chiar am convingerea că producţia asta va rămâne în memoria colectivă. După care, peste doi ani, mă voi retrage la pensie. Cred că asta e atitudinea cea mai demnă pe care o pot adopta.
- În final aş vrea să vă întreb cum arată zilele dvs., dincolo de micul ecran?
- Ei, aici m-ai atins în punctul sensibil! Ăsta e singurul capitol din existenţa mea la care am să-mi fac foarte multe reproşuri. Am acordat mult prea puţin timp familiei mele. Am stat prea puţin alături de fiica mea, Maria, mai ales în perioada în care ea ar fi avut cel mai mult nevoie de mine. Dacă n-ar fi fost părinţii mei, care să se ocupe de ea, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Iar azi, stau mult prea puţin cu nepotul meu, Bogdan. Sunt atâtea momente importante pe care, din nou, le pierd. Le-am pierdut o dată cu Maria, iar acum le pierd şi cu Bogdan. Pentru că eu ajung în redacţie dimineaţa, la 10, şi mă întorc acasă în cel mai bun caz pe la 10 noaptea! Aşa că, în afară de timp pentru familie, aş vrea să am mai mult timp şi pentru teatru, pentru cinema, pentru operă şi operetă, pentru citit, pentru prieteni, pentru o plimbare prin parc... Uite, a mai trecut încă o toamnă, dar eu n-am văzut-o decât pe fugă şi atunci din spatele ferestrei de la birou. Mi-e dor să mă bucur de culorile copacilor, mi-e dor să merg pe jos şi să păşesc printre frunzele ruginii căzute pe trotuare, mi-e dor să simt parfumul florilor de toamnă, mi-e dor până şi de aerul de-afară. Îmi dau seama de asta noaptea, când ies din clădirea televiziunii: colegii se plâng de frig, dar eu inspir aerul cu nesaţ, pentru că e rece, într-adevăr, dar e proaspăt faţă de cel stătut, din birou. Mă consolez cu ideea că, peste doi ani, după ce o să ies la pensie, o să am mai mult timp pentru toate astea şi, mai ales, pentru Maria, pentru Bogdan şi pentru mama mea! Nu pot să schimb trecutul, dar pot să gândesc altfel viitorul, nu?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
