SCRISORI CARE AȘTEAPTĂ RĂSPUNS - "Viața nu se sfârșește la 50 de ani"

Cititor Formula AS
("Sufăr îngrozitor de singurătate", F. AS nr. 1244)

Dragă Iulian, mi-e atât de cunoscută situația prin care treci, încât, citin­du-ți rândurile, am re­trăit totul, exact așa cum s-a întâmplat în urmă cu 20 și ceva de ani. Cineva din familie a trecut prin asta, doar că n-a avut pe cine să întrebe ce e de făcut și to­tul s-a sfâr­șit urât, trist, dureros, atât pentru pro­ta­go­niști, cât și pentru apropiații lor.
Domnul T. avea 50 de ani. Deținuse de peste do­uă decenii o importantă funcție de conducere, își făcuse întotdeauna datoria cu asupra de mă­sură, cu dedicare, implicare, cu drag, chiar, pen­tru că-i plăcea domeniul în care activa. A venit Revoluția, cu tot tăvălugul său de incertitudini, schimbări fără noimă, doar de dragul schimbării. Se înființaseră sindicatele, altele decât cele exis­tente până atunci, iar în primele lor rânduri se înscriseseră - cum altfel? - cei care erau și se ști­au cu musca pe căciulă, din foarte multe punc­te de vedere. Domnul de care vă vorbesc își văzuse dintr-o dată aruncată la gunoi toată mun­ca de o viață, privea stupefiat cum toți cei pe ca­re-i apărase până mai ieri, "ca să fie bine!", "ca să fim oameni!", îi contestau acum com­pe­tența, experiența, bunul simț profesional. A ple­cat dezamăgit din firmă. A făcut o cădere ner­voa­să, dar atunci nu abunda piața de psihologi și, in­trovertit fiind, s-a ferit să ceară cuiva aju­to­rul. Sigur că era vizibil mai abătut decât de obicei, dar cine ar fi trebuit să va­dă nu avea timp pentru asta. Soția sa începuse, cu câțiva ani în urmă, să construiască o casă, în ciuda opoziției sale și a declarației fățișe cum că el nu-și dorește așa ceva. Doamna era exact cum spui că e soția ta: fru­moasă, inteligentă și gospodină, dar rece și domi­na­toa­re, de un egoism otrăvitor pen­tru cei din juru-i. Ocupată cu cons­trucția ca­sei, n-a avut timp să vadă cum se îndepărtează de soțul său, cum își pier­de, încet, încet, fa­mi­lia, pen­tru niște orgolii fără va­loa­re, stră­i­ne și reci. Copiii erau mari de-acum, plecați la studii prin țară. Erau mai importante zidurile vii­toa­rei clădiri, decât ceea ce se sur­pa lângă ea: psihicul soțului, sufle­tul lui ce și-ar fi dorit să gă­sească măcar acasă liniște și înțe­legere. N-a fost să fie!
De deruta profesională, socială și familială a domnului T. a pro­fi­tat o "prietenă" a soției, in­trodusă în cercul de cunoștințe, pentru oa­recare ser­vicii pe care le putea facilita. Femeia s-a in­si­nuat în viața lui exact cu ceea ce-i lipsea mai mult atunci, de ce avea mai mare nevoie: o vor­bă bună, o mângâiere, aparența unei înțele­geri jucată cu măiestria unui actor de Oscar. Până la divorț, n-a mai fost decât un pas. Dar nu pentru acea femeie divorțase domnul T., pentru că ea era cât se poate de măritată. Dar, uneori, doar prin comparație aflăm că e ceva ce ne lip­sește în viață, aflăm ce nume are acel ceva și, mai ales, realizăm că nu mai au nici un rost pașii noștri într-un perimetru ce nu ne mai vrea, nu ne mai recunoaște, atunci când se întâmplă să că­dem, cu sau fără voia noastră. Realizăm că e mai autentică singurătatea de unul singur decât în doi și simțim că a ne revendica libertatea e nu nu­mai posibil, ci și obligatoriu. Pentru propria noastră verticalitate.
Divorțul a durat înfiorător de mult, apoi a ur­mat partajul. S-a adunat atât de multă mizerie în­tre cei doi foști soți, încât, nici trecerea tim­pu­lui n-a putut curăța cu totul urmele de pe su­fletele ce­lor implicați, inclusiv ale pruncilor, ajunși, între timp, adulți, cu propriile lor familii.
Sigur, divorțul nu a avut drept cauză doar căderea nervoasă a dom­nului T. și problemele sale pro­­fesionale. Fisuri erau deja ne­nu­mărate, ceea ce încă se mai nu­mea atunci familie nefiind decât o aparență, care nici măcar nu-i mai păcă­lea pe ceilalți. Dar dacă ar fi avut ochi să vadă dincolo de propriile dorințe, de pro­pria per­soa­nă, so­ția ar fi putut să-și aju­te so­țul, să-și salveze fa­milia sau măcar să iasă demn din toată poves­tea asta. N-a făcut-o. Încă mai plă­tește prețul pentru tot greul, doar că re­fuză, cu înverșunare, să recunoască. În ce-l pri­vește pe domnul T., el și-a aflat liniștea, acolo unde toți ne-o vom afla într-o zi...
Dragă Iulian,
Știu că și bărbații suferă, chiar dacă, așa cum spui, re­găsești mai rar asta în paginile revistei "Formula AS". Ba chiar știu că suferința lor, mai puțin exteriorizată, e cu atât mai grea, mai du­reroasă. Am cunoscut bărbați ce au murit de "inimă rea", la propriu. Or, când eșecul pe plan profe­sio­nal (din motive exterioare, în special), este urmat de unul pe plan per­sonal, familial, lucru­rile devin cu mult mai grave. Dar sunt în rândurile tale câ­teva afirmații greșite. Spui că 50 de ani este o vârstă peri­culoasă, că atunci se întâmplă o "ultimă iz­buc­­nire sentimen­tală a băr­baților". Sună prost, așa cum o spui. Ar însemna că din­co­lo de această vârstă băr­ba­ții, căci despre ei vor­bești, nu mai au acest drept. De ce? E un stigmat? Sunt mulți divorțați deja la vârsta asta, sau, mai rău, văduvi - ei ce să spună? Spui: "Ar fi cum­plit să alerg ca nebunul du­pă o puștoaică plină de via­ță (...) mi-e teamă de ri­di­col, de opusul lucidității (...)". Scuză-mă, dar e trist să faci asemenea afirmații. A simți ceva pen­tru cineva, indiferent de vârstă, n-are nicio legătură cu luciditatea și nici ridicol nu are cum să fie. Tu ai o soție pe care, se pare, încă o iu­bești, altfel nu te-ar întrista răceala instalată în­tre voi. Recunoști că te-ai închis în tine - des­chi­de-te în fața ei! Fă tu toți pașii de care te simți în stare, poate nu e prea târziu să redeveniți fa­milia pe care v-ați dorit-o amândoi la început. Re­cunoaște-ți greșelile, cere-i ajutorul ei, în pri­mul rând. Abia dacă, făcând tot ce-ți stă ome­nește în putință, situația nu revine la normal, pu­neți punct cu demnitate relației și vedeți-vă fiecare de propria viață. Care nu se sfârșește la 50 de ani! Nici măcar pentru un bărbat care su­fe­ră îngrozitor de singurătate... în doi.

ANIA ȘTEF - Medgidia

(datele mele de contact sunt disponibile la redacție, dacă simți nevoia să vorbești...)