ANDI CĂTĂLIN ANUȚA, bucătar șef în Copenhaga - "Aștept să-i văd și pe românii noștri zâmbind"

L-am cunoscut în călătoria noastră din Dane­marca, din toamna acestui an.

Ne cazasem într-un hotel cu multe stele pe umăr, dar care în ciuda reclamei, arăta îndoielnic: camere mici și întunecate, servicii proaste, o forfotă continuă, de aeroport. Sin­gurul loc cu adevărat remarcabil era resta­u­rantul hotelului, Boston Grill - decorat în stil ame­rican și în care am fost serviți exemplar, de un chelner ungur, cu ca­re ne-am îm­prie­tenit pe loc, după ce ne-a auzit vor­­bind ro­mânește. În ce privește bucatele, erau așa de bine gătite, așa de "aparte" față de ce mâncasem prin Da­ne­marca până atunci, încât i-am transmis fe­licitări bucătarului. Fă­cu­sem peste o mie de ki­lometri în ziua aceea, și masa ni s-a părut un dar. "Puteți să-l felicitați personal, dacă doriți. E român de-al vos­tru", ne-a răspuns, râzând, chel­nerul. Și iată-ne față în față cu Andi Cătălin Anuța, un tânăr de 29 de ani, originar din Motru, județul Gorj. Profitând de ora târzie și bucuros că are ocazia să mai schim­be o vorbă în limba de-acasă, a stat o vreme la tac­lale cu noi. Încet-încet, povestea lui a devenit tot mai in­teresantă și gravă, o veritabilă radiografie a stării sociale a României de astăzi, care merită să fie cunoscută și înțeleasă, ca un mesaj pentru dru­mul pe care vrem să-l urmăm.

Un grătar pentru Hillary Clinton

- Cum ai ajuns tocmai în Danemarca? Ro­mâ­nii care pleacă la muncă o iau, de obicei, înspre sud, Spania și Italia...

- Mi-am început meseria de bucătar acum 10 ani, în hotelul din Motru, după ce am terminat li­ceul. Am lucrat apoi în mai multe restaurante, chiar și la o cantină unde se făceau nunți și botezuri. Cum nu eram mulțumit nici de salariu, nici de condițiile din bucătării, acum cinci ani am plecat în Grecia. Am prins un contract la un hotel de pe insu­la Creta. Toamna, când s-a închis sezonul, unul dintre ma­nagerii hotelului, un danez care mă aprecia, m-a sfă­tuit să vin în Danemarca: "De ce nu încerci în Co­penhaga? Deja ai un CV consistent, ești edu­cat, sunt foarte multe restaurante și hoteluri aco­lo, ai șanse mari să te afirmi!". I-am ascultat sfa­tul, m-am îmbarcat în primul avion și m-am oprit în Copenhaga. N-aveam nimic planificat, nu cu­noș­team pe nimeni, nici nu știam unde voi dormi sau da­că am să-mi găsesc de lucru. Am intrat pe fo­rumul de români și am găsit un tip care m-a ajutat cu o cameră. A doua sau a treia zi, după ce m-am aco­modat cât de cât cu orașul, am început să depun CV-uri. La Hotel Marriott am dat de un en­glez care fusese șeful restaurantului de la "Marriott" Bucu­rești (lucrase șase ani aco­lo), după care a venit la Hotel Marriott în Co­pen­haga. Omul ăsta m-a aju­tat foarte mult, practic el m-a accep­tat. Am nego­ciat salariul și am sem­nat contractul. A doua zi m-am întors la hotel, mi-au dat uniformă, și m-am dus la bucătărie, unde mi-au fă­cut cu­noș­tință cu noii co­legi și cu șeful lor, doam­na Irene May, un bucătar foarte bun. Ea mi-a zis: "Andi, poți să ne arăți ce știi? Aș vrea să-mi prepari un sos din măduvă de vițel și vin ro­șu". Ăsta a fost exa­me­nul meu. L-a tes­tat, i-a plăcut, și a doua zi am în­ceput mun­ca în res­tau­rant. A fost dificil, tot tim­pul bu­că­tăria era des­chisă, cli­enții te ve­deau, ve­neau la tine să-ți pună întrebări. Acolo mi-am făcut "ar­ma­ta" și mi-a fost greu, pen­tru că era mereu foarte aglo­merat - mân­cau circa 180 de oa­meni pe seară și găteam un meniu di­ver­sificat, care era schim­bat foarte des.

- Ai făcut față cerin­țelor unui hotel atât de ce­lebru?

- Cred că da, din mo­ment ce nu mi s-a reproșat niciodată nimic. Am lucrat la Marriott timp de doi ani și jumătate, cu chefi foarte experimentați, de la care am avut multe de învățat. Am gătit la un nivel foarte ridicat, pentru mulți oameni importanți și pre­tențioși: Madonna, Hillary Clinton - am stat odată până la patru dimineața în bucătărie, să pregătesc o masă pentru ea și staff-ul ei, deoarece le ate­­rizase avionul târziu. Mul­te echipe de fotbal se ca­zează la Marriott când au meciuri în Copenhaga. Am pre­gătit meniuri speciale și pentru fotbaliști. Așa i-am cunoscut pe Mircea Luces­cu și pe Răzvan Raț, când Șahtior Donețk a avut meci cu echipa locală de aici. Cunosc și personalul de la Ambasada României, care mereu sărbătorește Ziua Națională, pe 1 de­cem­brie, la Marriot. Apoi, când s-a renovat ho­telul ăsta, în care ne aflăm, un amic m-a întrebat dacă nu vreau să fac parte din echi­pa restaurantului Boston Grill - tot un concept american. M-am bucu­rat să-mi reîntâlnesc mulți amici cu care lu­crasem la Marriott, mi-a plăcut locul și am spus "da". Practic, nu era nimic aici când am venit, doar un mare spațiu gol. Patronii și designerii de interior s-au ocupat de decorarea restaurantului, i-au dat acest "look" ame­rican, iar noi am organizat fluxul tehnologic al bu­cătăriei: ara­gazuri, grilluri, mese de lucru, frigidere, spații de depozitare - un detaliu foarte important pentru un bucătar. Acum, totul ne e la îndemână, reușim să preparăm mâncarea la timp, iar clienții sunt bucu­roși că sunt serviți re­pede.

- Andi, ce înseamnă să ai succes în meseria ta?

- Ca să ai succes în meseria de bucătar, trebuie să muncești foarte mult - câte 12 ore pe zi, fără pauză, o săptămână întreagă. N-ai timp nici să bei o cafea, mai ales când este aglomerat. Este foarte greu și e mare stresul, dacă ești slab, nu reziști. No­roc că există o atmosferă bună în restaurant și ne aju­tăm unii pe alții. Eu mă simt minunat aici, îi cunosc bine pe toți - colegii de bucătărie, chelneri, barmani și mă înțeleg perfect cu ei. Am aici prieteni unguri, polonezi, italieni, spanioli, portughezi; cu ei ies și-n oraș, pentru că sunt oameni veseli, care știu să se distreze bine și departe de casă.

Zici român, zici țigan

- Trăiești de câțiva ani în Copenhaga. Cum sunt da­nezii? Se spune că ar fi oameni reci, di­fe­riți de felul nostru de a fi. E adevărat?

- Parțial. Ca peste tot în lume, sunt oameni și oameni. Unii mai calzi, alții mai ursuzi. Oricum, nu-s așa prietenoși ca noi, românii. Eu n-am prieteni da­nezi. Dacă vrei să te împrietenești cu ei, trebuie să-ți dai silința să le înveți limba, ceea ce mi se pare imposibil! (râde) La început, mi-a fost greu să mă adap­tez, și la climă, și la mentalitatea lor. Sunt dife­rențe mari între noi și ei. În primul rând, nu eram pregătit să dau piept cu atâtea culturi îngrămădite la un loc. Ați văzut că aici trăiesc cam toate națiile pământului - danezii au fost foarte toleranți din acest punct de vedere, ani la rând, până când situația a început să-i depășească. Acum sunt vădit deranjați de valul mare de migranți, de miile de cerșetori, de persoanele fără adăpost care dorm în cutii de carton te miri pe unde, de mizeria de pe străzi, de faptul că statul și poliția n-au găsit pârghii de stopare a aces­tui fenomen care sluțește frumusețea orașului și alungă turiștii. Și le dau dreptate, Copenhaga arată din ce în ce mai rău, de la an la an!

- Am văzut mulți cerșetori români pe străzi. Care e părerea danezilor despre noi?

- Au o părere foarte proastă. Mass-media pre­zin­tă românii foarte urât, nu există știri la TV să n-auzi ceva urât despre români. Sunt și motive, bi­neînțeles - au fost prinși mulți români care furau haine sau alte bunuri din magazine, i-au dat și la te­le­vizor. Sunt și mulți cerșetori din România - țigani, desigur, care stau cât e ziua de lungă cu mâna în­tinsă, pe principala stradă comercială a orașului sau în zonele de agrement, unde sunt mulți turiști. Și, automat, danezii ne pun pe toți în aceeași oală, ceea ce nu-i drept. Fosta mea iubită daneză mă mai sună din când în când și-mi zice: "Ai auzit, Andi, ce se spune la televizor despre voi?". Mă simt prost când o aud. De-o vreme, în zona unde locuiesc a apă­­rut o cerșetoare - țigancă din Ro­mânia. O văd me­reu acolo: e tânără, n-are mai mult de 20 de ani, poate să muncească, dar ea stă și cerșește. Nu toți ro­mânii vin aici la muncă, din păcate. Din câte știu, în Da­ne­marca cerșitul este interzis, dar pro­babil n-au ce să le facă. Îi mai ia la poliție, îi țin până seara, apoi le dă drumul.

- Tu cum vezi exodul ăsta al țiga­nilor din Ro­mâ­nia?

- Foarte rău, pentru că ei ne-au stricat imaginea în toată Europa. De aceea, pro­babil, când occiden­talii aud de români, se gândesc automat la țigani, ca-n Franța și-n alte state. S-au săturat și ei de exo­dul acesta, de mizeria de pe străzi, de furturi și de scandaluri. Eu n-am nimic cu ți­ga­nii, nu sunt rasist de felul meu, dar mă de­ranjează un lucru: că nu vin aici ca să se integreze, să muncească cinstit.

- Cunoști și români de succes în Da­ne­marca?

- Da, știu români care se descurcă foarte bine. Unul dintre ei este bucătar la Hotel Tivoli, e foarte apreciat. Altul și-a fă­cut o afacere aici. A fost po­lițist în Ro­mânia, și-a dat demisia, a venit în Co­penhaga la stu­dii, a rămas și și-a deschis propria afa­cere. Orga­nizează evenimente, este căutat de ma­rile corporații daneze și are mare suc­ces. Un alt ro­mân are un magazin cu produse ro­mâ­nești în cen­trul vechi și o duce foarte bine. Nu știu câți români lucrează în multina­țio­nalele de aici, dar sunt și ei destui... Deci, se poate să câștigi bine, muncind cinstit!

- Comparativ cu alte țări, munca ta e mai bine plătită aici?

- În țările nordice - mă refer la Dane­mar­ca, Suedia și Norvegia - nivelul de trai e mai bun și se plătește foarte bine, chiar dacă nu se lucrează tot timpul. Comparativ cu Spania, Italia și România, un­de lucrezi zi de zi și iei o mie de euro în mână, aici lucrezi doar 14 zile pe lună și iei 3.000 de euro, plus banii de con­cediu - în fiecare an, în luna mai, îți li­vrează 4.000 de euro în cont, separat. Ce-i drept, taxele sunt mari - circa 42% din sa­lariu, dar beneficiez de asigurări medicale și voi primi pensie de la statul danez. Pentru a avea asi­gu­rare socială în Danemarca trebuie să mun­cești, să ai o adresă valabilă, să ai un card da­nez de iden­ti­tate, cu cod numeric personal. Dacă ai cardul ăla, poți să îți faci un cont în bancă, poți să beneficiezi de spitalizare, de ajutor de șomaj, de pensie sau de ajutor de la guvern. Altfel, nu.

- Cu atâtea taxe, cu chiria și celelalte chel­tu­ieli, îți rămân destui bani să spui că trăiești bine?

- Da, îmi rămân su­ficienți bani, pot să-mi permit orice. Și nu mă laud! Dacă vreau să merg mâine în­tr-o va­can­ță, pot să plec oriun­de în lume. Eu sunt foarte mulțumit de sala­riul meu, care crește cu fie­care treaptă profe­sio­nală, deci nu va sta pe loc. Aici nu contează da­că ești român sau da­nez, ci ex­perien­ța pe ca­re o ai. Dacă eu am mai multă experiență decât un danez, normal că voi primi un salariu mai mare. Ei nu fac dife­ren­ță între nații, sunt foarte cinstiți. Plătesc munca și cunoștințele în dome­niu. La restaurantul unde am lu­crat înainte, aveam sa­la­riul mai mare decât da­nezii, pentru că eram mai expe­ri­mentat decât ei.

Zânele reci ale nordului

- Cum e pentru un băr­bat tânăr să stea atât de de­parte de casă? Sunt nor­di­cele la fel de fierbinți ca ro­mâncele?

- Nu, niciodată! Am fost în relații cu câteva fete, nu doar din Dane­marca, ci și din Suedia, Norvegia sau Is­landa. Dar femeile sunt mai reci aici. Și nu le place să tră­iască în cuplu. Fiecare cu treaba lui - fetele ies cu fetele, nu există relații ca la noi. Să fii îm­preună zi de zi cu o fată se întâmplă foarte rar. Te întâlnești cu ea o dată pe săptămână, ieși la un film sau la un res­taurant, mănânci sau bei ceva, te retragi undeva, mă rog... Dar ele preferă să stea singure ori cu priete­nele, nu atâr­nate de iu­biții lor. Femeile scan­dinave au alte prin­cipii; chiar dacă sunt într-o re­lație, nu se gândesc foar­te mult la ea. Cele mai multe nici măcar nu se căsătoresc; doar fac copii, să aibă moștenitori. Iar fe­meile care se căsă­to­resc, după câțiva ani si­gur se despart. Sunt foarte multe daneze de peste 30 de ani divor­țate și cu doi, trei copii, pentru că relațiile lor nu merg. E altă lume! Rece. Distantă. Cu o libertate pe care eu nu o în­țeleg.

- Te-apucă des dorul de țară?

- Oh, da! Cel mai tare mă apucă dorul de săr­bă­tori. Pentru mine, cele mai importante sunt sărbă­to­rile de iarnă, atunci tare aș vrea să fiu acasă, cu familia, să îmi petrec cu cei dragi Crăciunul și Anul Nou, după obiceiurile noastre. Am fost acasă anul trecut, plus alte două săptămâni vara, în iulie. Merg în țară de două, trei ori pe an. Dacă aveam familia în București, ajungeam mai des.

Pribegi prin lume

- Ce-ți lipsește cel mai mult de acasă?

- Familia. Părinții, bunicii, cele două surori. Vorbim prin toate rețelele de comunicare, dar dorul tot rămâne. Nu știu de ce. Parcă e altceva să fii aco­lo cu ei, să-i atingi, să-i mângâi, să-i iei în brațe... Nici prieteni nu prea mai am acasă, au plecat cu toții la muncă prin alte țări. E trist că suntem nevoiți să pribegim prin lume pentru o viață mai bună. Mama s-a supărat când am plecat, eu sunt cel mai mare dintre frați și avea nădejde în mine, dar n-a avut cum să mă oprească. Și acum mă întreabă: "Tu când ai de gând să vii acasă?". De bunica nici nu mai zic, mereu plânge când mă vede pe Skype. Dar încă nu știu când o să mă întorc, poate peste zece ani, după ce-mi fac un rost... Ce să fac acasă? Să mă angajez din nou la salonul de nunți?

- Ai putea să-ți faci o afacere în Ro­mânia. Turismul gastronomic e la mare căutare...

- Poate în viitor, cine știe? Am vorbit de curând cu prietenul meu, care este și el bucătar, ne-am făcut planuri să des­chi­dem un restaurant în Constanța, pe lito­ral. Vorbim des pe acest subiect, vrem să ne cum­părăm și locuințe acolo, pentru că amândurora ne place marea. Vrem să mer­gem, la vară, să vedem care-i at­mos­fera și care sunt prețurile. Poate avem noroc și reușim să încropim ceva. Promit că vă invit la inaugurare! (râde)

O țară de pomanagii

- După experiența pe care o ai, consideri că România e pe drumul cel bun, în comparație cu țările europene avansate?

- Pe de o parte, noroc că suntem săraci, altfel eram și noi în situația țărilor vest-eu­ropene, am fi avut mari bătăi de cap cu migranții. Pe de altă parte, de fiecare dată când merg în România mă întristez, și asta din cauza oamenilor. Sunt tare dezamăgit când văd cum gândesc românii, nu-mi vine să mă mai întorc niciodată. Toți așteaptă pomeni de la alții, sunt puși pe căpătuială, dar nimeni nu ar pune mâna să facă ceva și pentru țară - pentru ei înșiși, în definitiv. S-au dus și spiritul civic, și patrio­tis­mul... Oamenii trebuie să-și schimbe mentalitatea, să pună osul la muncă, să nu mai stea cu mâna întinsă, să-i ajute statul sau UE. Atunci poate vom avea și noi un viitor mai bun. Din păcate, fiecare se gândește numai la el - s-o ducă mai bine, să aibă casa cea mai mare și ma­șina cea mai frumoasă, să acumuleze bo­gă­ții pentru copii, dar atitudinea asta indi­vidualistă îi înstrăinează tot mai mult de valori, de tradiție, de omenie. Aici, în Danemarca oamenii nu gândesc așa. Chiar dacă unii dintre ei au foarte mulți bani, sunt modești, se mulțumesc cu puțin. Ei nu inves­tesc nici în case mai mari, nici în mașini mai scum­pe. Preferă să călătorească prin lume ori să facă diverse acte de binefacere, iar astfel își oferă hrană pentru suflet, pentru că și-au cam pierdut spiritua­litatea și trebuia înlocuită cu ceva. Iar după cum se comportă, se pare că nu le trebuie mai mult. Opri­ți-vă puțin și priviți chipurile miilor de danezi care circulă pe biciclete. Veți observa că oamenii ăștia zâmbesc tot timpul, sunt fericiți! Când o să-i văd zâm­bind și pe cei din România, voi ști că s-a schim­bat ceva. Doresc să ajung să trăiesc clipa asta!

Foto: DREAMSTIME (4)