Dragă Iulian, mi-e atât de cunoscută situația prin care treci, încât, citindu-ți rândurile, am retrăit totul, exact așa cum s-a întâmplat în urmă cu 20 și ceva de ani. Cineva din familie a trecut prin asta, doar că n-a avut pe cine să întrebe ce e de făcut și totul s-a sfârșit urât, trist, dureros, atât pentru protagoniști, cât și pentru apropiații lor.
Domnul T. avea 50 de ani. Deținuse de peste două decenii o importantă funcție de conducere, își făcuse întotdeauna datoria cu asupra de măsură, cu dedicare, implicare, cu drag, chiar, pentru că-i plăcea domeniul în care activa. A venit Revoluția, cu tot tăvălugul său de incertitudini, schimbări fără noimă, doar de dragul schimbării. Se înființaseră sindicatele, altele decât cele existente până atunci, iar în primele lor rânduri se înscriseseră - cum altfel? - cei care erau și se știau cu musca pe căciulă, din foarte multe puncte de vedere. Domnul de care vă vorbesc își văzuse dintr-o dată aruncată la gunoi toată munca de o viață, privea stupefiat cum toți cei pe care-i apărase până mai ieri, "ca să fie bine!", "ca să fim oameni!", îi contestau acum competența, experiența, bunul simț profesional. A plecat dezamăgit din firmă. A făcut o cădere nervoasă, dar atunci nu abunda piața de psihologi și, introvertit fiind, s-a ferit să ceară cuiva ajutorul. Sigur că era vizibil mai abătut decât de obicei, dar cine ar fi trebuit să vadă nu avea timp pentru asta. Soția sa începuse, cu câțiva ani în urmă, să construiască o casă, în ciuda opoziției sale și a declarației fățișe cum că el nu-și dorește așa ceva. Doamna era exact cum spui că e soția ta: frumoasă, inteligentă și gospodină, dar rece și dominatoare, de un egoism otrăvitor pentru cei din juru-i. Ocupată cu construcția casei, n-a avut timp să vadă cum se îndepărtează de soțul său, cum își pierde, încet, încet, familia, pentru niște orgolii fără valoare, străine și reci. Copiii erau mari de-acum, plecați la studii prin țară. Erau mai importante zidurile viitoarei clădiri, decât ceea ce se surpa lângă ea: psihicul soțului, sufletul lui ce și-ar fi dorit să găsească măcar acasă liniște și înțelegere. N-a fost să fie!
De deruta profesională, socială și familială a domnului T. a profitat o "prietenă" a soției, introdusă în cercul de cunoștințe, pentru oarecare servicii pe care le putea facilita. Femeia s-a insinuat în viața lui exact cu ceea ce-i lipsea mai mult atunci, de ce avea mai mare nevoie: o vorbă bună, o mângâiere, aparența unei înțelegeri jucată cu măiestria unui actor de Oscar. Până la divorț, n-a mai fost decât un pas. Dar nu pentru acea femeie divorțase domnul T., pentru că ea era cât se poate de măritată. Dar, uneori, doar prin comparație aflăm că e ceva ce ne lipsește în viață, aflăm ce nume are acel ceva și, mai ales, realizăm că nu mai au nici un rost pașii noștri într-un perimetru ce nu ne mai vrea, nu ne mai recunoaște, atunci când se întâmplă să cădem, cu sau fără voia noastră. Realizăm că e mai autentică singurătatea de unul singur decât în doi și simțim că a ne revendica libertatea e nu numai posibil, ci și obligatoriu. Pentru propria noastră verticalitate.
Divorțul a durat înfiorător de mult, apoi a urmat partajul. S-a adunat atât de multă mizerie între cei doi foști soți, încât, nici trecerea timpului n-a putut curăța cu totul urmele de pe sufletele celor implicați, inclusiv ale pruncilor, ajunși, între timp, adulți, cu propriile lor familii.
Sigur, divorțul nu a avut drept cauză doar căderea nervoasă a domnului T. și problemele sale profesionale. Fisuri erau deja nenumărate, ceea ce încă se mai numea atunci familie nefiind decât o aparență, care nici măcar nu-i mai păcălea pe ceilalți. Dar dacă ar fi avut ochi să vadă dincolo de propriile dorințe, de propria persoană, soția ar fi putut să-și ajute soțul, să-și salveze familia sau măcar să iasă demn din toată povestea asta. N-a făcut-o. Încă mai plătește prețul pentru tot greul, doar că refuză, cu înverșunare, să recunoască. În ce-l privește pe domnul T., el și-a aflat liniștea, acolo unde toți ne-o vom afla într-o zi...
Dragă Iulian,
Știu că și bărbații suferă, chiar dacă, așa cum spui, regăsești mai rar asta în paginile revistei "Formula AS". Ba chiar știu că suferința lor, mai puțin exteriorizată, e cu atât mai grea, mai dureroasă. Am cunoscut bărbați ce au murit de "inimă rea", la propriu. Or, când eșecul pe plan profesional (din motive exterioare, în special), este urmat de unul pe plan personal, familial, lucrurile devin cu mult mai grave. Dar sunt în rândurile tale câteva afirmații greșite. Spui că 50 de ani este o vârstă periculoasă, că atunci se întâmplă o "ultimă izbucnire sentimentală a bărbaților". Sună prost, așa cum o spui. Ar însemna că dincolo de această vârstă bărbații, căci despre ei vorbești, nu mai au acest drept. De ce? E un stigmat? Sunt mulți divorțați deja la vârsta asta, sau, mai rău, văduvi - ei ce să spună? Spui: "Ar fi cumplit să alerg ca nebunul după o puștoaică plină de viață (...) mi-e teamă de ridicol, de opusul lucidității (...)". Scuză-mă, dar e trist să faci asemenea afirmații. A simți ceva pentru cineva, indiferent de vârstă, n-are nicio legătură cu luciditatea și nici ridicol nu are cum să fie. Tu ai o soție pe care, se pare, încă o iubești, altfel nu te-ar întrista răceala instalată între voi. Recunoști că te-ai închis în tine - deschide-te în fața ei! Fă tu toți pașii de care te simți în stare, poate nu e prea târziu să redeveniți familia pe care v-ați dorit-o amândoi la început. Recunoaște-ți greșelile, cere-i ajutorul ei, în primul rând. Abia dacă, făcând tot ce-ți stă omenește în putință, situația nu revine la normal, puneți punct cu demnitate relației și vedeți-vă fiecare de propria viață. Care nu se sfârșește la 50 de ani! Nici măcar pentru un bărbat care suferă îngrozitor de singurătate... în doi.
ANIA ȘTEF - Medgidia
(datele mele de contact sunt disponibile la redacție, dacă simți nevoia să vorbești...)