"Cristos se naște, Domnul pogoară,/ Îngerii cântă, Magii îl adoară,/ Păstorii aleargă, ieslea o-nconjoară,/ Mari minuni se întâmplară".
Toată creștinătatea așteaptă Nașterea Domnului, cu nerăbdare și emoție, dar în lumea satelor așteptarea este diferită, pentru că are o încărcătură simbolică venită de departe. Este vorba de rituri ancestrale perpetuate până la noi și subsumate sărbătorii sfinte. Așteptarea înseamnă pregătiri prin post, rugăciune, împărtășanie, curățirea sufletului și a trupului, dar și curățenie perfectă a casei, a întregii gospodării. "Îi musai să văruiești pă la Crăciun, că la Crăciun îți intră tăt satul în casă", zicea Ileana Birăiți, o bătrână de 98 de ani din Desești. Vine tot satul, toți cei ce te iubesc, să se bucure împreună cu tine de Nașterea lui Iisus. Într-o colindă se și spune: "Nașterea Domnului Nost/ Mare bucurie-o fost". Mi-o amintesc pe mama, cum văruia și-i crăpau mâinile. Ca să mai atenueze acțiunea corozivă a varului, turna în el lapte. Apoi lipea și măluia cuptorul. (Malul este o argilă albastră, luată din malul râului, din care se făcea o emulsie ca o smântână subțire. Cu această emulsie se dădea peste lipitură ca s-o protejeze, să nu crape. Constituia un fel de smalț.) Și treaba asta, cu văruitul și lipitul cuptorului înăuntru se întâmpla de două ori pe an: de Crăciun și de Paști.
Nașterea Domnului este o sărbătoare a izbânzii luminii asupra întunericului, a vieții asupra morții, a bucuriei depline, fiindcă se naște Mesia cel Luminos. Și nu poate fi întâmplătoare făptuirea Nașterii a treia zi după solstițiul de iarnă (22 decembrie), de când ziua începe să crească. Țăranii spun că de la Crăciun până la Anul Nou, ziua crește cu cât sare cocoșul de pe prag jos. Cu cât, adică? Cu câteva minute, deoarece casele erau joase, cu talpa sprijinită pe două-trei rânduri de pietre - în traducere - ziua însemnând lumină, iar Isus este numit în mod curent "Lumina vieții", "Lumina Lumii". Și, picând Crăciunul tocmai după încheierea anului agricol, când pădurile, pivnițele și hambarele sunt pline, poporul îl laudă scurt: "Crăciunu' sătulu'/ Paștele, fudulul".
Stolnicul - Pâinea Vieții
Dintre toate cele ce susțin viața, pâinea este esențială: "mâncai mere, mâncai pere/ locu' pitei nu mai piere". Pâinea este prezentă și în rugăciunea Domnească "Tatăl Nostru": "Pâinea noastră cea de toate zilele". De aceea, la Nașterea Domnului, în satele din Maramureș, darul adevărat era pâinea rituală (pupții, colacii), oferită ca răsplată pentru colindătorii pământului, "atenți la tot și la toate", care spun că pe bobul de grâu se vede chipul lui Iisus.
Cu vreo două zile înainte de Ajun, la fiecare casă, cuptoarele duduiau și satul întreg mirosea plăcut a fum din lemn de fag și a pâine coaptă, ca de grâu. În restul anului, se mânca pită de mălai și, în cel mai fericit caz, de secară. Acuma se coceau pupții, pupezele (pentru copiii din neam), colacii mari, împletiți în două sau trei, împrejmuiți de o "cununiță", un cuptor de pâine obișnuită (tot de grâu) și Stolnicul. Pupții se dădeau tuturor copiilor, colacii mari oamenilor săraci, țiganilor și rușilor (ucrainenilor), care se porneau să colinde prin satele românești, pentru a aduna pâine - ei sărbătorind Crăciunul pe rit vechi, adică de Bobotează, când sărbătorile noastre ies.
Stolnicul este o pâine rotundă, mare, împistrită (ornată) cât mai frumos cu putință. Se face un sul subțire de aluat, se taie în două și se așează cruciș, pe fața pâinii. Apoi se împletește o funie în două și se pune de jur-împrejur. În cele pentru spații create de crucea de deasupra, se modelau păsări cu ochi din boabe de fasole neagră, tăiate în două, sori, flori, frunze. Fiecare femeie își împodobea Stolnicul cu toate gândurile bune, cu toată dragostea, cu tot sufletul ei, că Stolnicul nu era o pâine-pâine, ci însuși Pruncuțu' Isus, ce se năștea astfel în fiecare casă, pe fiecare masă, în locul cel mai de cinste. Stolnicul este Pâinea Vieții, Viața însăși. Această Pâine se cocea foarte foarte bine, ca să nu se mucegăiască, să țină 12 zile, până la Bobotează. În seara de Crăciun, stolnicul se așeza pe un pat de otavă (iarbă uscată, fină, moale și verde, cosită a doua oară) pe colțul mesei dinspre răsărit sau miazăzi, otava închipuind ieslea. Acesta era simbolul Crăciunului: Pruncul Iisus, în chip de Stolnic, în ieslea cu otavă. Rămânea neatins, până în dimineața de Anul Nou. Se odihnea șase zile.
Apa cu ban de argint
În dimineața zilei de Anul Nou, înainte de răsăritul soarelui, după rugăciunea de dimineață, membrii familiei se spălau afară, pe șatră, cu apă neîncepută (nevăzută de soare, se ia după asfințit și se folosește înaintea apariției soarelui). În apa neîncepută se punea o crenguță de brad și un ban de argint. Apa neîncepută se lua într-un blid mare, de lut, și se spălau cu ea toți din familie, înmuindu-și vârful degetelor: "să fiu curat (curățat) ca apa, tânăr și frumos ca bradul și iubit ca banul", se zicea în gând. După această purificare, bărbatul casei, tatăl familiei, lua Stolnicul, și închipuind pe dosul lui cu vârful cuțitului o cruce, îl tăia în două. O jumătate, încă în două. Primul sfert era tăiat în bucățele mici și dus, dat animalelor: vacilor, cailor, boilor, oilor, caprelor, bivolilor, păsărilor, porcului, dar nu câinelui și pisicii. Al doilea sfert era tăiat feliuțe subțiri, de către mama casei, și se oferea băieților sub șapte ani care umblau în dimineața de Anul Nou "în ptez" (cuvânt necunoscut), adică nu colindau, ci intrând în casă, strigau din toate puterile: "An Nou fericit!". Lângă feliuța de stolnic, mai căpătau și câte un pahar de lapte cald cu miere, să se încălzească, pentru că ei umblau tocmai la răsăritul soarelui, când este cel mai frig. Prezența unei fetițe, fete, femei în prima zi a anului era considerată semn rău: boli, pagube, sărăcie. De altfel, și de Crăciun, primul colindător trebuie să fie băiat, bărbat.
După terminarea umblatului "în ptez", se începea jumătatea de Stolnic rămasă. Fiecare membru al familiei primea câte o bucățică, pe care o mânca pe "inima goală", ca pe o anafură, și asta se întâmpla timp de 6 zile, dimineață de dimineață, până în ziua de Bobotează. Se cuminecau cu trupul Mântuitorului - Pâinea Vieții. Toată rânduiala Stolnicului mi-a fost relatată de mama, iar ea o învățase de la străbunica, Ioana, crâsnicița.
Și-n fiecare seară de Crăciun, ca într-o filmare cu încetinitorul, o văd pe măicuța mea, Luchiana, așezându-l pe Pruncul Isus (în chip de Stolnic) în ieslea de otavă, ca iedera de verde, pe colțul mesei dinspre răsărit, sub icoane, în casa noastră cea veche. Și știu că acea cuminecătură de atunci mă ține în legătură cu ea, cu bunica cea tânără (plecată la 38 de ani), cu străbunica și stră-străbunica și cu toate mumele, bunele și străbunele neamului meu.