- Draga noastră Monica Anghel, anul acesta împlineşti treizeci de ani de carieră, treizeci de ani de când ne uimeşti cu vocea ta unică, pe care o auzim în minte şi când nu cânţi, cu prezenţa ta plină de francheţe şi de umor. Te felicităm pentru tot ceea ce ai făcut până acum şi-ţi dorim alţi zeci şi zeci de ani de muzică şi de-acum înainte...
- Îţi mulţumesc foarte frumos, şi ţie, şi "Formulei AS". Şi eu vă iubesc şi vă apreciez foarte mult, pentru că nu vă lăsaţi. Pur şi simplu, nu abandonaţi "lupta" împotriva compromisului şi a non-valorii. În felul meu, şi eu mă zbat pentru aceleaşi lucruri. E adevărat, pe 28 mai am împlinit treizeci de ani de carieră, eveniment pe care l-am sărbătorit printr-un concert ce a avut mai bine de douăzeci şi două de mii de spectatori. Da, chiar aşa. Deci, să nu ne mai spună nouă cei de la radiourile comerciale că azi au succes doar vocile făcute din butoane ale unor cântăreţi din noua generaţie. Spun "unora" pentru că, indiscutabil, există şi voci foarte bune între tineri, deşi după cum foarte bine se ştie, radiourile promovează în cea mai mare măsură valori îndoielnice. Ceea ce nu au luat în calcul este aplecarea către valoare a românilor, faptul că ei au în mod natural ureche muzicală şi îşi dau seama cine cântă cu adevărat şi cine e fabricat de butoanele unui studio. Orice ar face cei de la radio, o voce bună pur şi simplu nu poate fi dată deoparte. Aş vrea foarte clar să se înţeleagă că eu nu mă plâng. Nu am deloc o problemă că nu sunt difuzată, ci doar îmi exercit dreptul la cuvânt. După treizeci de ani de carieră, chiar am dreptul să spun ceea ce cred. Ba mai mult, cu toţii avem dreptul acesta, şi dacă am face-o mai des şi mai răspicat, în orice domeniu, lucrurile s-ar schimba şi ele mai repede acolo unde trebuie schimbate. Însă eu, personal, sunt foarte bine. În fiecare zi Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru dărnicia Lui. Deşi de când sunt mamă, preocuparea mea principală a rămas Aviv, fiul nostru, asta nu mă împiedică absolut deloc să am concerte, să înregistrez, să am piese noi. Răspund invitaţiilor pe care le primesc, fie că sunt emisiuni, evenimente sau ieşiri cu prietenii. Am treabă, ohoho!
"Aici e locul meu. Aici e publicul meu"
Cei doi bărbaţi din viaţa Monicăi
- Da. Absolut că a meritat. De ce? Pentru că în orice colţ din ţara asta, am văzut de-a lungul vremii cum oamenii, realmente, se bucură când eu le cânt. Nu am niciun regret că nu am plecat definitiv altundeva. Am fost, slavă Domnului, la foarte multe festivaluri internaţionale, am o grămadă de premii, am studiat în afară, m-am perfecţionat în străinătate. Dar aici e locul meu, aici e publicul meu, nicio clipă din viaţa mea nu am considerat altfel.
- Hai să ne jucăm cu imaginaţia: închide ochii şi, derulând în minte filmul devenirii tale, opreşte pelicula la o secvenţă preferată din cariera ta...
- Aaah... Este o cascadă de imagini, de cadre, fragmente. Am în minte primul meu concurs din 1986, dar şi festivalurile de la Mamaia, Cerbul de Aur, deplasările în Australia cu Mirela şi Cornel Fugaru (Dumnezeu să-l odihnească!), dar şi Divertis, şi filmele în care am jucat, şi Ştefan Bănică... E o cavalcadă de imagini în mintea mea, care se derulează cu mare repeziciune şi nu vrea să se oprească.
- Dacă filmul rulează cu aceeaşi viteză, indiferent de etapa vieţii tale, trebuie că eşti cu adevărat mulţumită de ceea ce ai realizat până acum...
- Da, chiar sunt. Şi mai am încă multe de spus. Publicul pare că mă ştie de-o veşnicie, dar eu am doar 45 de ani. Ha! Ha! Sunt foarte mulţumită. Sunt un om normal, în regulă, sunt sigură că Dumnezeu are pregătit pentru mine un drum lin şi de acum înainte.
- Eşti credincioasă, Monica? L-ai pomenit pe Dumnezeu deja de câteva ori...
- Nu sunt habotnică, dar cred cu absolut toată fiinţa mea că nimic pe lumea asta nu se face fără ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate! Îl învăţ şi pe Aviv lucrurile acestea, spunem "Tatăl Nostru" în fiecare seară. Evident că nu exagerez, îl las să discearnă şi să înţeleagă unele lucruri şi singur...
Cu Aviv, într-un balon de săpun
Doar noi doi
- Sper că da. A mai crescut, acum ne mai şi ciondănim, dar doar aşa, pe tema desenelor animate, de pildă, la care ar sta încontinuu. E un copil bun şi isteţ, face înot, alunecă prin apă ca un delfin, sunt foarte mândră de el. Mergem şi la călărie în continuare, dar nu exagerăm, pentru că nu are încă vârsta potrivită. Nu e sănătos pentru coloană. Din păcate, şi eu am o gravă afecţiune de coloană, aşa că trebuie să am grijă. Ne petrecem mult timp împreună şi ador momentele când suntem numai noi doi. Ne jucăm, citim, creăm, suntem ca într-un balon de săpun preţios. Aviv e singura fiinţă din viaţa mea care nu m-a provocat niciodată, nu m-a făcut să scot la iveală firea mea colerică. Grozavi sunt copiii! Ni-i dă Dumnezeu ca să scoată ce-i mai bun în noi.
- Dar soţul tău? Cum reacţionează la clocotele din tne? Păreţi un cuplu frumos, longeviv şi discret.
- Se împacă greu, dar este foaaaaarte înţelegător. Mai ales că a fi coleric nu trece cu vârsta. Dimpotrivă. Se accentuează. Ha, ha! Suportă, săracul. Am mare noroc, chiar îl consider un noroc, un dar de la Dumnezeu să iubesc şi să mă iubească un om atât de bun, de calm şi de înţelegător.
"Iubirea cere gesturi mici"
Pasiunea pentru cai pe care o împărtăşeşte cu Aviv
- Cu o personalitate atât de fascinantă ca a ta, cu siguranţă că dragostea nu are o reţetă prea simplă. Cum o fereşti de plictisul trecerii timpului?
- Un lucru e sigur: nu poţi sta cu mâinile în sân, sperând că totul va fi bine, că iubirea va dura pentru totdeauna. Totul, absolut totul, inclusiv şi iubirea, trebuie întreţinut. Matematica, muzica, scrisul, sculptura, ingineria, la fel ca şi iubirea, se exersează. Nu vei şti niciodată să cânţi bine doar pentru că eşti talentat, fără să studiezi şi să repeţi mereu, cum nu vei fi niciodată în stare să fii tandru, să mângâi, să spui cuvinte frumoase, dacă nu repeţi acest lucru constant. Vei fi stânjenit să o faci aşa, deodată, iar atunci vor apărea probleme şi îţi vei da seama că ai greşit şi nu ai acordat suficientă atenţie persoanei de lângă tine. Desigur, în viaţa fiecăruia există etape şi etape, sigur că de când sunt mamă apar momente în care poate că îi acord mai multă atenţie copilului decât soţului. Dar am mereu un ochi deschis către el. Observ când se simte frustrat sau abandonat şi nu las niciodată lucrurile să treacă, pur şi simplu. Micile gesturi sunt foarte importante. Complicitatea aceasta din cuplu, manifestată chiar şi în public. O atingere, o ocheadă, o mică îmbrăţişare. Să primeşti un sărut fugar chiar când... speli vase, să spunem. Cuplurile de azi îşi pierd repede încrederea unul în celălalt. Dacă un alt bărbat se uită admirativ la o femeie, soţul acesteia va deveni imediat gelos. Dacă ar exista această încredere, respectivul soţ ar trebui să fie mândru că soţia lui e frumoasă, admirată, să ridice capul şi să o iubească şi mai şi. Dar nu: un mic flirt nevinovat generează un taifun de gelozie şi ceartă. Ce prostie! Mai există un aspect important: vorbitul, care este esenţial într-un cuplu. Eu evit cuvântul "comunicare"; s-a banalizat, a devenit un clişeu şi e sterp. Nu trebuie să comunicăm, ci trebuie să vorbim şi, mai important, să ascultăm. Faţă în faţă, cu sufletele deschise, spunem sincer ce ne supără şi ascultăm fără să întrerupem. Singura condiţie este ca şi celălalt să vrea să stea de vorbă. Spun asta, pentru că există oameni care nu vor sau nu pot purta o conversaţie sinceră. Probabil că aşa e firea lor sau, apropo de ce vorbeam înainte, le lipseşte exerciţiul. Chiar nu sunt în stare, şi atunci situaţia se complică, pentru că aşa nu afli ce-l supără, ce aşteptări are, ce dezamăgiri trăieşte în urma acestor aşteptări.
- Crezi că o astfel de înţelegere armonioasă se învaţă şi din exemplul dat în familie de către părinţi?
- Cred că da. Chiar cred că e important să intri în viaţa ta de adult cu un exemplu frumos din familie. Eu am avut norocul acesta şi încă îl am: părinţi deschişi, tandri, care ne iubesc foarte mult pe mine şi pe fratele meu şi care, foarte important!, se iubesc între ei enorm. Lasă lucrul acesta să se vadă şi acum, ca şi înainte. Sunt foarte frumoşi. Încercăm şi noi, cu toată puterea, să fim un astfel de exemplu pentru Aviv. Chiar dacă nu este acum conştient de asta, când va creşte, va realiza că duce cu el un bagaj de sentimente, de valori frumoase, cu care să poată să înceapă să-şi croiască propria existenţă.
"Eu nu am planuri. Îmi place să mă surprindă viaţa"
Pe scenă
- Care este valoarea fundamentală care te conduce pe tine în viaţă, Monica?
- Fericirea. Pentru mine, fericirea înseamnă echilibru. Echilibrul este esenţial în orice. Echilibrul este cărarea pe care calc eu în viaţa asta şi de la care încerc să nu mă abat deloc. Asta mă face fericită. Trăirile intense sunt extraordinare, dar nu pot dura. Sunt un foc spectaculos care se consumă şi se stinge repede. Să ai viaţa pusă pe o balanţă bine echilibrată, să nu exagerezi, să nu-ţi doreşti mereu şi mereu lucruri noi, să-ţi păstrezi prieteniile adevărate, sunt împliniri care mă ajută pe mine să alunec lin şi armonios prin viaţă. Să încerci să faci cât mai mult din ceea ce îţi place, iată o altă sursă de mulţumire sufletească. Eu, din fericire, provin dintr-o familie care m-a susţinut. Părinţii mei ne-au dat, mie şi fratelui meu, tot ce-am visat. Toată libertatea de a face artă. Nu am avut nici oprelişti financiare, nu ne-am lovit de prejudecăţi. Am fost privilegiaţi. Iar azi reuşesc să fac în continuare ceea ce-mi place şi pentru că sunt un om echilibrat. Nu cheltuiesc pe obiecte, pe maşini, pe haine de nu ştiu ce firmă, pe ieşiri la restaurante de fiţe. Pierdere de energie, de timp şi bani. Prefer, în schimb, să ies cu soţul meu şi copilul nostru cu bicicletele în pădure, prefer să mă întâlnesc cu prietenii de la clubul de călărie şi să bem o bere la botul calului. La propriu! Pe nişte baloţi de paie, îmbrăcaţi în tricouri simple, mirosind a grajd. Credeţi-mă pe cuvânt că, având aceste lucruri, sunt mult mai fericită decât fetele astea cu siluete perfecte, care nu pot dormi noaptea de grija următoarei genţi de firmă. Noi ne bucurăm de noi, de prietenii noştri normali, de cei cinci câini ai noştri.
- ...şi de muzică. La ce mai lucrezi, Monica, în toamna asta care a venit parcă mai încruntată ca niciodată?
- Chiar că e încruntată! Mie îmi plac căldura şi soarele. Ploaia mă adoarme, pur şi simplu. Dar nu mă împiedică totuşi să lucrez. Aşadar, muncesc la o piesă nouă, pe care tot fratele meu mi-a compus-o. Lucrăm de multă vreme în formula Alexandru Anghel compozitor, Andrei Tudor orchestrator şi Theea Miculescu textier. Funcţionăm foarte bine. Dacă mai merită să scot discuri? Absolut deloc, şi nici nu plănuiesc curând să o fac. Sunt bani grămadă cheltuiţi pentru ceva ce pui în raft aşa, pentru tine, căci de vândut nu se vinde nimic. Acum, toată lumea se promovează pe Internet (deşi am auzit, de curând, că până şi like-urile de pe YouTube se cumpără). Dai bani să ai un milion de vizualizări în trei zile, te găsesc radiourile acolo, presupun că acele vizualizări sunt măsura succesului tău şi te difuzează. Doamne, Dumnezeule, unde am ajuns?! Eu nu am nevoie de toate astea. Eu am publicul meu, concertele mele. Sunt foarte fericită că fac echipă cu fratele meu, cu care mă înţeleg extraordinar. Chiar dacă nu ne vedem zilnic, pentru că are şi el familia lui, suntem foarte apropiaţi.
Doi fraţi talentaţi: Monica şi Alexandru
- Monica, e adevărat că viaţa se trăieşte în prezent, dar omul mai şi visează, îşi face planuri...
- Ei bine, eu nu am planuri. Mie îmi place să mă surprindă viaţa. Suntem sănătoşi - asta e important. Suntem împreună - asta e important. Avem simţul umorului - foaaaarte important. Fără planuri nu pot fi lezată în niciun fel de vreo dezamăgire. Ha! Ha!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
