Ne cazasem într-un hotel cu multe stele pe umăr, dar care în ciuda reclamei, arăta îndoielnic: camere mici şi întunecate, servicii proaste, o forfotă continuă, de aeroport. Singurul loc cu adevărat remarcabil era restaurantul hotelului, Boston Grill - decorat în stil american şi în care am fost serviţi exemplar, de un chelner ungur, cu care ne-am împrietenit pe loc, după ce ne-a auzit vorbind româneşte. În ce priveşte bucatele, erau aşa de bine gătite, aşa de "aparte" faţă de ce mâncasem prin Danemarca până atunci, încât i-am transmis felicitări bucătarului. Făcusem peste o mie de kilometri în ziua aceea, şi masa ni s-a părut un dar. "Puteţi să-l felicitaţi personal, dacă doriţi. E român de-al vostru", ne-a răspuns, râzând, chelnerul. Şi iată-ne faţă în faţă cu Andi Cătălin Anuţa, un tânăr de 29 de ani, originar din Motru, judeţul Gorj. Profitând de ora târzie şi bucuros că are ocazia să mai schimbe o vorbă în limba de-acasă, a stat o vreme la taclale cu noi. Încet-încet, povestea lui a devenit tot mai interesantă şi gravă, o veritabilă radiografie a stării sociale a României de astăzi, care merită să fie cunoscută şi înţeleasă, ca un mesaj pentru drumul pe care vrem să-l urmăm.
Un grătar pentru Hillary Clinton
- Mi-am început meseria de bucătar acum 10 ani, în hotelul din Motru, după ce am terminat liceul. Am lucrat apoi în mai multe restaurante, chiar şi la o cantină unde se făceau nunţi şi botezuri. Cum nu eram mulţumit nici de salariu, nici de condiţiile din bucătării, acum cinci ani am plecat în Grecia. Am prins un contract la un hotel de pe insula Creta. Toamna, când s-a închis sezonul, unul dintre managerii hotelului, un danez care mă aprecia, m-a sfătuit să vin în Danemarca: "De ce nu încerci în Copenhaga? Deja ai un CV consistent, eşti educat, sunt foarte multe restaurante şi hoteluri acolo, ai şanse mari să te afirmi!". I-am ascultat sfatul, m-am îmbarcat în primul avion şi m-am oprit în Copenhaga. N-aveam nimic planificat, nu cunoşteam pe nimeni, nici nu ştiam unde voi dormi sau dacă am să-mi găsesc de lucru. Am intrat pe forumul de români şi am găsit un tip care m-a ajutat cu o cameră. A doua sau a treia zi, după ce m-am acomodat cât de cât cu oraşul, am început să depun CV-uri. La Hotel Marriott am dat de un englez care fusese şeful restaurantului de la "Marriott" Bucureşti (lucrase şase ani acolo), după care a venit la Hotel Marriott în Copenhaga. Omul ăsta m-a ajutat foarte mult, practic el m-a acceptat. Am negociat salariul şi am semnat contractul. A doua zi m-am întors la hotel, mi-au dat uniformă, şi m-am dus la bucătărie, unde mi-au făcut cunoştinţă cu noii colegi şi cu şeful lor, doamna Irene May, un bucătar foarte bun. Ea mi-a zis: "Andi, poţi să ne arăţi ce ştii? Aş vrea să-mi prepari un sos din măduvă de viţel şi vin roşu". Ăsta a fost examenul meu. L-a testat, i-a plăcut, şi a doua zi am început munca în restaurant. A fost dificil, tot timpul bucătăria era deschisă, clienţii te vedeau, veneau la tine să-ţi pună întrebări. Acolo mi-am făcut "armata" şi mi-a fost greu, pentru că era mereu foarte aglomerat - mâncau circa 180 de oameni pe seară şi găteam un meniu diversificat, care era schimbat foarte des.
- Ai făcut faţă cerinţelor unui hotel atât de celebru?
- Cred că da, din moment ce nu mi s-a reproşat niciodată nimic. Am lucrat la Marriott timp de doi ani şi jumătate, cu chefi foarte experimentaţi, de la care am avut multe de învăţat. Am gătit la un nivel foarte ridicat, pentru mulţi oameni importanţi şi pretenţioşi: Madonna, Hillary Clinton - am stat odată până la patru dimineaţa în bucătărie, să pregătesc o masă pentru ea şi staff-ul ei, deoarece le aterizase avionul târziu. Multe echipe de fotbal se cazează la Marriott când au meciuri în Copenhaga. Am pregătit meniuri speciale şi pentru fotbalişti. Aşa i-am cunoscut pe Mircea Lucescu şi pe Răzvan Raţ, când Şahtior Doneţk a avut meci cu echipa locală de aici. Cunosc şi personalul de la Ambasada României, care mereu sărbătoreşte Ziua Naţională, pe 1 decembrie, la Marriot. Apoi, când s-a renovat hotelul ăsta, în care ne aflăm, un amic m-a întrebat dacă nu vreau să fac parte din echipa restaurantului Boston Grill - tot un concept american. M-am bucurat să-mi reîntâlnesc mulţi amici cu care lucrasem la Marriott, mi-a plăcut locul şi am spus "da". Practic, nu era nimic aici când am venit, doar un mare spaţiu gol. Patronii şi designerii de interior s-au ocupat de decorarea restaurantului, i-au dat acest "look" american, iar noi am organizat fluxul tehnologic al bucătăriei: aragazuri, grilluri, mese de lucru, frigidere, spaţii de depozitare - un detaliu foarte important pentru un bucătar. Acum, totul ne e la îndemână, reuşim să preparăm mâncarea la timp, iar clienţii sunt bucuroşi că sunt serviţi repede.
- Andi, ce înseamnă să ai succes în meseria ta?
- Ca să ai succes în meseria de bucătar, trebuie să munceşti foarte mult - câte 12 ore pe zi, fără pauză, o săptămână întreagă. N-ai timp nici să bei o cafea, mai ales când este aglomerat. Este foarte greu şi e mare stresul, dacă eşti slab, nu rezişti. Noroc că există o atmosferă bună în restaurant şi ne ajutăm unii pe alţii. Eu mă simt minunat aici, îi cunosc bine pe toţi - colegii de bucătărie, chelneri, barmani şi mă înţeleg perfect cu ei. Am aici prieteni unguri, polonezi, italieni, spanioli, portughezi; cu ei ies şi-n oraş, pentru că sunt oameni veseli, care ştiu să se distreze bine şi departe de casă.
Zici român, zici ţigan
- Trăieşti de câţiva ani în Copenhaga. Cum sunt danezii? Se spune că ar fi oameni reci, diferiţi de felul nostru de a fi. E adevărat?
- Parţial. Ca peste tot în lume, sunt oameni şi oameni. Unii mai calzi, alţii mai ursuzi. Oricum, nu-s aşa prietenoşi ca noi, românii. Eu n-am prieteni danezi. Dacă vrei să te împrieteneşti cu ei, trebuie să-ţi dai silinţa să le înveţi limba, ceea ce mi se pare imposibil! (râde) La început, mi-a fost greu să mă adaptez, şi la climă, şi la mentalitatea lor. Sunt diferenţe mari între noi şi ei. În primul rând, nu eram pregătit să dau piept cu atâtea culturi îngrămădite la un loc. Aţi văzut că aici trăiesc cam toate naţiile pământului - danezii au fost foarte toleranţi din acest punct de vedere, ani la rând, până când situaţia a început să-i depăşească. Acum sunt vădit deranjaţi de valul mare de migranţi, de miile de cerşetori, de persoanele fără adăpost care dorm în cutii de carton te miri pe unde, de mizeria de pe străzi, de faptul că statul şi poliţia n-au găsit pârghii de stopare a acestui fenomen care sluţeşte frumuseţea oraşului şi alungă turiştii. Şi le dau dreptate, Copenhaga arată din ce în ce mai rău, de la an la an!
- Am văzut mulţi cerşetori români pe străzi. Care e părerea danezilor despre noi?
- Au o părere foarte proastă. Mass-media prezintă românii foarte urât, nu există ştiri la TV să n-auzi ceva urât despre români. Sunt şi motive, bineînţeles - au fost prinşi mulţi români care furau haine sau alte bunuri din magazine, i-au dat şi la televizor. Sunt şi mulţi cerşetori din România - ţigani, desigur, care stau cât e ziua de lungă cu mâna întinsă, pe principala stradă comercială a oraşului sau în zonele de agrement, unde sunt mulţi turişti. Şi, automat, danezii ne pun pe toţi în aceeaşi oală, ceea ce nu-i drept. Fosta mea iubită daneză mă mai sună din când în când şi-mi zice: "Ai auzit, Andi, ce se spune la televizor despre voi?". Mă simt prost când o aud. De-o vreme, în zona unde locuiesc a apărut o cerşetoare - ţigancă din România. O văd mereu acolo: e tânără, n-are mai mult de 20 de ani, poate să muncească, dar ea stă şi cerşeşte. Nu toţi românii vin aici la muncă, din păcate. Din câte ştiu, în Danemarca cerşitul este interzis, dar probabil n-au ce să le facă. Îi mai ia la poliţie, îi ţin până seara, apoi le dă drumul.
- Tu cum vezi exodul ăsta al ţiganilor din România?
- Foarte rău, pentru că ei ne-au stricat imaginea în toată Europa. De aceea, probabil, când occidentalii aud de români, se gândesc automat la ţigani, ca-n Franţa şi-n alte state. S-au săturat şi ei de exodul acesta, de mizeria de pe străzi, de furturi şi de scandaluri. Eu n-am nimic cu ţiganii, nu sunt rasist de felul meu, dar mă deranjează un lucru: că nu vin aici ca să se integreze, să muncească cinstit.
- Da, ştiu români care se descurcă foarte bine. Unul dintre ei este bucătar la Hotel Tivoli, e foarte apreciat. Altul şi-a făcut o afacere aici. A fost poliţist în România, şi-a dat demisia, a venit în Copenhaga la studii, a rămas şi şi-a deschis propria afacere. Organizează evenimente, este căutat de marile corporaţii daneze şi are mare succes. Un alt român are un magazin cu produse româneşti în centrul vechi şi o duce foarte bine. Nu ştiu câţi români lucrează în multinaţionalele de aici, dar sunt şi ei destui... Deci, se poate să câştigi bine, muncind cinstit!
- Comparativ cu alte ţări, munca ta e mai bine plătită aici?
- În ţările nordice - mă refer la Danemarca, Suedia şi Norvegia - nivelul de trai e mai bun şi se plăteşte foarte bine, chiar dacă nu se lucrează tot timpul. Comparativ cu Spania, Italia şi România, unde lucrezi zi de zi şi iei o mie de euro în mână, aici lucrezi doar 14 zile pe lună şi iei 3.000 de euro, plus banii de concediu - în fiecare an, în luna mai, îţi livrează 4.000 de euro în cont, separat. Ce-i drept, taxele sunt mari - circa 42% din salariu, dar beneficiez de asigurări medicale şi voi primi pensie de la statul danez. Pentru a avea asigurare socială în Danemarca trebuie să munceşti, să ai o adresă valabilă, să ai un card danez de identitate, cu cod numeric personal. Dacă ai cardul ăla, poţi să îţi faci un cont în bancă, poţi să beneficiezi de spitalizare, de ajutor de şomaj, de pensie sau de ajutor de la guvern. Altfel, nu.
- Cu atâtea taxe, cu chiria şi celelalte cheltuieli, îţi rămân destui bani să spui că trăieşti bine?
- Da, îmi rămân suficienţi bani, pot să-mi permit orice. Şi nu mă laud! Dacă vreau să merg mâine într-o vacanţă, pot să plec oriunde în lume. Eu sunt foarte mulţumit de salariul meu, care creşte cu fiecare treaptă profesională, deci nu va sta pe loc. Aici nu contează dacă eşti român sau danez, ci experienţa pe care o ai. Dacă eu am mai multă experienţă decât un danez, normal că voi primi un salariu mai mare. Ei nu fac diferenţă între naţii, sunt foarte cinstiţi. Plătesc munca şi cunoştinţele în domeniu. La restaurantul unde am lucrat înainte, aveam salariul mai mare decât danezii, pentru că eram mai experimentat decât ei.
Zânele reci ale nordului
- Cum e pentru un bărbat tânăr să stea atât de departe de casă? Sunt nordicele la fel de fierbinţi ca româncele?
- Nu, niciodată! Am fost în relaţii cu câteva fete, nu doar din Danemarca, ci şi din Suedia, Norvegia sau Islanda. Dar femeile sunt mai reci aici. Şi nu le place să trăiască în cuplu. Fiecare cu treaba lui - fetele ies cu fetele, nu există relaţii ca la noi. Să fii împreună zi de zi cu o fată se întâmplă foarte rar. Te întâlneşti cu ea o dată pe săptămână, ieşi la un film sau la un restaurant, mănânci sau bei ceva, te retragi undeva, mă rog... Dar ele preferă să stea singure ori cu prietenele, nu atârnate de iubiţii lor. Femeile scandinave au alte principii; chiar dacă sunt într-o relaţie, nu se gândesc foarte mult la ea. Cele mai multe nici măcar nu se căsătoresc; doar fac copii, să aibă moştenitori. Iar femeile care se căsătoresc, după câţiva ani sigur se despart. Sunt foarte multe daneze de peste 30 de ani divorţate şi cu doi, trei copii, pentru că relaţiile lor nu merg. E altă lume! Rece. Distantă. Cu o libertate pe care eu nu o înţeleg.
- Te-apucă des dorul de ţară?
- Oh, da! Cel mai tare mă apucă dorul de sărbători. Pentru mine, cele mai importante sunt sărbătorile de iarnă, atunci tare aş vrea să fiu acasă, cu familia, să îmi petrec cu cei dragi Crăciunul şi Anul Nou, după obiceiurile noastre. Am fost acasă anul trecut, plus alte două săptămâni vara, în iulie. Merg în ţară de două, trei ori pe an. Dacă aveam familia în Bucureşti, ajungeam mai des.
Pribegi prin lume
- Ce-ţi lipseşte cel mai mult de acasă?
- Familia. Părinţii, bunicii, cele două surori. Vorbim prin toate reţelele de comunicare, dar dorul tot rămâne. Nu ştiu de ce. Parcă e altceva să fii acolo cu ei, să-i atingi, să-i mângâi, să-i iei în braţe... Nici prieteni nu prea mai am acasă, au plecat cu toţii la muncă prin alte ţări. E trist că suntem nevoiţi să pribegim prin lume pentru o viaţă mai bună. Mama s-a supărat când am plecat, eu sunt cel mai mare dintre fraţi şi avea nădejde în mine, dar n-a avut cum să mă oprească. Şi acum mă întreabă: "Tu când ai de gând să vii acasă?". De bunica nici nu mai zic, mereu plânge când mă vede pe Skype. Dar încă nu ştiu când o să mă întorc, poate peste zece ani, după ce-mi fac un rost... Ce să fac acasă? Să mă angajez din nou la salonul de nunţi?
- Ai putea să-ţi faci o afacere în România. Turismul gastronomic e la mare căutare...
- Poate în viitor, cine ştie? Am vorbit de curând cu prietenul meu, care este şi el bucătar, ne-am făcut planuri să deschidem un restaurant în Constanţa, pe litoral. Vorbim des pe acest subiect, vrem să ne cumpărăm şi locuinţe acolo, pentru că amândurora ne place marea. Vrem să mergem, la vară, să vedem care-i atmosfera şi care sunt preţurile. Poate avem noroc şi reuşim să încropim ceva. Promit că vă invit la inaugurare! (râde)
O ţară de pomanagii
- Pe de o parte, noroc că suntem săraci, altfel eram şi noi în situaţia ţărilor vest-europene, am fi avut mari bătăi de cap cu migranţii. Pe de altă parte, de fiecare dată când merg în România mă întristez, şi asta din cauza oamenilor. Sunt tare dezamăgit când văd cum gândesc românii, nu-mi vine să mă mai întorc niciodată. Toţi aşteaptă pomeni de la alţii, sunt puşi pe căpătuială, dar nimeni nu ar pune mâna să facă ceva şi pentru ţară - pentru ei înşişi, în definitiv. S-au dus şi spiritul civic, şi patriotismul... Oamenii trebuie să-şi schimbe mentalitatea, să pună osul la muncă, să nu mai stea cu mâna întinsă, să-i ajute statul sau UE. Atunci poate vom avea şi noi un viitor mai bun. Din păcate, fiecare se gândeşte numai la el - s-o ducă mai bine, să aibă casa cea mai mare şi maşina cea mai frumoasă, să acumuleze bogăţii pentru copii, dar atitudinea asta individualistă îi înstrăinează tot mai mult de valori, de tradiţie, de omenie. Aici, în Danemarca oamenii nu gândesc aşa. Chiar dacă unii dintre ei au foarte mulţi bani, sunt modeşti, se mulţumesc cu puţin. Ei nu investesc nici în case mai mari, nici în maşini mai scumpe. Preferă să călătorească prin lume ori să facă diverse acte de binefacere, iar astfel îşi oferă hrană pentru suflet, pentru că şi-au cam pierdut spiritualitatea şi trebuia înlocuită cu ceva. Iar după cum se comportă, se pare că nu le trebuie mai mult. Opriţi-vă puţin şi priviţi chipurile miilor de danezi care circulă pe biciclete. Veţi observa că oamenii ăştia zâmbesc tot timpul, sunt fericiţi! Când o să-i văd zâmbind şi pe cei din România, voi şti că s-a schimbat ceva. Doresc să ajung să trăiesc clipa asta!
Foto: DREAMSTIME (4)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
